MONITOR CULTURAL * on-line

►Ana Dobre

RELIEFURI – o rubrică de Ana Dobre

============================================

~„Castalia – elita spiritului“

Existenţa unei elite presupune, implicit, o sciziune între materie şi spirit, între real şi ideal, între ficţiune şi realitate. Aceasta pentru că, prin definiţie, elita înseamnă o suprastructură, acel ceva, al cărui criteriu absolut este valoarea, recunoscută de toţi cei care se raportează la un asemenea sistem de referinţă. Pături ignare şi crapuloase, născute şi întreţinute de epoca foiletonistică ignoră sau eludează această elită căci, altfel, ar fi în pericolul de a li se pune mereu în faţă oglinda în care să-şi privească propria înfăţişare. Teama aceasta duce nu numai la ignorare, ceea ce ar fi de iertat, dar, mai ales, la mistificarea valorilor, la negarea lor, la distrugerea prin indiferenţă, ceea ce este de neiertat.

Cum elită înseamnă valoare, în rândurile ei se află creatorii – artişti, scriitori, erudiţi, savanţi şi, nu de puţine ori, înţelepţi. Respinşi în planul realităţii socio-econimice şi politice (căci nu li se vede/recunoaşte utilitatea practică!), această elită a spiritului se retrage în mici comunităţi care le dau posibilitatea trăirii în ideal punând un hotar între ei şi lume. (Marcel Proust s-a izolat într-o cameră căptuşită cu plută, lăsându-se devorat de creaţie; Constantin Noica s-a retras la Păltiniş, „departe de lumea dezlănţuită”, dedicându-se exerciţiului spiritului, etc.). Retragerea are două sensuri: departe de lume şi în propriul eu. Lumea spiritului e o lume curată şi senină şi cei mai mulţi, oricât de ciudat ar părea, trăiesc ficţiunea că această lume a existat dintotdeauna, că ei s-au născut în ea. E o amăgire plăcută, dar realitatea cunoscută foarte bine, arată că nu s-a născut în această patrie a spiritului, în această Castalie, ci au fost selectaţi, trimişi şi educaţi. Aşadar, realitatea îi mână spre idealitate. În spaţiul acesta ideal, autoritatea, locuinţa, arhivele, jocul cu mărgele de sticlă ca exerciţiu al spiritului şi posibil ca soluţie existenţială, n-au existat dintotdeauna, n-au fost create de natură, ci sunt o creaţie târzie şi nobilă a voinţei omeneşti în drumul său neobosit spre stele, însă o creaţie supusă trecerii ca tot ce făureşte omul.

O patrie a spiritului, populată ierarhic, de o elită e supusă unor pericole externe şi interne. Pericolele interne fiind cunoscute, pot fi supravegheate şi combătute. Adevăraţii castalieni, descoperind la novicii veniţi din exterior impulsuri străine de o elită a spiritului, îi retrimit în lume, unde pot găsi condiţii de existenţă mai potrivite lor şi unde pot deveni chiar oameni vrednici. Elita spiritului îşi păstrează demnitatea şi autodisciplina, îndeplinindu-şi misiunea de a reprezenta şi reîmprospăta mereu o pătură de sus, o aristocraţie a spiritului.

Un factor al disoluţiei poate proveni din vanitate, orgoliul de castă constituind o ispită pentru orice aristocraţie, pentru orice poziţie privilegiată. Vanitatea puterii creează mari eroi, una dintre ele fiind desconsiderarea aproapelui, redus la un instrument de exercitare a acestei malefice puteri.

În istoria socială au existat permanent încercări de a constitui o aristocraţie, ca o culme şi încununare a societăţii, idealul propriu-zis, rareori mărturisit, fiind o elită a celor buni şi drepţi. Realitatea contrazice visul. Puterea, monarhică sau anonimă, dispusă să favorizeze, prin protecţie şi privilegii, o aristocraţie în evoluţie, fie o aristocraţie politică, din naştere sau rezultată, prin selecţie sau educaţie, şi-a creat propriile privilegii izvorâte din orgolii. Rezultatele au fost nu de puţine ori monstruoase. Cei făcuţi astfel, sprijiniţi pentru a deveni aşa, întărindu-se sub soarele unor nobile premise au devenit la o anumită treaptă a evoluţiei o clasă crapuloasă dominată de fatuitate şi corupţie. Molipsită de boli specifice aristocraţiei – vanitate, îngâmfare, orgoliu de castă, savantlâc, porniri de profitori lipsiţi de gratitudine – elita care, inţial, pornise cu atâtea frumoase idealuri, decade.

Aristocraţia, în punctul ei cel mai frumos, îşi dorise să evolueze ca o elită socială. Supusă atâtor aventuri, probe de încercare, n-a rezistat. Elita spiritului este sau ar trebui să fie altceva, adică preocupată de spirit, de ceea ce este etern, bun şi frumos. În bătălia cu timpul doar ele au valoare.

Dar cultura înaltă şi nobilă este pentru cei mai mulţi dintre cei ce o deţin şi o reprezintă, nu un organ şi un instrument, nu o cultură activă îndreptată spre autosacrificare şi autoelogiere, practică urmărind un scop, nu una conştientă că trebuie să slujească un organ sau un instrument, ci doar un element pentru a păstra fundamentul spiritual al ţării şi al lumii. În afara unor scopuri, a unor realizări pragmatice, idealul unei elite este acela de a întreţine cultul pentru valoare, pentru lucruri ce vor dăinui întru veşnicie. Lecţia spiritului este o lecţie pentru eternitate.

O legătură esenţială de intercondiţionare se stabileşte între elită şi popor. Poporul nu-şi poate refuza o elită, elita nu poate ignora poporul, dacă scopul ei nobil, convertit în ideal, este ridicarea lui spirituală, apropierea de valoare. Parfumul adevărat al culturii, al artei este creat, răspândit de o elită a spiritului. Paralel cu istoria formelor de guvernare, care constă din lupte brutale pentru putere, bunuri, ţări, materii prime, bani, aşadar, pentru obiective materiale şi cantitative în afara domeniului spiritual, există o istorie a spiritului, creată de generaţii de elită, o istorie a sacrificiului, a luptei pentru ideal, frumuseţe, desăvârşire, absolut.

Cultura sau spiritul sau sufletul îşi au propria istorie, care îşi parcurge drumul paralel cu aşa-numita istorie universală, cu acel lanţ de lupte neostoite pentru puterea materială, ca o a doua istorie, tainică, nesângeroasă şi sacră. O filosofie a istoriei ar trebui să urmărească adevărul celor două istorii, modul în care ele s-au intersectat la un moment dat, modul în care, una sau alta, rareori amândouă, au contribuit la progresul socio-cultural. Uneori, această folosire a istoriei ajunge la cele mai respingătoare falsificări ale evenimentelor, ale simţului pentru adevăr. Pentru o elită a spiritului, predilecţia arătată filosofiei istoriei face parte dintre caracteristicile principale ale epocii de decadenţă spirituală şi de exacerbate lupte pentru putere, „secolul războinic” sau epoca foiletonistică. Adevărata cultură se naşte pe ruinele unei astfel de epoci, din combaterea şi înfrângerea spiritului ei sau a lipsei ei de spirit, spiritul fiind, în primul rând, dorinţa de adevăr.

Dar, adevărul este rareori dorit, cel mai adesea e ocultat, ignorat, eludat. Voci însetate îl cer, dar alte voci le îneacă. În numele adevărului se duc lupte, iar finalul este mereu previzibil – ascunderea lui, oferindu-se, la rigoare, „adevăruri” trucate. Castalianul alege adevărul adevărat, spiritul, absolutul, şi alegerea lui înseamnă, mai ales în epocile tulburi, de tranziţie, sacrificiul, privaţiunile.

Adevărata elită a spiritului nu-şi aşază drept scop puterea politică, ei reprezintă o aristocraţie, dar una de spirit, nu de sânge, contemplaţia fiind mai importantă decât fapta. Oameni ai culturii, specialişti în cercetare, analiză, păstrători ai tuturor alfabetelor, tablelor înmulţirii, ai metodelor, înnoitori, descoperitori, autori de interpretări inedite, ei sunt conştienţi că munca lor are un singur ţel: de a păstra curate toate izvoarele ştiinţei. Spiritul nu poate fi politizat, militarizat. Exemplele de intelectuali înregimentaţi unui partid, unei puteri sunt exemple de laşitate şi de trădare a principiilor vieţii spirituale de dragul unor interese materiale. E o trădare să sacrifici unor interese meschine simţul pentru adevăr, pentru valoare, onestitatea intelectuală, devotamentul faţă de legile şi metodele spiritului.

Castalianul nu trebuie să devină politician, el îşi poate sacrifica persoana, dar niciodată devotamentul faţă de spirit: „Spiritul e binefăcător şi nobil numai dacă respectă adevărul; îndată ce trădează adevărul, devenind mercantil şi maleabil în faţa oricui, el întruchipează o putere demonică, ceea ce este mai mult rău decât bestialitatea animalică, instinctuală, care mai păstrează totuşi întotdeauna ceva din inocenţa naturii”(H. Hesse).

SEPTEMBRIE 2001

ANA DOBRE

____________

~„Aria calomniei“

Plăcerea de a pălăvrăgi e una dintre plăcerile perfide prin care se încearcă puterea distrugătoare a cuvântului. Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose, spunea în tirada lui Don Basilio, personajul din Bărbierul din Sevilla al lui Beaumarchais, care a inspirat compozitorului italian Rossini celebra arie a calomniei. Într-adevăr, calomniaţi, calomniaţi, mereu rămâne ceva. Pe această evidenţă se bazează şi denigratorii. A te scuza în public după ce ai fost murdărit e mai rău decât a calomnia. În confuzia care stăpâneşte, un calomniator ca şi un delator pot trece drept oameni de bine. Ironia sorţii! Uneori negrul trece, în ciuda tuturor evidenţelor, drept alb.

Unii cred că între bârfă şi calomnie există o relaţie de echivalenţă sau de sinonimie. Aparent aşa ar fi. Cred, însă, că nu e deloc aşa. Bârfa e simpla pălăvrăgeală, oarecum inconştientă, colportată cu o nonşalanţă cinică pentru a-ţi omorî timpul când nu ai ce face, fără un scop anume. Are o gratuitate greu de explicat. Bârfim, aşa, de amorul artei. Un spirit steril trebuie să-şi creeze iluzia că este ceva, că drege ceva…Şi o face, pur şi simplu, vorbind vrute şi nevrute, bârfind, altfel spus.

Calomnia e altceva, presupune denigrarea conştientă, răspândirea minciunii din calcul, mânjirea celuilalt din convingerea că rămâne mereu ceva, că îndoiala tot va fi sădită în urechile celor care îi vor prinde veninul. Ca-n aria calomniei lui Don Basilio, defăimătorul e fără scrupule. Calomnia se întinde ca pecinginea:

Şi se-ntinde ca un val,

Ca un foc, ca un cutremur.

Ca urgia ce produce

Un dezastru infernal”.

E o armă perfidă care, în mâna unui individ machiavelic, fără scrupule şi măsură în rău, dominat de un cinism justificat prin arivism, îşi relevă eficienţa malefică greu de contracarat. Cel defăimat poate să se disculpe, dar, făcând-o, se acoperă şi mai mult de oroare. Situaţia pare fără ieşire. De aici tragedia individuală pe care o poate naşte.

A calomnia, spune Petru Creţia, înseamnă a spune despre cineva un neadevăr, ştiind bine că e un neadevăr, din dorinţa şi cu scopul de a-l discredita”. Pui în circulaţie o minciună şi urmăreşti consecinţele. Act clar de cinism şi de sadism. Asta înseamnă să savurezi răul după ce l-ai declanşat cu voluptate.

Între cel care denigrează, care calomniază, între calomniator, aşadar, şi turnător, odioşi amândoi, mai odios decât odiosul, dacă se admit asfel de nuanţe, rămâne calomniatorul. Aceasta pentru că el acuză, denigrează, murdăreşte ştiind din start că răspândeşte o minciună. Într-o luptă, de idei, sau de orice alt fel, alegerea armelor defineşte calitatea luptătorilor. Într-o societate sănătoasă, luptătorii au caracter. Într-o societate confuză, sunt calomniatori. Loialitatea faţă de sine, exigenţa, lupta cinstită fac lupta spectaculoasă. Atunci se înfruntă două caractere tari, puternice. Ca-ntr-un spectacol de box în care luptătorii sunt corecţi, cinstiţi fideli lor înşile ca şi regulilor jocului. Spectacolul măreţiei umane dă dimensiune ascendentă. Loviturile sub centură înjosesc. Sunt echivalentul calomniilor, al acelor vorbe mieroase, insidioase care lovesc însuşi fondul bun al celuilalt. Abjectul crispează. Calomniatorul o face cu un sadism studiat la precizie.

Calomnia operează, într-adevăr, cum spune acelaşi Petru Creţia, într-o anume atmosferă prielnică ce exploatează suferinţele şi nevoile, credulitatea şi setea de senzaţional, incultura politică şi economică, înteţind teama şi izgonind speranţa.

Calomniatorul inventează mereu, acuză pentru ceea ce calomniatul nici n-a făcut, nici nu s-a gândit să facă, să comită, căci toate faptele au pentru calomniator o cantitate de culpă, de vină ca-n Străinul lui Camus, vina de a nu fi plâns la moartea mamei sale. Acest fapt îl transformase în criminal şi justifica, dintr-o dată, omorul.

Turnătorul o face în numele unei justiţii, al unei justiţii, fie şi personale. Afirmând aceasta nu înseamnă că justificăm în vreun fel turnătoria, delaţiunea care rămân forme ale abjecţiei umane imposibil de justificat în faţa unei conştiinţe. Introducem nuanţe pentru a înţelege mecanismele obscure prin care oamenii sunt între ei ca lupii. Se mănâncă adică pentru vini sau orgolii pentru care ei înşişi, în alte circumstanţe, într-o zi care vine anume pentru ei, le vor considera amăgitoare, falacioase. Dar ele le consumă toate predispoziţiile către lucrurile cu adevărat importante şi înălţătoare.

Şi totuşi, într-o lume în care astfel de adevăruri pot fi gândite şi spuse, există o speranţă în aşezare, în limpezire. Valorile, morale sau umane, triumfă întotdeauna ca Făt-Frumos care răpune zmeul. De undeva acest luptător va apărea. Ar fi prea trist să nu fie aşa…

11 OCTOMBRIE 2004

ANA DOBRE

______________

~„Cabotini şi balerini“

O lectură poate fi un spectacol; un spectacol al ideilor prin care pătrunzi într-o altă lume, coborând în adâncimile eului profund, acolo unde fiinţa creatorului vibrează, acolo unde marile întâlniri, cu alte idei, cu alt eu, cu eul propriu, sunt posibile. Astfel de lecturi te deschid pe tine ţie însuţi, îţi procură revelaţii, îţi deschid porţi spre înţelesuri care ţi se ascundeau, camuflate de limitele gândirii tale. A vedea, a accepta şi un alt mod de a percepe sau de a recepta existenţa sunt bucurii în spirit pe care ţi le procură lectura. Aria lecturilor se restrânge mereu la modul tău propriu de a vedea, de a vibra, de a pune întrebări existenţei, vieţii. Cineva spunea că nu e atât de important să răspunzi interogaţiilor existenţei. Important e să ridici acele întrebări care să reveleze şi altora realitatea care se camufla sub aparenţele unor răspunsuri ştiute deja sau considerate ca ştiute. Sunt întrebări care ne arată că răspunsurile erau fie eronate, fie nu existau, pur şi simplu.

Viaţa e un spectacol, un spectacol impresionant prin multiplicitate, prin varietate, prin mister, prin ceea ce ascunde, prin ceea ce, uneori, revelează. A privi lumea ca pe un spectacol, a o putea privi ca pe un spectacol e o posibilitate la care ajung doar unii; e, cum spun filosofii, suprema condiţie a înţeleptului, a celui care a putut ajunge, graţie unor succesive renunţări, la râvnita sau neştiuta detaşare. Detaşarea ca obiectivare, ca impersonalizare: a te privi ca pe un altul, a te privi ca şi cum ai fi altul.

Din această perspectivă asumată vezi altfel, îmi imaginez. Ca şi cum ai fi într-un avion, într-o călătorie transpământeană şi ai vedea cât de zadarnice sunt toate, cât de inutile. Lentoarea, de care vorbeşte Milan Kundera, ca mişcare a omului indecis, graba, ca mişcare a omului derutat, dezertor, mişcări prin care ne deplasăm, ne urnim în lumea aceasta ce ne este dată, pot sugera unui astfel de privitor atitudinea noastră, implicarea în teluric, legătura cu pământul, cu viaţa, cu visele şi idealurile ei sau cu lipsa ei de idealuri.

Lumea ca teatru e un motiv literar etern, o metaforă veche şi eficientă, productivă încă, o revelaţie, în registru comic, în registru tragic. În romanul lui Milan Kundera, La lenteur, în care lentoarea apare ca atitudine a omului modern în faţa vieţii şi a existenţei, a lui însuşi, tratarea motivului lumea ca teatru surprinde prin degajare, prin jemanfişism, prin superficialitate, nu a scriitorului, desigur, ci a lumii pe care o observă.

Sunt modalităţi de abordare a lumii imaginate, modalităţi ale personajelor a căror voce, prin stil indirect liber, se identifică, se suprapune vocii naratorului care interpretează cinismul. Lentoarea însăşi poate fi echivalată cu superficialitatea, cu îndepărtarea de problemele cu adevărat esenţiale care au dus la suprimarea dimensiunii spirituale. Absenţa spiritualizării secătuieşte viaţa, o îndepărtează de natura ei. De aceea omul contemporan nu mai este actor într-o piesă a destinului, cu un rol principal, secundar sau de figurant. Cuvintele au sărăcit, nu mai sunt instrumentul principal de comunicare, pentru că nimeni nu mai ascultă pe nimeni. Cuvintele au dispărut înghiţite de solitudinea noastră. Dialogul a amuţit, monologul tinde să-l înlocuiască. Aceasta face ca doar să pară că mai comunicăm unii cu alţii. Solitudinea ne înghite ca o balenă, ca-n Leviathanul lui Thomas Hobbes sau Iona lui Marin Sorescu. Nu actorul ocupă marea bină a lumii, ci balerinul. Mişcarea, gestica, semnificative sau nu, devin un alt limbaj, un limbaj nonverbal, ambiguu, imposibil de decodat până la ultimele lui sensuri, până la ultimele consecinţe. Cuvintele pot avea echivocurile, ambiguităţile lor, decodabile, totuşi; limbajul gestic, aşadar limbajul nonverbal, îşi păstrează neînţelesurile, ambiguităţile. Lipsa de înţelegere, dificultatea de a le recepta în semantismul lor iniţiat sau dorit de emiţător îndepărtează pe om de oameni, întorcându-l către stadiile primitive, înaintea apariţiei limbajului articulat. Nu vorbim de baletul ca artă, ci de baletul ca mişcare cotidiană, fără conotaţii artistice, baletul grotesc, caricatural, baletul kitsch, acea mişcare dezarticulată care tinde să înlocuiască tipul de comunicare verbală cu un altul care angajează mai puţin afectivitatea noastră, un mimetism prin care simulăm şi adevărurile, şi sentimentele, mari, desigur, ambele.

Balerinul, concept inventat de Kundera, în încercarea de a defini statutul omului modern, e un narcisist găunos şi ridicol, un clovn de mass-media, un cabotin, un snob, un superficial pentru care aparenţa înseamnă esenţă. El imită la nivelul formelor, copiază, imită ultima modă, ultima mişcare, ultimul cuvânt, ultimul răcnet, sau răcneşte el însuşi ca să atragă toate luminile pe el. Nu râvneşte puterea, ci gloria. Nu-l interesează schimbarea lumii, binele general e o gogoriţă pe care o scoate când şi când, atunci când împrejurările o cer; îl interesează ocuparea scenei pentru a avea loc unde să-şi exhibe eul, pentru a se înfoia ca un curcan, pentru a se împăuna ca un păun (dacă ne sunt permise aceste truisme), prin mişcări caracteristice.

Balerinul nu e interesat de o profesie anume. E interesat de orice activitate, de orice acţiune în care poate să se autopropună primul, să fie în lumina reflectoarelor, fie că e de bine, fie că e de rău. Important e că se vorbeşte de el, important e să fie în cărţi. Nu contează cine face cărţile, nici cu ce scop le face. El, balerinul, e acolo ca să te împiedici de el, ca să ocupe scena, împingându-i afară pe ceilalţi, folosindu-se de orice pentru a ieşi în faţă, pentru a pune pe altul (un altul mereu acelaşi, concurentul, rivalul său) într-o poziţie inferioară moralmente.

“Dacă va intra în jocul politic, subliniază Milan Kundera, balerinul va refuza ostentativ orice negocieri secrete (care sunt de când lumea terenul adevăratei politici), denunţându-le ca mincinoase, necinstite, ipocrite, murdare; îşi va face propunerile public, pe o scenă, cântând, dansând, şi îi va soma pe ceilalţi să-i urmeze exemplul; insist: nu discret (lăsându-i celuilat timp de gândire, timp pentru a discuta soluţii alternative), ci în public, şi dacă se poate prin surprindere: *Sunteţi dispuşi chiar acum (ca mine), să renunţaţi la salariul pe luna martie în beneficiul copiilor din Somalia?*”Impertineneţa şi demagogia în slujba aparenţei, a imaginii, dau bine. Şi el ştie asta: nu uită, nu pierde nici un prilej ca să o arate, ca să se pună pe scenă.

Apetitul acesta pentru poză, pentru burlesc şi grotesc, pentru superficialitate traduce demagogia lui, cultul vorbelor mari şi găunoase, sonoritate fără sevă, formă fără carnea cuvintelor. Intervenţiile lui sunt mişcări abile, coregrafii a căror graţie ascunsă face parte dintr-un joc secret, cu reguli bine puse la punct, ştiute de cei familiarizaţi, de iniţiaţi. Anumite insinuări exoterice lasă vederii unele sensuri, pentru a le ascunde pe altele, căci jocul lui rămâne unul ezoteric, ascuns, perfid. Histrion, el va lansa apeluri surprinzătoare prin mecanismul lor, reductibile însă la o demagogie calculată şi rece. El e maestrul situaţiilor fără alternativă căci alternativele pe care le oferă sunt false, cinice, sadice, ca-n cazul întrebării-provocare care avea ca miză (falsă) copiii din Somalia. Una ar putea fi o întrebare care ar presupune o opţiune, dar aceasta ne-ar arăta cât de odioşi suntem dacă am ţine cu noi. Acest exemplu de generozitate seacă, de altruism de faţadă e cultivat cu îndărătnicie pentru că dă bine pentru balerin să se vadă la câte renunţări ar fi capabil, doar aşa de amorul artei, ca să se vadă cât de bun şi generos este el.

Modul de a comunica al balerinului este mişcarea de translaţie de al minciună la falsul adevăr, de la falsul adevăr la minciună (există, totuşi, chiar dacă pare un paradox, şi adevăruri false, acele adevăruri etern acceptate, pe care le falsificăm prin cumularea lor cu interesul personal, la un moment dat).

Balerinul nu are preferinţă pentru regimurile politice; poate fi întâlnit într-un regim de dictatură, ca şi-ntr-unul democratic. Totodată, el va putea fi identificat prin plăcerea de a fi cu luminile pe el, plimbat sub reflectoare, în gros-plan, cunoscut, protejat, adulat, aclamat. Vanitatea lui ia aparenţa altruismului, a luptei pentru interesul, pentru binele general – România să fie bine şi tot românul să prospere!, vorba lui nenea Iancu. Oamenii se omoară după astfel de generoşi, care spun acele cuvinte pe care vor să le asculte, la un moment dat, de la cineva, nu importă cine.

În dictatură sau în democraţie, scena poate fi invadată de histrioni, de cabotini, de balerini. Jocul lor e previzibil. Superficialitatea lor caută forme pentru a se manifesta. Gloria e ultima lor aspiraţie şi pasiune, gloria personală. Demagogia lor poate înşela o vreme, minciunile poleite pot avea aparenţa adevărului, dar asemenea banilor falşi de odinioară, şi ei, cândva, îşi vor da arama pe faţă. Arama nu poate, totuşi, înlocui aurul. Acel moment al adevărului ar putea aduce în scenă un alt individ cu toate şansele de a deveni un alt prototip pentru o altă istorie. Cum credem în evoluţie, aşteptăm să recunoaştem în el un alt fel de erou al zilelor noastre.
15 NOIEMBRIE 2004

ANA DOBRE

______________

~„Luciditatea ca viciu“

Anticii credeau în reciprocitatea relaţiei dintre creaţie şi morală, în imperativul moralităţii artistului. Ulterior, disociindu-se între eul empiric şi eul creator (Marcel Proust, Oscar Wilde, Mihail Dragomirescu, la noi…) s-a acreditat ideea incompatibilităţii dintre creaţie şi morală. Problema e pusă mereu, însă, în toate epocile, strângând în juru-i şi adepţi, şi insurgenţi. În virtutea autonomiei esteticului, se proclamă amoralitatea artei şi, implicit, a creatorului.

Şi totuşi, se poate vorbi de artă, de artist în afara moralei, în afara unei minima moralia? Repusă în discuţie şi în contemporaneitate, cei mai mulţi înclină să dea dreptate bătrânului Horaţiu. Din literatură, problema poate fi extinsă în realitate, în lumea noastră cea de toate zilele, relaţia literatură – realitate fiind una de reciprocitate.

Convins că omul este o fiinţă complexă şi că sufletul lui cel mai adânc este un amestec de lumini şi de umbre, de puteri şi de nevolnicii, de avânturi şi de stagnări, Petru Creţia, într-unul din eseurile sale morale, fără a radicaliza în vreun fel problema intruziunii sau a nonintruziunii moralei în artă, propune o călătorie în interiorul sinelui, având drept ghid spiritual un gând al împăratului Marcus Aurelius:”Sapă înăuntrul sinelui tău; acolo se află izvorul binelui, mereu gata să ţâşnească, dacă sapi mereu”. A opta pentru morală devine, în acest sens, echivalent cu a opta pentru autocunoaştere. Autocunoaşterea este un pandant al cunoaşterii, o desăvârşeşte. Traseul spiritual porneşte din interior şi se revarsă în exterior, multiplicând perspectivele, limpezindu-le.

Având în vedere omul ca entitate autonomă, investită cu demnitate, eseistul începe călătoria în tărâmul Moraliei cu gânduri despre demnitate şi libertate, noţiuni imposibil de disociat, indestructibile în legăturile lor inefabile, misterioase dar şi obligatorii. Autonomia individului e o chestiune de alternativă, de opţiune, de liber arbitru deoarece omul alege legea după care să existe. Hotărârea necesită, deopotrivă, libertate şi demnitate. Omului îi este dat liberul arbitru, ca un dar divin;el poate alege în libertate dar depinde de cantitatea de demnitate să se menţină în libertate. La nivelul individului, libertatea şi demnitatea sunt inseparabile. La nivel social, lucrurile se complică. Intervin sistemele de valori, acele valori care şi-au dovedit trăinicia în timp. Petru Creţia crede că diferenţa de demnitate între indivizi este aceea a calităţii sau a valorii alegerilor lor. Diferenţa e în funcţie de sistemul de referinţă. Există situaţii determinante când omul e obligat să aleagă împotriva demnităţii, iar rezistenţa lui poate duce la un triumf al ideii de libertate sau, dimpotrivă, la degradarea libertăţii cu repercusiuni asupra demnităţii sale. Teroarea istoriei, insidioasă, a supus omul la tot felul de încercări. Experienţele din universul concentraţionar pot fi socotite experienţe ale limitei, dar mai ales experienţe ale demnităţii. Proba de foc a demnităţii umane poate fi şi aceasta – rezistenţa în condiţii de non-libertate, garanţia ultimă a demnităţii fiind, cum spune Petru Creţia, “disponibilitatea individului pe deplin autonom ca, între dignitate şi moarte, să aleagă moartea”. Înţelegem că în catehismul demnităţii intră raţionalitatea, dreapta judecată de sine, respectul de sine, decenţa. Pentru a-şi apăra şi păstra intactă demnitatea, omul trebuie să reziste la mistificare(implicit mistificarea de sine), la ispitirea cu bunuri, la ameninţări, rămânând neînfricat, aşadar demn, asumându-şi aptitudinea de a suferi şi de a muri in nomine dignitatis. Virtuţile asociate demnităţii sunt răbdarea, capacitatea de a suferi, de a dura şi de a îndura, intransigenţa prin care libertatea şi demnitatea nu pot fi negociabile, nu se negociază. Cea mai teribilă aporie a demnităţii, momentul de cumpănă, de îndoială este să ai de ales între demnitatea ta şi sufletul unui copil, consideră acelaşi Petru Creţia. Permanent omul are de ales, iar alegerea nu trebuie să ignore demnitatea, valoare eternă, imposibil de eludat fără pierderea omeniei.

Dreptatea, adevărul, calomnia, cuviinţa, prostia, răbdarea, încrederea, cinstea, curajul, speranţa, credinţa etc. sunt alte repere în sistemul opţiunilor morale la care omul se raportează, din care alege, alegerea definindu-i caracterul, conferindu-i personalitate sau, dimpotrivă, lipsă de caracter, lipsă de personalitate.

Degradarea sistemului de valori sub presiunea fie a socialului, fie a politicului, fie a altor factori care ţin de fiecare individ în parte, de opţiunile lui, face azi, mai mult ca oricând, să se vorbească despre virtuţi ca despre vicii. Kitsch-ul invadează arta, frumosul se urâţeşte, dreptatea e strâmbă, sufletul schilodit e incapabil să mai primească ozonul demnităţii. Nu numai în atmosfera terestră s-a subţiat stratul de ozon, urmările fiind tragice, ci şi în atmosfera societăţii, stratul protector de morală se erodează şi urmările sunt nu numai previzibile, ci tot mai evidente. Nocive, aceste fapte pe care dintr-o comoditate sinucigaşă le refuzăm, ne refuză şi demnităţii, şi libertăţii de a opta. Rămâne să alegem. Alegerea ne defineşte, ne conferă şi libertate şi demnitate.
22 AUGUST 2004

ANA DOBRE

___________

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s