MONITOR CULTURAL * on-line

~Corina Kiss: „Îndrumător pentru începătorii pianului“

Aspecte elocvente în exprimarea limbajului pianistic

Motto: Estetica nu este simplă natură, nu este întreaga realitate, ci este natura superior organizată, chintesenţa complexă,(…) spiritualitate fără echivalenţă în natură. (Grid Modorcea)

Inceputul oricărui lucru este foarte important. Când începem să vorbim e bine ca cei apropiaţi -mama-tata- să ne vorbească corect, explicit, fără a „stâlcii” cuvintele sau a le prescurta. Copiii trebuie să se lupte să spună fiecare litera. Dacă copilul e cel care „stâlceşte” cuvântul el să fie corectat până izbuteşte să-l pronunţe.

Cam acelaşi lucru, dacă nu şi mai minuţios, stau lucrurile cu învăţarea unui instrument. Este adevărat că pentru a cânta vocal sau instrumental, nu se poate învăţa numai din cărţi, ci este neapărată nevoie de aşa-zisul profesor (îndrumator). Dar în cazul nostru profesorul (îndrumatorul), nu este numai profesor, ci trebuie să fie în primul rând prieten, apoi psiholog, pedagog, un înţelept, o persoană cu suflet cu putere de înţelegere şi nu în ultimul rând, un om deosebit.

Profesorul trebuie să ceară elevului fără încetare studiu (muncă), preocupare minuţioasă asupra instrumentului şi a muzicii.

Profesorul trebuie să vorbească la ore, să ştie ce să vorbească pentru a se face înţeles, iar această înţelegere să ducă la conştientizarea conţinutului dat.

Deci cum spunea George Enescu:”99 la suta transpiraţie şi 1 la sută inspiraţie!”

Studiul la pian se poate începe la varsta de 4 ani. Cu cât mai repede cu atât mai bine, deoarece copii la această vârstă sunt cruzi, se pot forma uşor şi se pot modela.

Dar pentru a ştii dăcă este talentat în această direcţie, trebuie să-i testăm aptitudinile. Şi anume:

1) simtul muzical – prin repetarea unui ritm dat de către specialist

2) auzul muzical – prin redarea unui sunet auzit, (sau a mai multor sunete până la o melodioara simplă), cântate de specialist la pian

3) redarea unui cântecel ştiut de copil, vocal – pentru verificarea acurateţei melodiei.

Fără aceste trei probe promovate, elevul nu poate face muzică, dar poate fi verificat în timp la alte aptitudini, fiind îndrumat într-o altă direcţie!

In cazul în care copilul a trecut aceste trei probe de specialitate, se poate apuca deja să înveţe a cânta la pian (sau alt instrument ca: vioara, violoncel, etc.). Primele lecţii de pian (aproximativ opt) e bine să dureze mai puţin, adică o jumatate de oră, deoarece copilul nu are puterea de concentrare atât într-o discuţie mai largă muzicală, cât şi pentru a îşi însuşii noţiuni noi.

Profesorul deja de la început trebuie să predea notele pe pian şi pe portativ în acelaşi timp şi bineînţeles poziţia copilului (elevului) la pian. Notele învaţate succesiv trebuiesc arătate pe toata intinderea claviaturii. Ca metodă eficienta de predare, e bine să semnalam că, claviatura pianului are două culori: clape albe şi clape negre! Clapele albe sunt aşezate la rând una lângă alta, iar cele negre sunt grupate inegal, respectiv: grupuri de doua clape negre urmate de alte grupuri de trei clape negre, sistemul repetându-se pe toata întinderea claviaturii. Claviatura are aproximativ şapte octave (88 de taste-clape).

Inafară de claviatură mai există şi două sau trei pedale, aflate la baza pianului, care se folosesc cu ambele picioare. Pedala din dreapta are ca mecanism de lucru lungirea sunetului până se pierde şi nu-l mai auzim (folosindu-se cu piciorul drept), iar pedala din stânga are rol de a micşora intensitatea sunetelor, deci de a le aduce la o sonoritate mai mică (folosindu-se cu piciorul stâng).

Să amintim ceea ce spunea Alexandru Leahu în cartea sa Maeştri Claviaturii: ”Claviatura prefigurează unul dintre cele mai fascinante mituri ale timpurilor moderne; maeştrii ei nu sunt decât ipostaza preschimbată a eroilor de odinioara…” Iar Franz Liszt spune despre claviatură că ”este extensia de peste şapte octave depăşind-o pe cea a orchestrei, iar cele zece degete ale unui singur om sunt suficiente pentru a vechicula acest imens material sonor.”

Cunoscând intinderea claviaturii putem să ne dăm seama că într-o octavă există şapte clape albe şi cinci negre, acestea repetându-se pe întindrea a întregii claviaturi.                                                                                                                    

Cântând, de exemplu sunetul Do (C) pe toată intinderea claviaturii pianului, sunetul se aude de la o sonoritate groasă pana la una foarte subţire, ceea ce  însemnă că pianul are mai multe registre de redare a sunetelor. Registrele se împart în trei. De aceea următorul pas de predare este să i se povestescă elevului şi să fie atenţionat de aceste registre ale pianul. Şi anume că, cele trei registre ale pianului sunt:

1) registrul grav

2) registru mediu 

3) registru acut.

Dar, ca un copil să înteleagă mai bine şi mai clar aceste registre, facem comparaţia registrelor (înălţimilor sunetelor) cu diverse sunete emise de animale şi anume: registrului grav i se potriveşte un urs („mor-mor”), registrului mediu, urletul unui lup („auuuuu”), iar registrului acut ciripitul păsărilor („cip-ci-rip-ci-rip”)! Făcând aceste comparaţii cu regnul natural, copilul -respectiv elevul- devine mai interesat de redarea sunetelor, începând deja să coordoneze nişte sunete auzite, deocamdată „moarte” pentru elev, cu ceva „viu”! Sigur, în timp, în ani, aceste trei animale se vor dezvolta în mai multe animale specific sonoritatilor auzite, apoi încetul cu încetul se trece la comparaţia mai delicată cu natura, de exemplu: foşnetul frunzelor, valurile mării, apusul soarelui, tunetul, ploaia, etc…Iar mult mai târziu, o dată cu maturizarea copilului – elevulului, apar alte sentimentele ca de exemplu: bucuria, tristeţea, durerea, visul, frumosul, urâtul, mirarea, întrebarea, dialogul, etc…

Aşa văzând etapele muzicii, înţelegând pas cu pas muzica, ne dăm cu toţii seama că posibilităţile muzicii există de ordin infinit. Muzica este ceva ce numai cei ce înţeleg cu adevărat aceste taine pot simţii mesajul ei real, pot atinge stări de expresie  şi tensiuni înalte, simţind că puterii sunetului i se supune boala, moartea, soarele, magicul, firescul, inutilul. Iar configuraţiei estetico-filozofice a artei muzicii i se conferă un loc aparte şi definitoriu pentru starea de spirit, pentru omul profund-interiorizat!

Trebuie însă explicat că fiecărui sunet auzit şi apasat pe orice clapă -tastă, se poate nota grafic pe aşa numitul portativ. Portativul fiind şi el însuţi o descoperire grafică muzicii. El este construit din cinci linii şi patru spaţii (inventat în anul 1025 de italianul Guido d’Arezzo), fiecărei linii şi fiecărui spaţiu dintre linii aparţinându-i câte o notă. Atât deasuprea portativului cât şi dedesuptul portativului se pot nota note cu ajutorul aşa numitelor „liniuţelor ajutatoare”, obţinând o extindere mai largă a posibilităţilor de notaţie, a sunetelor propriu-zise.

Notele reprezentă în scrierea muzicală, ceea ce literele reprezintă în scrierea vorbită.

CORINA KISS

Anunțuri