MONITOR CULTURAL * on-line

~ Anca Sîrghie (Detroit, S.U.A): „File de jurnal american“

I. AVIOANE CU BUNICI ŞI CU PĂRINŢI FERICIŢI

Orice trecere pe calea aerului peste Atlantic are partea ei de aventură. Şi nu mă refer la teama distanţei faţă de Pământ la care te afli  mai bine de 10 ceasuri şi nici la priveliştea lumii de deasupra norilor, care face concurenţă celei mai debordante imaginaţii, ci la spectacolul din interiorul  navei, atât de diferit de la o companie de transport la alta. Pe cursele KLM  de la Detroit până la Amsterdam te uimeşte numărul mare de indieni care muncesc în America, unde cei mai isteţi dintre ei şi-au făcut renume de buni medici şi ingineri informaticieni. Pe ruta Bucureşti- New York, parcursă cu compania Delta, m-a surprins  zilele trecute mulţimea bunicilor plecaţi din  România spre familiile cu copii mici. Te ajută să-i identifici atitudinea lor de călători vârstnici tăcuţi, foarte gravi şi parcă apăsaţi cu anticipare de responsabilitatea care le va reveni, tocmai pe când ei nu se mai aşteptau la aşa ceva. In marea lor majoritate, ei rămân inerţi în faţa întrebărilor puse la intrarea în S.U.A., parcă ar spune din priviri că nu-i va interesa niciodată limba acestei ţări străine. Tot ce-i preocupă este reuşita copiilor stabiliţi în ţara tuturor posibilităţilor şi, dacă este nevoie, ei sunt gata să fabuleze orice spre a convinge pe interlocutor că  în lupta vieţii copilul lor este un învingător. Cu figuri obosite şi concentrate, cu mişcări prudente, care şi-au pierdut dinamismul tineresc de altădată, ei constituie o categorie cu totul distinctă şi majoritară între călătorii români ai prezentului, chiar dacă ea nu este exclusivă. Mai sunt şi excepţii şi nu mi-a fost greu să remarc zâmbetul de mândrie ce strălucea pe chipul unei mame,  care tocmai plecase din ţară ca să participe la ceremonia finală de absolvire a fiicei, din câte mi-a fost dat să înţeleg, o eminentă studentă, primită în America tocmai într-un colegiu al elitelor din universitate,  respectiv în “clasa de onoare” a specialităţii sale. Iată o distincţie despre care nu am auzit în universităţile din România. Am întâlnit-o şi eu la aeroportul din Detroit pe atât de dezinvolta Florentina Marconi, care tocmai absovise Facultatea de Contabilitate şi Informatică de Gestiune la Western Michigan University din Kalamazoo, MI. Da, fusese între cei mai buni studenţi ai specialităţii şi la Facultatea de profil din Bucureşti, dar şansa de a relua în statul american Michigan studiile nu a fost ratată, chiar dacă din cei doi ani absolviţi în România i s-a recunoscut doar unul. Recuperarea a făcut-o luându-şi multe examene în fiecare an şi iat-o acum absolventă în “clasa de onoare” între cei 32 de viitori specialişti cu contract  de angajare deja semnat. Suma de 50.000$ ca venit anual este cu totul promiţătoare pentru un debutant în profesie, mai ales că la o asemenea retribuţie nici nu pot visa cei mai multi români plecaţi în deceniile din urmă spre Lumea Nouă, chiar având o practică notabilă în producţia americană. In tot cazul, români ca Florentina nu vor face obiectul emisiunii “Surprize, surprize”, care ilustrează penuria materială şi ratarea morală a unei anumite categorii de români plecaţi din ţară, categorie care nu poate fi nesocotită tocmai pentru că este de-a dreptul frecventă.

Cum a putut o româncă fără resurse financiare proprii să răspundă atât de strălucit la exigenţele  de tot felul ale învăţământului superior american? Iată întrebarea care mi-a venit instantaneu în gând. Da, în America programul de studiu şi-l face candidatul singur, el fiind imediat apoi acceptat de profesorii în cauză. Aşa se face că Florentina ca studentă internaţională şi-a programat mai multe examene decât cei mai mulţi dintre colegii ei americani, câştigând astfel un an. Şi-a găsit burse succesiv asigurate şi tot mai mari de la un an la altul. Astfel, de la suma de 690 $ pe lună, oferită de Institutul german, s-a trecut la 1000 $ de la firma  de audit Ernst & Young şi apoi chiar la 2000 $ de la o firma de audit Fred Everett, purtând numele contabilului care a lăsat testamentar pentru  mulţi ani bursa aceasta, asigurată câte unui student internaţional. Alegerea au făcut-o profesorii specialităţii după mediile studenţilor şi ca atare Florentina, ca beneficiară a ei, a trebuit să lucreze într-o bancă, ce i-a prevăzut în program şi prezenţa la activităţile din facultate. Ceea ce nu a admis ea a fost lipsa la cursuri. In Colegiul de Onoare Florentina a fost acceptată, aşadar, într-o clasă specială. Acum, la ultimele examene emoţiile au fost la fel de mari ca la celelalte toate, dar luate la fel de bine, adică cu nota maximă, fără excepţie.Tema ei de cercetare tocmai a fost susţinută cu brio, astfel româncuţa noastră dând o soluţie pentru a întâmpina nemulţumirea cetăţenilor afectaţi de taxele mărite în condiţiile inflaţiei americane.  Ca să nu-şi dezică stilul, masteratul va fi făcut tot într-un timp  limită de un an, în loc de doi, ca apoi principala ei preocupare profesională să devină  transpunerea ideilor ei economice în practică. Pe când vor reveni în România, mă întreb cu nelinişte, asemenea eminenţi absolvenţi ca Florentina, ca să găsească şi pentru domeniile deficitare ale economiei de acasă soluţii salvatoare? De  ei avem atâta nevoie!

II. NASA LA O ANIVERSARE DE 40 DE ANI

N-aş putea spune exact de ce abia ajunşi în Florida, însoritul stat al vacanţelor americane, prima tentaţie a constituit-o National Aeronautics and Space Administration -NASA. Alegerea a fost urmată de o febrilitate anume, căci câteva imagini cu lansări de navete cosmice de la Cap Canaveral nu m-au ajutat de acasă nicidecum să-mi formez o impresie generală despre activitatea americanilor în domeniul cercetării spaţiale, nici să o localizez geografic.  Drumul de la Orlando, FL spre Centrul J.F. Kennedy, al cărui titlu aminteşte încurajarea de care s-a bucurat cercetarea americană din partea tânărului preşedinte al anilor ’60, nu a fost lipsit de surprize, căci la un moment dat, pe când admiram Banana River, care garda pe o lungă porţiune şoseaua, ne-am pomenit cu un pod imens ridicat în faţa noastră, lăsând să treacă nişte ambarcaţiuni micuţe, probabil pescăreşti. Mi-am adus aminte de podurile mobile din Petersburgul rusesc. La intrarea în Centrul J.F. Kennedy, o expoziţie a rachetelor cosmice americane. Ne-a atras atenţia pe panourile sălii de intrare afirmaţia cu valoare de crez, anume că pentru americani explorarea spaţiului cosmic nu este un scop in sine , ci un mod de a exista.  Vizita propriu-zisă, pe durata a 5-6 ceasuri, se efectuează cu autobuze mari, care chiar şi acum în plin decembrie cu greu făceau faţă mulţimii turiştilor.  Un pol al interesului il reprezintă uriaşa clădire cu un singur etaj în care se realizează  navetele cosmice şi rachetele lor purtătoare. Aceasta este cea mai mare clădire din lume cu un singur etaj, iar uşile ei imense nu au egal pe Mapamond. Senzaţia specială trăită în trecerea prin dreptul clădirii atât de faimoase era datorată veştii că acolo se aude vorbindu-se româneşte, mai ales că unul dintre primii elevi ai carierei mele didactice fusese angajat la NASA încă de prin anii ’70. Tot astfel, în clădirea Microsoft din Seattle, WA, 30% dintre angajaţi sunt conaţionali de-ai noştri, drept care s-a afirmat că a doua limbă utilizată  acolo după engleză este româna.Ni s-a arătat  culoarul de pietriş pe care transportoarele speciale duc în poziţie verticală  navele şi rachetele spre rampa de lansare.Chiar aceste transportoare au împlinit vârsta de 4 decenii de activitate eficientă, dar pentru că nu sunt deteriorate, s-a luat decizia ca ele să nu fie scoase din uz. Care este istoria acestor platforme planturoase? In ianuarie 1966 platforma a transportat cu succes o rachetă de aproximativ 8.000 de kilograme. Fiecare platformă utilizează două motoare Diesel a 2750 CP. In cei 40 de ani ele au transportat 7 tipuri diferite de rachete, între care giganticul Saturn.Datorită succesului avut de ele, nu se pune problema casării, ci a aniversării lor. Am ajuns la  amfiteatrul în aer liber de unde se privesc lansările. Eram îndemnaţi să privim cu atenţie ţinutul mlăştinos prin care treceam, pentru că era posibil să vedem crocodili. Ştiam că teribilul aligator este ocrotit de lege, dar el, deloc sensibil la  grija americanilor, nu ezită să atace omul, care în Florida nu arareori îl descoperă când vrea să plece la serviciu dimineaţa, sub automobilul, unde sălbaticiunea şi-a găsit adăpost, ferindu-se de căldură.  Am poposit chiar şi la o  rampă veche de lansare. În depărtare am zărit şi altele. Filmele oferite vizitatorilor, care te făceau părtaş la marea aventură a cunoaşterii spaţiului selenar,  au pus în evidenţă nu calea triumfală a cercetării americane, ci dramatismul înregistrat de aceste proiecte, ce reliefează o faţă nouă a eroismului ştiinţific american. Ideea implementării unor proiecte de cercetare spaţială multistatală tocmai începe să dea roade. Am admirat capsulele în mărime naturală ale navelor, care gardau  intrarea în spaţiul turistic al Centrului J.F.Kennedy, nave care odată cu noaptea au căpătat o măreţie cvasi fantastică.  

III. ESTE …IARNĂ ÎN FLORIDA

Florida este ţinta vacanţelor americane, pentru că în întregul an acolo este soare, iar parcurile de distracţie oferă familiilor cu copii tot ce cu mintea poţi gândi. Desigur în stil american, adică la limita dintre imaginaţie şi kitsch. Industria turismului are acolo un teren fertil de desfăşurare. Totuşi abia când am pus piciorul pe pământul binecuvântat al acestui stat american, trecând de la 2 grade Celsius la 30, am trăit surpriza cea mare. Ba, ni s-a spus că exact în acele zile- vreo 3- se atinsese pragul de răcoare al…iernii în Florida. La 18 grade localnicii spun că este iarnă, iar noi, veniţi de la clima continentală a României, nici nu puteam băga de seamă diferenţele acestea. In zilele hibernale ale Floridei turiştii mergeau neobosit să se îmbăieze, dacă nu  pe plaja de pe litoral,  desigur la piscinele descoperite ale hotelurilor, care ne-au îmbiat şi pe noi cu mare folos. Altele erau surprizele vacanţei noastre în Florida acum în prag de Crăciun american. Disneyland, World Disney, Planet Hollywood, Adventurers Club, Rock’n’Roll Beach Club, The Art of Disney, Downtown Disney, Mickey’s Pantry, Mickey’s Mart, Goofy’s Candy Co. sunt reclame care te întâmpină pretutindeni la Orlando, dar ceea ce nu este iertat să ratezi odată ajuns acolo este Parcul Epcot, unde în Spaceship Earth poţi face o călătorie pe firul comunicaţiilor de-a lungul timpului, într-o sferă imensă, realizată de germanii de la firma Siemens. Aceasta este doar prima prezenţă europeană în acest vestit parc de distracţie. Te poate tenta o expediţie pe Marte, doar ne aflam în lumea misiunilor spaţiale, aproape de NASA. Copiii vor sta aliniaţi cu răbdare să dea mâna şi să se fotografieze cu personajele atât de îndrăgite, cu Micky Mouse, cu Goofy şi câte altele, iar dacă vreunul va fi ratat, este semnul clar că trebuie revenit cât de curând în Florida. Povestea lui Nemo a luat forma unui film pe care copiii nu concep să-l rateze. Dacă ai ajuns în zona parcului Animal Kingdom, numită Cercul vieţii, poţi profita de şansa spectacolului jucat şi pe Broadway la New York, Leul Rege, spre a întâlni cele mai îndrăgite animale, devenite vedetele scenei, un spectacol cu multe elemente de acrobaţie de circ, de slagăre având ca temă animalele indrăgite de copii şi nu numai de ei.  Tot pe acelea le vei găsi şi în restul parcului Animal Kingdom, cu plimbarea sa centrată în jurul unui artificial Pom al vieţii, planturos şi incremenit, dar numai făcând un safari prin lumea rezervaţiei Harambe afli că cele  185.000 mile patrate de teren ale zonei africane fuseseră o păşune şi o livadă de portocali, transformate în mod cu totul spectaculos într-un teren accidentat,  imitând natura africană, cu fauna şi flora ei. Câtă muncă! Dar si profitul este pe măsură, dacă ridici la intrare privirea spre cadranul electronic care te avertizează că spre a beneficia de o asemenea experienţă eşti obligat să aştepţi la rând un ceas întreg. Şi nimeni nu renunţă, nici măcar persoanele handicapate cu cărucioarele lor sau copiii  pentru care s-au închiriat la intrare asemenea vehicule de plimbare. Asia te aşteaptă cu natura şi cu animalele specifice, dar mai ales cu expediţia pe Everest într-un trenuleţ al  ascensiunilor vijelioase şi al coborârilor în abis, aşa ca să nu uiţi niciodată în viaţa ta care este cel mai înalt vârf montan al lumii. La DinoLand S.U.A. îşi poţi da întâlnire cu dinozauri, întorcându-te în timp cu 65 milioane de ani. In Downtown Disney vei mânca negreşit o îngheţată de la firma Ghirardelli, care şi-a început afacerea pe pământ american de mai bine de un secol. Magazinele te poartă în lumea personajelor de basm, care încarcă tavanele şi pereţii, îndemnând cu mare succes copiii să se costumeze aici ca Ali Baba, Cenuşăreasa, Mikey Mouse şi atâtea altele, astfel că pe stradă te întâlneşti cu prinţese de tot felul, în rochiţe şi cu pantofiori aurii, cu coafuri pe măsură, făcute neîndoios de profesionişti, ca o promisiune de viitoare aventură holywoodiană. Neîndoios, chiar dacă nu pierzi nici-o clipă sentimentul ca eşti mereu ameninţat de primejdia kitschului, trebuie să recunoşti că americanii ştiu să ofere distracţii pentru absolut toate gusturile!

IV. FLORIDA-PARADISUL AMERICANILOR

Parcul Epcot oferă o plimbare prin câteva ţări europene, cu pavilioane reprezentative. La cel mexican vei naviga pe Râul timpului, care îţi demonstrează deliciile tradiţiilor muzicale ale acestui popor vecin, care impune cea de-a doua limbă a Americii după engleză. Hasta la vista!  Norvegia, ţara vikingilor, are în pavilioanele sale expusă în miniatură corabia Oseberg cu cele 15 orificii pentru vâsle, ea fiind purtată de 60 vâslaşi, iar pânza ei patrată şi mare ajutand să se atingă viteza de 10 noduri pe oră, o adevărată performanţă la timpul respectiv, adică acum mai bine de 1000 ani. Frumuseţea navei, prezentată nu numai în miniatura din muzeu, ci şi la dimensiunea ei reală în faţa pavilionului, constă şi din ornamentarea prorei, care este curbată şi la a cărei vedere europenii se înspăimântau, numind-o Dragonul mării. Pavilionul -muzeu îţi propune şi câteva personalităţi ale epocii vechi, ca Rognvald (800-926), cuceritor în 919 al oraşului Nantes, ca apoi aliindu-se cu danezii să pătrundă până în centrul Franţei. Povestea navei? In 1904 a fost descoperită la Oslo, unde ambarcaţiunea regală de plăcere Oseberg fusese îngropată sub pietre, după ce ultima ei călătorie a  fost una funerară, căci a purtat pe o regina vikingă şi pe slujitorul ei. Din muzeu nu putea lipsi Olah al II-lea, sfântul patron al Norvegiei, rege care s-a încreştinat în Europa, ca în 1015 să oficializeze religia creştină în ţara sa, pe care a şi unificat-o. Regele Eric cel Roşu a descoperit Groenlanda. Pavilionul Chinei se mândreşte cu o întreagă expoziţie, centrată pe soldaţii funerari din vremea dinastiei Quin (221-210 î.Hr.), ca protectori în veşnicie ai împăratului. Fiecare soldat de faianţă are chip unic, realizat  se pare, după persoane reale. La pavilionul german ne-a intampinat bradul ornat cu ….castraveti murati, amintind de traditia cautarii  în bradul de Crăciun  a castraveciorului, bine ascuns, ca norocosul gasitor sa mai primeasca un cadou, cel lasat de Mos Nicolae. Alte surprize- la urmatoarele pavilioane, reprezentand Italia, Maroc, Franţa, Anglia şi Canada. Era să uit tocmai pe cel al aventurii americane, unde spectacolul la care erai poftit îţi reamintea momentele importante ale istoriei americane, atâta cât ea exista. Filmele diaporama, unele chiar cu 360 grade, ca şi magazinele sau restaurantele cu produse şi respectiv  cu mâncăruri tradiţionale, îşi fac datoria promoţională pentru ţara lor. Cei mai mulţi americani, oameni cu venituri puţin spectaculoase, şi mă refer la cei care la finele acestui an încă nu au izbutit să plătească băncilor banii cheltuiţi pentru cadourile cumpărate pentru Crăciunul precedent, se mulţumesc cu imaginea pe care şi-o fac aici despre Veneţia şi Paris, fără să spere că le vor vedea vreodată. Spre consumul imediat te îndeamnă absolut toate pliantele pe care le primeşti la intrarea în parcuri. Dar nu este nici o surpriză, dacă la restaurantul japonez vei putea găsi o masă liberă  numai peste o oră. Americanul este neînchipuit de răbdător şi disciplinat, când este vorba de stat la rând, căci el  deţine toate atributele omului civilizat. “Shop and eat!”  Cu puţin noroc o asemenea plimbare poate deschide şi apetitutul pentru cunoaşterea altor meleaguri ale Terrei. Un gând jucăuş tot îmi scapă, necenzurat de logica pragmatică: Pe când va figura în Epcot şi România, care ar avea cu ce completa minunile zămislite de mintea umană?

V. IN SPIRITUL AMERICII!

Desigur că ceea ce doreşti să descoperi în Epcot in luna decembrie este tocmai autentica savoare americană a pregătirilor de Crăciun, mai specială ca oriunde în lume. In nimic nu am descoperit-o mai bine ca în spectacolul festivalului Procesiunea lumânărilor. Am aflat că iniţial, adică de prin 1958, spectacolul acesta fusese iniţiat în California în Disney Land. După 13 ani el a fost preluat în Magic Kingdom Park  din Florida, ca din 1994 să fie mutat în Epcot. Iată un spectacol religios care se ţine în cele 5 săptămâni între 23 noiembrie şi 30 decembrie, totalizând 114 reprezentări. Tipică Americii este amploarea spectacolului, la care participă 400 de artişti. Orchestra are 50 de instrumentişti, iar coriştii îmbrăcaţi în vestminte aurii vin din diferite state americane şi chiar din Anglia. Pe scenă au apărut corişti în cărucioare de handicapaţi locomotor, ca dovadă că în calea artei nu există obstacole şi prejudecăţi. De fapt, nicăieri în lume nu am văzut atâtea persoane purtate pe cărucioare, ceea ce mă face să cred că o bună parte a lor nu sunt handicapaţi, ci oameni care se feresc de oboseală în acest mod. Mai mult, în tot timpul reprezentaţiei, un expert al domeniului a mimat mesajul pentru spectatorii surdo-muţi, care nici ei nu trebuie neglijati. Într-un asemenea spectacol, ce ţine să copleşască cromatic, artiştii voluntari  sunt învestmântaţi în verde, iar “vocile libertăţii” sunt solişti îmbrăcaţi în negru şi roşu, constituind un grup à capela. Parcă sfidând conglomeratul de religii ale Americii, organizatorii actualizează cu consecvenţă povestea naşterii lui Hristos, exact aşa cum ea apare în Biblie. Ca interesul  americanilor sa fie asigurat, la fiecare reprezentatie este invitat un alt cunoscut actor, asa macar de valoarea lui Kirk Cameron, cel nominalizat la “Gloden Globe”, dar îndrăgit îndeosebi pentru rolul din serialul Growing Pain..Să mai amintim acţiunea lui filantropică, prin care din 1989 actorul a amenajat o staţiune pentru copiii grav bolnavi, ceea ce nu este puţin lucru într-o ţară în care asigurările medicale sunt cu totul deficitare, dacă avem în vedere pe cei 37 milioane de americani fără protecţie împotriva situaţiilor catastrofice ori pe cei 250 milioane de cetăţeni care pot fi aprobaţi pentru asigurare, dar dintre ei 10% sunt respinşi din oficiu. Filmul documentar Sicko a consemnat această situaţie neliniştitoare, trăgând un semnal de alarmă. În spectacolul din Parcul Epcot Kirk Cameron a narat fragmente biblice, neuitând să mărturisească faptul că el în copilărie nu ştia nimic despre Hristos, Domnul cel Mare, care îi conduce în prezent viaţa. Aşadar, un spectacol în spiritul inconfundabil al Americii !

VI. TURNEUL CORULUI “CAEDONIA” DIN SIBIU ÎN AMERICA

Nu mică mi-a fost mândria  să aud anunţată oficial la recepţia  de Ziua Naţională a României la 1 decembrie 2007, recepţie amplă şi strălucitoare din punct de vedere artistic, dată la Restaurantul Împăratul Romanilor din Sibiu, vestea că Caedonia, formaţia corală prezentă în viaţa culturală a urbei noastre de aproape patru decenii, va concerta în America la finele anului 2007.Ştiam că formaţia corală Caedonia şi-a început activitatea muzicală în 1968 la iniţiativa câtorva absolvenţi proaspăt veniţi la Sibiu de la Cluj-Napoca, ca timp de 10 ani să se aşeze sub patronajul Universităţii din oraşul de pe Cibin. A fost desigur un noroc faptul că din 1980 formaţia Caedonia a avut ca dirijor pe profesorul Florin Soare, care activează şi în prezent. El a imprimat o notă de exemplar profesionalism activităţii acestei formaţii artistice, adesea prezentă pe scenele oraşului nostru. Şi  nu numai pe acelea.  La finele anului 2007  turneul formaţiei în America, aflat acum în plină desfăşurare, a cuprins un larg program de concerte date la Washington, DC, New York City, Rochester, NY, Youngstown, OH, Detroit, MI, de unde va pleca spre Chicago, IL, ca la 1 ianuarie 2008 să se întoarcă de la New York spre ţară. Aşadar, un adevărat maraton artistic. Noi am ascultat prima dată concertul la Biserica Pogorârea Sfântului Duh din statul Michigan, unde enoriaşii români au avut la liturghie surpriza unei asemenea prezenţe muzicale de elită. Chiar preotul a ţinut să afirme fără reţinere că de când este biserica, nu a cântat în ea un asemenea cor ca acum, respectiv în data de 23 decembrie 2007. Nu se putea formula o apreciere superlativă mai încurajatoare ca aceasta! De fapt  nici nu era vorba de vreo excepţie, întrucât pretutindeni unde Caedonia a avut concerte spectatorii, preponderent români,  au ascultat cu emoţie programul de colinde, de muzică religioasă şi de piese folclorice româneşti, interpretate cu  înaltă simţire  şi cu fineţe artistică. Al doilea concert, cel de la Catedrala Sf. Gheorghe, MI, a strălucit, începând cu ambianţa asigurată, mesele fiind împodobite cu aranjamente florale, datorate unei americance originare din Sibiu, şi având steguleţe cu sigla Sibiu-capitală europeană. Conform  zicalei “Dacă nu vine Mohamed la munte, vine muntele la Mohamed”, eu  am simţit în calitatea mea de consilier local  la Primăria din Sibiu, că  americanilor li se oferea la ei acasă  o mostră edificatoare pentru ceea ce  îndeobşte oraşul de pe Cibin a găzduit în anul 2007, adică spectacole de bună şi foarte bună calitate. Am apreciat la rândul meu valoarea profesională a concertului, o calitate de care românii americani duc cel mai adesea lipsă, în condiţiile în care nu se întâmplă prea des ca artiştii autentici din ţară să rişte material suma unei asemenea deplasări transoceanice, ca să desfete pe conaţionalii lor din Lumea Nouă. Reacţia cea mai frecventă a românilor compleşiti de emoţie a fost afirmaţia că adevaratul Crăciun pentru ei era tocmai acest concert coral, care le-a stârnit amintiri dragi despre ţara purtată în suflet. Cu aprecierea  “Voi aţi fost cel mai frumos dar de Crăciun” li s-au adresat coriştilor alţi spectatori  români americani. Unii plângeau de emoţie. Şi eu am plâns, gândindu-ma că  la o asemenea  distanţă de ţară ne-am întâlnit, noi, câţiva sibieni sosiţi din România, ca ascultători, şi ei, artiştii coralei, făcând să se audă minunatele cântece ale repertoriului liric clasic naţional. Este drept că neîncetat am anunţat pe toţi prietenii şi cunoscuţii din zona oraşului Detroit de acest eveniment muzical, prezentat la toate bisericile româneşti, iar nora noastră  a avut iniţiativa popasului de la Rochester, NY, implicându-se şi financiar în reuşita organizatorică a turneului.Foarte atent să asigure turneului iniţiat înălţimea generozităţii româneşti, profesorul Soare a oferit pretutindeni cadouri semnificative pentru patrimoniul bisericilor şi al bibliotecilor din localităţile de popas, unde să rămână ecoul acestei solii artistice de excepţie.

Sibienii Caedoniei au cântat minunat, au încântat şi la rândul lor s-au încântat de locurile vizitate. La Washington, DC au vizitat Biblioteca Congresului şi Capitoliul, intrând în Sala Congresului American. La New York au urcat seara în Empire State Buildung.  Apoi au contemplat Statuia Libertăţii, simbolul Americii. Din traseul turistic al coriştilor sibieni  nu a lipsit Cascade Niagara, punctul de atracţie cel mai căutat de cuplurile americane ale proaspeţilor căsătoriţi şi nu numai de acelea. Impresia bună produsă pretutindeni de corul Caedonia poate deveni un renume ce face posibilă  reinvitarea formaţiei în anii următori, poate chiar în condiţii financiare mai încurajatoare.

În zilele precedente am fost invitată  să particip la serbarea de Crăciun a şcolii de română de la Troy, MI,  iniţiată în 1999 de sibianca Rodica Raica, profesoară stabilită în America de o bună bucată de timp.Uşor de ghicit: “şcoala”  este o activitate menită să păstreze la noile generaţii forma de scris şi citit a limbii noastre naţionale şi rezultatele sunt cu totul benefice, iar modelul  acesta ar trebui urmat pretutindeni. La Biserica Ortodoxă Sf. Petru si Pavel, MI, al cărei preot, originar din Ocna Sibiului şi din Nocrich, deşi nu foloseşte la slujbele religioase cu suficientă temeinicie limba noastră, “limba sfântă, limba vechilor cazanii”, în expresia poetului, copiii comunităţii române locale au dansat îmbrăcaţi în costume naţionale şi au colindat la bradul de Crăciun, iniţiativă cu totul demnă de apreciat. Revelioanele organizate în sala socială a bisericii au o funcţie de coagulare a comunităţii românilor din zona, care mi se pare şi ea semnificativă. Văzând toate acestea, consider că noi, cei din ţară, nu estimăm la justa valoare importanţa activităţii diasporei româneşti americane, după cum nu înţelegem suficient ce nevoie acută de prezenţa artiştilor autentici se resimte în comunităţilor conaţionalilor noştri de peste Ocean.

conf. univ. dr. Anca Sîrghie

Universitatea “Alma Mater”, Sibiu 

Anunțuri