MONITOR CULTURAL * on-line

~„Voluptatea de a face răul“

Homo homini lupus. Ibrăileanu spunea undeva că te afli întotdeauna în război cu oamenii, că nu trebuie să te iluzionezi că eşti în armistiţiu deoarece devii vulnerabil. Altcineva spunea  că în codul genetic al omenirii violenţa e adânc înrădăcinată şi că toate discuţiile despre pace, concordie nu fac decât să ascundă, să camufleze pregătirile de război. Eminescu era convins că totul e supus trecerii, că nimic nu rezistă în timp, singur răul e cel care supravieţuieşte, “Răul, doar răul a rămas”.

Mă gândesc la cărţile de înţelepciune ale omenirii – Biblia, Eccleziastul: le citim, medităm la adevărurile lor, le şi admitem. Pentru o clipă ne raportăm la adevăruri eterne, pentru ca în clipa următoare să uităm. Şi uitând, uităm frumuseţea, ignorăm frumosul, adică tot ceea ce în lupta cu timpul ar păstra integritatea în spirit. Ne dedăm micilor bătălii care în raport cu eternitatea sunt tot atât de importante ca firul de nisip pe o plajă, ca o frunză de stejar din anul 1119.

Voluptatea de a gândi şi de a face răul produce unora plăceri şi satisfacţii bolnave. Între a gândi şi a face răul se află, paradoxal, această voluptate, căci orice fapt imaginat, gândit, regândit, văzut din multiple perspective produce astfel de extaze prin care omul coboară treptele abjecţiei. E un tip de extaz care provine din convingerea că răul e de fapt binele, binele tău, un bine deformat, binele pe care-l poţi concepe, după ce ţi-a putrezit şi sufletul şi mintea. “Somnul raţiunii zămisleşte monştri”, spusese Goya, dar, uneori, excesul de raţiune bolnavă creează şi monştrii şi teroarea.

Există victorii care coboară şi înfrângeri care înalţă, îmi şopteşte cineva în gând şi în suflet, această vorbă a lui Saint-Exupery. Şi este suficient ca luminile conştiinţei să se aprindă şi să susţină şi curajul, şi încrederea, şi forţa de a merge înainte. Cu orice risc. Omul de caracter îşi asumă riscurile. Cele mai multe sunt riscurile personalităţii sale, ale limitelor sale. Nu există măreţie decât în cădere, dar nu există superbie decât în forţa care te face să te ridici egal cu tine în eşec şi în victorie. Fidelitatea faţă de tine, de credinţele, de speranţele, de orizonturile tale, modul în care te slujeşti, slujindu-ţi destinul ţin de exemplaritate. Exemplaritatea se măsoară cu criteriul absolutului.

Desigur, ne raportăm la lume, ca sistem obligatoriu de referinţă, ne raportăm la noi înşine ca system, nu facultativ dar ignorat, căci oamenii uită cel mai adesea omul. A împăca imperativul sinelui cu cel al lumii ţine de capacitatea de armonizare, de integrare în conjunct, în fenomenalitate. Cum te integrezi, cum o faci ţine de cantitatea de concesii pe care suntem dispuşi fiecare să le facem.

Caracterele inflexibile nu sunt măreţe decât în literatură. În viaţa cea de toate zilele, în ciuda marilor angajamente faţă de noi şi faţă de alţii, rareori rămânem măreţi, căci rareori rămânem inflexibili. Ne autoiluzionăm că demnitatea există, că poate fi păstrată. Permanent facem concesii, permanent ne lepădăm de noi pentru a ne regăsi în durerea de a ne vedea lucid nedemni faţă de propriile imperative.

În ideal, situaţia e inadmisibilă; în praxis, o acceptăm din instinct de conservare. Şi cu toate acestea mergem înainte. Cât de înainte se poate în raport fie cu ce ne-am propus, fie cu ceea ce putem fi noi înşine în limitele unei ideaţii obscure sau în(tre) limitele unei (ne)mărginiri pe care o escamotăm transformând-o în falsă nemărginire.

În raport cu sine, fiecare se defineşte prin ceea ce-şi propune în absolut, prin ideal şi exigenţă, prin orizont de aşteptare sau/şi de posibilităţi. Cât laşi pentru a nu pierde respectul de sine e mai mult o problemă de circumstanţe decât de îndărătnicie şi inflexibilitate. Nu exişti în absolut, ci în real, în cea mai bună dintre lumile posibile.

Societatea perfectă nu există, căci nu există nici omul perfect. Absolutul, idealul rămân nostalgii, doruri imposibil de împlinit. O colosală forţă gravitaţională ne trage mereu în jos, pe pământ. Cerul nu ne aparţine de drept decât în moarte. Până atunci nu putem decât visa la el. Confruntarea presupune şi eşec şi victorie. Numai că, uneori, eşecul e mai relaxant decât victoria. Uneori, victoria e iluzorie căci e clădită pe false premise sau pe false valori, sau determină la lâncezeala spiritului, la automulţumire. Pe de altă parte, depinde şi de raportul cu care se stabileşte relaţia mai ales atunci când eşti obligat să constaţi, pentru a câta oară?, că prostia e nemuritoare.

Formele de civilizaţie au evoluat, oamenii au rămas aceiaşi. Aceleaşi atavisme le conduce, în mod misterios şi bizar, existenţa, aceleaşi complexe le dictează comportamentul. O serie de arhetipuri se repetă la infinit: nimic nu e nou sub soare, nici în rău, nici în bine. Şi chiar dacă nu există, raţional, nici justificări, nici temeiuri pentru a face răul, voluptatea de a face răul dă fiori de extaz şi nebunie micilor hitleri care îl perpetuează. în rău. Răul modelează, binele te modelează pe tine. Nu e în zadar să-l doreşti, nu e în zadar să-l slujeşti. Binele te conduce în destin, te apropie de absolut.

Fericiţi cei care ca Ulise regăsind drumul spre casă, regăsesc drumul spre sine. Slujindu-te pe tine, slujeşti şi pe alţii. Îmi spun: nici o durere nu e indiferentă, nici o suferinţă nu e în zadar. Dumnezeu îi încearcă numai pe cei pe care îi iubeşte. E un sens în tot ce se întâmplă, în tot ce ni se întâmplă.

Privesc cerul. E albastru şi imens. Are frumuseţea şi liniştea lucrurilor eterne. Să ai conştiinţa eternităţii înseamnă să te poţi desprinde de efemer, de meschin, să treci inefabil în lumea ideii, acolo unde lucrurile chiar reci, te încălzesc prin frumuseţea adevărului lor, prin limpezimea lucrurilor dintâi, neatinse şi nepervertite.

Privesc muntele, muntele meu. Se înalţă semeţ către cer, căutând cu stâncile sale pietroase sau colţuroase tăria înălţimilor, parfumul eternităţii.

Privesc iarba şi florile. Ţintesc spre cer, spre lumină, însetate cu toate fibrele lor de clorofilă. Se dăruiesc generoase privirii, se avântă, se apleacă sub vânt şi sub ploi şi se ridică din nou însetate spre cer. Lumea e frumoasă prin ceea ce are statornic, oamenii o maculează inconştient şi inconştienţi.

Nu există structură fără o conştiinţă structurantă: nu există lume fără conştiinţă. Kantian, putem spune că lumea este ceea ce gândesc eu, proiecţia sufletului meu, visul meu…

Nu e un paradox: unele victorii coboară, eşecurile înalţă întotdeauna. Te ridică pe tine deasupra ta. Şi nu e puţin lucru să te autodepăşeşti, surmontând dificultăţile, trecând inefabil ca pasărea Phoenix prin proba focului. Focul, suferinţa purifică.

16 MARTIE 2004, 1 OCTOMBRIE 2006

ANA DOBRE

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s