MONITOR CULTURAL * on-line

► George Anca

=======================================

MONAHUL ACTOR VALERIAN DRAGOŞ PÂSLARU

Clopotul bate. Monahul se întrerupe: este pentru sufletul morţilor. Parastasele se mântuiseră.

Stă în uşa chiliei, cu faţa spre intrarea bisericii, stă de vorbă aproape silit, “am o mângâiere”, de n-ar fi cerut cuţit, ai fi zis cum părea chinuit pe sub luminozitate sau rugăciune şi ea întreruptă – nici la slujbă nu coborâse cele câteva trepte. Martori, indianul Surender din Varşovia (e ortodox? întrebase un călugăr, da, răspunsese) Costel, şoferul de la “Ivireanu”.

Seara, la “Antim”, după Eminescu-Brâncuşi-Blaga-Eliade-Mioriţa-Ahimsa, pe speculaţia “cultura indiană în Europa via România”, înaintea lecturii poemului “Copilul” de Rabindranath Tagore”, povesteam vizita la Frăsinei şi întâlnirea cu părintele Valerian, fostul actor Dragoş Pâslaru.   Nimeni să ştie că “a fost” nominalizat la Kyoto Prize, poate un Nobel japonez, împreună cu psihologul Ioan Ciofu, acesta din urmă pentru teoria generală a numărului de aur cuplată cu zvîrlirea la munca de jos în contextul represării meditaţiei transcendentale. Actorul călugăr, tocmai pentru destinul ce, aparent, şi l-a autoconstruit, răspunzând şi criteriilor premiului – savant sau artist cu faţă moral-spirituală. Nu era nevoie, sau că n-ar fi fost la valoarea aceea, îngăimase isihastul.

Cam ştiam că lumea e a lui Satana. Mai încolo, ca în apărarea duşmanilor, avea să citeze pe apostolul Pavel, a  urâ păcatul şi nu pe păcătos. Doar duminica trecută fusese ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, mă gândeam, dar şi a tuturor apostolilor, 12, plus 70, fără cruce roşie, şi chiar a sfinţilor români, la coadă, altfel începuţi cu apostolul Andrei. Cu două zile înainte, pe 2 iulie, aici se făcuse pomenirea a 5 ani de la adormirea Părintelui Ieromonah Ghelasie Gheorghe, 18 martie 1944 – 2 iulie 2003. Îi tot pomenea numele-isihie, mai ales că scriitorul Vasile era de părere că scrierile aceluia n-ar fi prea sus, totul e patristic, să-şi ţină părerea, nu ştie, venise blând, totuşi, replica. Toţi scriu,a, şi atunci el la ce să scrie, să-i aflăm rugăciunea, să ne ajutăm, că sus e Ghelasie, l-aţi continua, am scris un acatist, e în magazie.

Am făcut caz de ahimsa, tot pentru a-l pune în temă cu interesul unor ahimsaki din mai multe ţări când am evocat “moartea” lui – am fost mort, a confirmat, iradiat în spital, 25 pe listă; când m-am ridicat şi am umblat, am văzut o cruce, deasupra unei biserici, înainte am fost un rebel, pentru prima oară, fără să fi ştiut-o, am spus rugăciunea inimii, Doamne, Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă pe mine păcătosul.

A ajuns călugăr, de voie, din brusc imperioasă vocaţie.Am crezut că ahimsa şi isihia merg împreună. Isihia, a adîncit, e altceva decât ahimsa (pronunţată ca jainii, ori însuşi Mahapragya, cu h discret, aproape mut). Ei nu-l au pe Hristos. Dar papa s-a exprimat că Dumnezeu decide. Ei se exprimă altfel. Şi indianul de lângă mine scrie ghazaluri, rubayate, poeme triste. Triste pentru că sunt fără Hristos.

Filmele vi se joacă. Nu mai sunt ale mele, sunt ale lumii, nu le pot opri. Se dă la tv. “Ochi de urs”, nu şi “Domnişoara Christina”. Vin cu scenarii şi filme începute – după ce au scos ceea ce nu trebuie să vadă un călugăr – să-i ajut să fie creştine. Un film adânc creştin este 4-3-2-1 al lui Mungiu. Ce face Dan Puric e bine? Perfect. Din 1995, actorii au un sfânt al lor, Filimon, îl pomenesc. V-aţi luat numele Valerian, ca episcopul Trifa. Îl pomenesc. Vă vedeţi familia? Vin jos (la biserica unde au voie şi femeile) şi le văd, cu binecuvântare. Sunt de acord? Fără voia lor n-aş fi fost aici.

Am vorbit cu ierarhi. La parterul reşedinţei mitropolitului Antonie Plămădeală era o vitrină cu cărţi, şi i-am spus, Înalt Prea Sfinţia Voastră, am văzut două cărţi având pe copertă raiul şi trei cu iadul, din care una a Sfinţiei Voastre, “Trei ceasuri în iad”. I-oi fi spus monahului Valerian asta probabil ca insistenţă la scris şi detaşare de “concurenţă”, altfel, când mi-a spus că, da, a scris un acatist (atunci a promis că mi-l dă, mi l-a dat), mi-au venit, la hazard (?) în minte icos-urile lui Horia Stamatu (în fapt, contextual, îi vorbisem ierarhului despre poemul “Imperiu”, pe care i l-am şi trimis xeroxat, ulterior, întrucât lucra la un studiu despre Tatăl Nostru).

Are 56 de ani, pare de mult mai mulţi. Mă conduce în magazie şi-mi dă cărţi de şi despre Ghelasie ( Ecce Homo, 1999, OMUL, HOTARUL de Taină, 2001, amândouă în Colecţia Isihasm, iar apărute la Platytera, Crucea Avvei Ghelasie de Gheorghe Mustaţă, 2008, şi nr. II/2008 al revistei Sinapsa) dar şi  una, ediţia a doua, după descrierea CIP a BNR – VALERIAN, DRAGOŞ PÂSLARU, monah Sfânta Cuvioasă Muceniţă Tomaida/ Monah Valerian Drgoş Pâslaru – Bucureşti: Platytera, 2008. Titlul complet: Sfânta Cuvioasă Muceniţă Tomaida ACATISTUL celor chinuiţi de îndreptăţirea de sine şi al celor ce doresc eliberarea de patimi. Cu binecuvântarea IPS Teodosie. De fapt, Acatistul e opera monahului actor, “către Sfânta Cuvioasă Muceniţă Tomaida”, precedată de viaţa ei, urmată de o savantă (nu de critical fiction, dimpotrivă) “concordanţă biblică”: Adulterul, Bărbaţii, Castitatea, Căsătoria, Copiii, Femeile (soţii), Fericirea credincioşilor în viaţa pământească, Fericirea păcătoşilor, Fericirea veşnică, Fericit şi binecuvântat, Iadul, Idolatria, Ispitirea, Martiriul, Mărturisirea păcatelor, Mândria, Minciuna, Numele diavolului, Orbirea spirituală, Patimile şi suferinţele celor răi, Pedepsirea celor răi, Porunci (Cele zece porunci), Prietenia, Prudenţa, Robia spirituală, Tatăl şi mama, Uciderea, Uitare de Dumnezeu, Umblarea în căile Domnului, Ura, Ura faţă de Hristos, Viaţa spirituală, Viaţa trupească, Viaţa veşnică, Zavistia. Totul pe 60 de pagini.

Sfânta Muceniţă Tomaida, din Alexandria, măritată la 15 ani, ucisă de socrul ei pentru a se fi împotrivit poftelor sale, este trecută în Pateric, între monahii. Acatistul este compus din 13 condac-uri şi 12 icos-uri, deschise de un tropar:

“Mieluşeaua Ta, Iisuse, Tomaida, strigă cu mare Glas: Pe Tine, Mirele Meu, Te iubesc şi pe tine căutându-Te mă chinuiesc şi împreună mă răstignesc, şi împreună mă îngrop cu Botezul Tău; şi pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc întru Tine; şi mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără prihană, primeşte-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ţie. Pentru Rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuieşte sufletele noastre” (p. 11).

În condacul al 6-lea aflăm (poate, sigur,  şi la persoana I) ce înseamnă a fi monah:

“A fi Monah înseamnă a-l iubi pe HRISTOS pe Cruce, a fi Monah înseamnă a Iubi desăvârşit şi curat, a fi Monah  lepădarea de toate ale lumii plăceri şi bucurii cere, a fi Monah presupune Ascultarea cea peste fire a Poruncilor ce ucid trupul păcatului în care omul a căzut. A fi Monahie în cuget ai ales şi tu, Sfântă Muceniţă Tomaida, şi de aceea vei cânta nesfârşit şi fără prihană dumnezeiescul: ALILUIA!” (p. 16).

Condacul al 13-lea:

“O, Sfântă Taină a Iubirii lui DUMNEZEU pentru Chipul său de Ţărână, Lucrare prin care HRISTOS  Se răstigneşte în fiecare dintre Sfinţii Lui, Înviindu-i şi Lucrători în ogorul cel răsădit cu lacrimi punându-i, Sfântă Cuvioasă şi Muceniţă Tomaida, caută, caută degrabă la rătăcirea minţii mele şi-mi dă mie Voinţa ta cea Sfântă, ca împotrivindu-mă cu totul vrăjmaşului, focul pârjolitor al patimilor mele trupeşti să-l ating cu curgerea sângelui tău neprihănit, în care rebotezându-mă eu, cel căzut din cele Sfinte, să redevin Chip al Tatălui Ceresc, Fiu întors la cele dintâi şi ţie recunoscător, ca împreună cu toţi să-I cântăm SFINTEI TREIMI: ALILUIA!” (p. 23).

Refrenul “Bucură-te, Sf. Cuv. Mc. Tomaida, Vasul Întregii Înţelepciuni Creştineşti!”, după fiecare icos, încheie primul condac, nestrăin eposului creştin românesc, neauzit, neştiut:

“Multe flori a odrăslit Dreapta Credinţă şi toate de Taină, dar ca Tomaida, nevasta cea întocmai cu monahiile, apărătoarea cea prea tânără a fecioriei, păstrătoarea de Aur curăţit a Întregii Înţelepciuni, Pomul sub care ne răcorim cei aprinşi de arşiţa desfrânării, Baia în care sângele Muceniţei ne spală pe toţi înainte de a merge la Nunta Mielului, nu poţi afla.” (p.11)

Lanţ nesfârşit de “Bucură-te”… “copilă a unor Drept Credincioşi Creştini alexandrini”… “Strălucire fără umbră sau schimbare”… “Ţară în care îşi află scăparea cei urmăriţi de patimile trupeşti”… “Iubire ce ai biruit Patima”… Tinereţe fără urâciuni şi Viaţă fără de moarte”… “că în două ai suferit a te tăia desfrânatul, pentru a putea uni cu HRISTOS pe cei despicaţi de desfrânare”… “Înţelegerea ce copleşeşte firea”… “întocmai ca Maria Egipteanca, Sf. Ioan Valahul, Moise Ungurul sau Xenia cea înţeleaptă”… “Chipul de Rai al Evei”… “Jertfă de sânge a Coastei lui Adam”… “că Iudita a ucis pe Olofern desfrânatul, dar a murit”… “că  tu, Tomaido, te-ai lăsat ucisă de cel defrânat şi trăieşti veşnic”… “Minune pe care n-o înţelegem, dar la care ne Rugăm”… “că picăturile sângelui tău umplu de viaţă deşertul păcatelor noastre”… “că te-ai făcut Maică tuturor părăsiţilor de Virtuţi”… “că trupul tău tăiat taie dorinţele blestemate”… “Fiica Lumii şi Dar al Fiului Tatălui Ceresc”… “Copilă-Nevastă-Monahie, Maica neputincioşilor”…

Condacul al 7-lea:

“Te cinstim după cuviinţă cu lacrimi şi bucurie, dar înţelegerea vieţii tale ne este peste putinţă. Căci frământarea aşternutului pierde strălucirea Întregii Înţelepciuni, dar tu cele contrare le-ai unit prin Adumbrirea Harului şi Mirul sângelui tău, arătând lumii că cine în HRISTOS se-mbracă poate să împace sfâşierile prăbuşirii din Rai: ALILUIA!” (p.17)

Rugăciunea către Tomaida, “luminătoarea celor din întunericul îndreptăţirilor de sine”, se face dintre  fărădelegi şi păcate înnăscute, “în vârtejul apocaliptic fiind crescut, cu tristeţea fiind înfăşat, cu laptele satanic al urâciunilor televizorului alăptat, înţărcat cu mânie şi ură, lipsit cu totul fiind de Întreaga Înţelepciune Creştinească” (p.24).

Cunoştinţa imnică şi rugăciunea autoflagelantă se obiectivează teologic printr-o concordanţă biblică, o sinecdocă ce ne poate menţine într-un univers creştin de clasic iudaism românizat, dacă nu românism creştin pur şi simplu (p. 27-60), citat plus surse (aici, câteva extrase, fără trimiterile din carte, altfel simfonice): În cer nu va fi căsătorie. Fericirea credincioşilor e lepădarea fricii de moarte. Fericirea păcătoşilor e împreunată cu întristare . Obiectele de idolatrie trebuie nimicite. Credinţa cea deşartă se minunează de martiriul sfinţilor. Vai celor mândri! Minciuna adeseori e însoţită de crime mari. Vorbirea de rău nimiceşte prietenia. Prudenţa este ştiinţa sfinţilor. Hristos eliberează de robia spirituală. Uciderea poate fi şi spirituală. Dumnezeu respinge rugăciunea ucigaşului. Iudeii vor trebui să caute pe Domnul. Viaţa veşnică e dată acelora care cred în Hristos. Credincioşii vor fi pururea cu Dumnezeu în viaţa veşnică.

Crucea văzută de Dragoş Pâslaru, întors la viaţă, parcă transmutându-l în monahul Valerian, îl transfigurase, ceva mai devreme, pe Avva Ghelasie în compunător al Acatistului Sfintei Cruci, având ca refren: “DOAMNE, CRUCII Tale ne ÎNCHINĂM, Întâlnirea dintre Tine şi Lume, HOTARUL VEŞNICIEI!” I-am spus monahului Valerian că voi scrie despre Acatist, mai bine nu, mi-a replicat, cred că mai bine da.

Şi pentru că, poate, alde Acharya Mahapragya, patriarhul jainilor, ar vedea în Tomaida o întruchipare ahimsa/nonviolenţă şi întru Hristos şi întru Mahavira. Iar isihia sună aproximativ ca “isai”,  numele creştinilor la indieni.

__________________

„Numărul de aur al destinului“

Prin 1984-85, fractalii lui Otto Peitgen sau Ciprian Foiaş erau împărtăşiţi, în sala de periodice din cupola Politehnicii bucureştene, şi de custodele acesteia, psihologul Ioan Ciofu, promovat din fabrică, unde fusese trimis muncitoreşte pentru infracţiunea cu numele de „meditaţie trascendentală”. Parcă asemeni fotografului care, având gata de tipar un album cu Alpii şi primind o comandă să fotografieze Himalaia, nu a mai semnat niciodată acel prim album, psihologul, pedepsit de Ceauşeşti şi gonit din laborator, a pornit şi nu s-a mai oprit până în ziua de azi în/din ascensiunea numărului de aur.

De 25 de ani, viaţa i s-a metamorfozat în aurul numărătorii de sine şi de alţii, publicând Numărul de aur – matrice a devenirii? (1994, ediţie revizuită şi adăugită în 1997), iar de curând, Ordine şi destin, vol I, (2007, pus în circulaţie în 2008, cu mici şanse de a se face vizibil, chiar dacă autorul a fost nominalizat pentru Kyoto prize ca recunoaştere a teoriei sale asupra numărului se aur, inclusiv în influenţarea destinul uman). Savantul abia dacă şi-a permis, în răstimp, haiku-uri şi câtva povestiri, ca pentru a avea de unde să-şi aleagă motto-uri la diversele capitole survenite în căutarea sa ascensională. A nu ne îndoi că altcineva decât numărul de aur l-a sfătuit la aşa ceva, între Alpii realităţii mundane şi Himalaia destinelor omeneşti, nou Euclid între medie şi extremă raţie

Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns a pierde …cibernetica-diabetica/Odobleja-Paulescu, nu ne lasă vicleanul să nu luăm seama şi la Sisif-Ciofu în cheie românească, vreo sinucidere indusă de acum globalist, frate. Măcar colegul de pedeapsă, cu opt ani mai tânăr, Ion Mânzat, în a sa monumentală Istoria universală a psihologiei, l-a listat pe Ioan Ciofu printre maeştrii săi. Dă, doamne, Freud, Young.

Tragismul, în fine carpato-danubian, se ascunde în matematică. Supercontrolul constantei (încă Phi de la Phidias şi mai ales T/tau de la Tomi, tăietură, secţiune, ba chiar Tomisul unde Medeea şi-a tăiat-număr-aurit fratele, tot pe la noi, fraţilor) duce la o teorie cosmologică nu nesprijinită şi pe cele 6 numere cosmice ale lui Martin Rees.

Embrionul fiind în grija numărului de aur personal, perioada intramaternă se revarsă spre lume, spre omenire direct într-o intoducere la geometria pasiunii – dragoste la prima vedere şi cupluri anteprogramate, relaţii sentimental-culturală (Mihai Eminescu /Veronica Micle), sentimental-savantă (Mircea Eliade/Ioan Petru Culianu), sentimental-istorică (Adolf Hitler/Eva Braun). La concordanţele, vrejul matematic părinţi-copii-generaţii – un studiu de caz pe Coroana Britanică. Uniţi prin moarte, vide suicid în grup, accident mortal în grup. Violenţă, defulare, crimă organizată (victimele şi perechea lor, asasinii – e.g. J.F. Kennedy/Lee Oswald, Abraham Lincoln/John Booth). Utopii în cămaşa de forţă (vitrina totalitarismului exemplar, de la Stalin la Ceauşescu/Elena). În fine, Cosmonautica – oameni şi fapte (K. E. Ţiolkovski şi Herman Oberth, Serghei Koroliov şi Wernher Braun). Cam acesta e sumarul primului volum, de roman cu personajele tăiate numerologic în gradarea destul de sezanţională, dincolo de sobrietatea demonstrativă.

Avem în faţă şi sumarul volumului al doilea, în curs de apariţie: mesaje paranormale, ipostaze dihotomice ale timpului trăit (timp vertical, timp orizontal), repetarea cu adevărat a istoriei, conexiunea ideală, presiunea numerologică, încercarea de a explica (conceptul de destin, cosmosul întruchipare a legilor matematice, univers vibratoriu, ordine numerologică etc.) Ca pentru a ne conştientiza aur.

Începem lectura. Capitolul introductiv, la rece, despre cum, în carte, „se intenţionează închiderea în linii mari, a cercului de realităţi în care numărul de aur (NA) monitorizează expresia lor cantitativă”. Pasiunea lecturii îl va caracteriza în primul rând pe autor, încredinţând noutăţi cumva absolute, pasibile de dueluri cu matematicieni, astrofizicieni, confraţi psihologi… Ei şi? Am citit, pe măsură ce se întruchipau, capitol de capitol, chiar la rece, dar în taină proiectând speranţa şi chiar simţământul, crezământul nu chiar numai pe cuvânt, de a fi martor la iureşul tumultuos, sacrificial, al creării unei teorii noi, peste aridităţi de calcul şi oferte de funcţii (pe ales? număr total, concordanţa perfectă cu înălţimea Evei, materia întunecată, fractalii informaţionali, zero taiat de unu dând phi…). Şi capitolele se derulează în lumea numărului de aur, smulsă autoral, prin calcul şi anume magnetism suprapsihologic, din magma realului cotidian, represiv.

Eliberarea prin numărul de aur, la Ioan Ciofu, ambiţionează matematic reformularea destinului, a destinelor-acţiune, cât să seducă secund cititorul nespecializat (încă odată, pura specializare în ordonarea destinului prin numărul de aur fiind a teoreticianului Ioan Ciofu, atent primordial la „număr”, apoi, cu noi, la „aur”). Plăcerea sau suferinţa ocultă, în linie cu feminismul sau miracolele de tarot şi ghicitură, nu-şi află jupânul în Ciofu, chiar dacă ne ţine în cercul Sitei, anume pentru a ieşi din el, sub mărul Evei.

Scriem aici nu o recenzie (intenţionând o prerecenzie la naţionalişti interbelici, pe care i-am şi tradus în engleză, apud o crestomaţie-doctorat, întrebare: cine va comanda, oare, traducerea acestei teorii apărute sub egida Academiei Internaţionale Mihai Eminescu? Nimeni?), mai mult o bonjureală către contesa concurentă, ştie autorul (să-i recomande Rusoaica ori Maytreyi?), o răutate de răcorire delegată faţă de nedreptatea tuturor contra fiecăruia, când domnul Ciofu şi trage la infinit spre limanul tot altui pseudonim al dumnezeirii, că n-o fi numărul de aur aşa negru. Cât ne (mai) poate iubi!

Anexele i-au luat anii, povestirile ne cuceresc pe noi, cât că le ştiusem şi nu le crezusem.

Anexa 8

A. Date civile şi de analiză a NA pentru cuplul Mihai Eminescu/Veronica Micle

Mihai Eminescu

Prima variantă a datei de naştere: 20.12.1849 – 15.6.1889.

„viaţa socială = 14422 de zile NAp1 = 86,899122…

„viaţa biologică” = 14688 NAp2 = 87,696846…

A doua variantă a datei de naştere (cea oficială): 15.1.1850 – 15.6.1889

„viaţa socială” = 14396 de zile NAp1 = 86,820756…

„viaţa biologică” = 14662 NAp2 = 87,619193…

Veronica Micle: 22.4.1850 – 4.8.1889

„viaţa socială” = 14349 de zile. NAp1 = 86,820756…

„viaţa biologică” = 14615. NAp2 = 87,478646…

Alte date despre cuplu:

Primele versuri publicate de Eminescu (nu considerăm poezia de circumstanţă apărută anterior, cu ocazia morţii lui Aron Pumnul, în Bucovina): 25 februarie/9 martie 1866, în revista „Familia” care apărea la Pesta, ulterior la Oradea.

Prima îmbrăţişare a cuplului: 4/16.8.1876.

Decesul prof. Şt. Micle: 4/16.8.1879.

Prima noapte de dragoste a cuplului: 7/19.9.1879 (p. 347)

Povestirile cu final aşteptat aduc tenace noutatea teoriei nu fără încrâncenare de cod, grijuliu explicitată din capul locului şi caz de caz, întâmplare de întâmplare (neîntâmplătoare, cum repeta Victor Săhleanu, căruia îi este dedicată cartea), pe intenţia tacită a unei epopei-haiku a numărului de aur: „O ordine numerică atât de extinsă, de insistent prezentă în structuri, evenimente, procese etc. ce nu lasă neinclus nici un aspect al realităţii care se încadrează în tot ceea ce, ca regulă, normă, legitate este necesar dezvoltării în ansamblu, lasă câmp deschis apariţiilor cantitative ale „întâmplătorului” care, până la urmă, trebuie inclus şi el în acest ansamblu. În atare condiţii, întrebarea care se pune este dacă şi întâmplătorul (considerat acauzal în lipsa unei aparenţe a acesteia legată de subiectul observat) ar fi monitorizat de constantă, sau formula dezvoltării îl face anume „scăpat” în răstimpuri – ca o utilitate a procesului privit în ansamblu şi pe termen lung – din moment ce, în reluare, constanta îşi impune, totuşi, ordinea sa.” (p. 93)

Sub tot alt pseudonim al dumnezeirii – nu e numărul de aur aşa negru – iraţionala constantă se versifică din adâncime:

Stă cuibărit

lângă pulsul ce bate

*

Drumuri sfârşite-n urne

şi regăsite-n cale

de nepoţi

la joacă.

*

cruzi vârcolaci de lapte

hălăduind prin noapte

*

Lanţul începe

cu prima verigă,

iar veriga

cu ideea înlănţuirii.

De aceea

lanţul

sfârşeşte

prin a sufoca ideea.

Moldoveanul Ioan Ciofu a studiat la Universitatea din Cluj, promoţia 1952, doctor în psihologie, şi a fost zeci de ani, „cu o întrerupere /datorită unor vicisitudini ale timpului) cercetător principal I la Institutul de Psihologie al Academiei, din Bucureşti. Printre contribuţiile sale în psihofiziologie experimentală se numără: mecanismele neurofiziologice ale atenţiei, indicatorii de pattern fiziologic al stărilor emoţionale polare, corelatele psihofiziologice ale simulării, relevarea inaparenţelor electrofizice ale transpunerii mentale la actori, utilizarea în terapie a biofeedback-urilor multiple, elaborarea unor procedee originale de programare a creierului pentru a obţine stări speciale de conştiinţă favorabile precogniţiei provocate (subiectul va fi dezvoltat în volumul II din Ordine şi destin).

„Întreruperea”, despărţirea de Alpi, şi a noastră, seduşi de un anahoret al destinului în cheia numărului de aur, ne-o fi bucurând fie şi prea târziu. Mai bine nu-l decalculăm. Lista, după catalog, a autorului, „pentru încredere”: Gabriela Adameşteanu, George Anca, Huquette de Broqueville, Dan Marian Ciofu, Iulia Gherguţ, Vladimir Gheorghiu, Mărioara Godeanu, Mariana Mardale, Carmen Maria Mecu, Vasile Moraru, Mircea Popa, Cornel Sitaru, Gabriela Stoltz, Al. Surdu)

GEORGE ANCA

Un răspuns to “► George Anca”

  1. Fir-ai sanatos, omule!
    Ma mai tii minte? Lucram la ziarul din Deva, in perioada 1960-1970. Ne vedeam destul de des.
    Acum mi-s pensionar , in Calarasi.
    Am produs si eu vreo 25 de volume…
    Sanatate si viata lunga!
    Aurel David

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s