MONITOR CULTURAL * on-line

►Vlad Pohilă (Chişinău)

„IDEI ŞI CHIPURI“ – o rubrică de Vlad Pohilă (Chişinău)

=================================================================

~„Schiţă de portret al artistului pe culmile gloriei“

Firea moldoveanului, a românului în genere, oscilează dramatic, de secole, între repeziciune şi încetineală. Facem în grabă, iute, repede, multe lucruri bune, dar nu mai puţine rele făptuim; nu în zadar ni se repetă (de multe ori – în zadar!), din copilărie şi pînă la bătrîneţe proverbul „graba strică treaba”… Cumpătarea, măsura, încetineala parcă se înscriu şi ele în lista caracteristicilor definitorii ale poporului nostru. Cu atît mai ciudat pare că, de regulă, fără grabă, cu întîrziere, observăm fapta bună şi pe omul cumsecade, merituos, îl observăm anevoie, adeseori ultimii, cel mai tîrziu recunoscîndu-i şi preţuindu-i meritele.

Nu vom recurge la exemple din istorie, vom zăbovi doar la un caz din zilele noastre, din preajma noastră. Compozitorul Eugen Doga a căpătat o largă recunoaştere internaţională, poate mai ales în partea de Răsărit a lumii, unde un spectacol cu participarea sa se transformă în adevărată sărbătoare ce adună mii şi mii de melomani – fie la Palatul Congreselor de la Moscova, nu departe de biserica Sf. Nicolae, unde a fost înmormîntat prinţul Dimitrie Cantemir, fie în fastuoase săli de concert din „capitala nordică” a Rusiei, fie în oraşe milionare din Siberia, sau în tîrguşoare din Extremul Orient, pe drumul trasat cîndva de Spătarul Nicolae Milescu.

Cu încă vreo trei ani în urmă, primarul de Moscova, Iuri Lujkov, un „dvorian” de croială modernă, neocapitalistă, a la russe, un mare admirator al muzicii de pian – al lui Rahmaninov, Chopin sau Eugen Doga – a dispus includerea în programul de manifestări culturale al capitalei ruse, pentru anul 2007, a mai multor spectacole cu implicarea moldoveanului E. Doga, în vederea jubileului său. La noi, abia la finele anului trecut cineva a avut inspiraţia de a organiza o suită de manifestări cultural-omagiale întrunite sub genericul Anul Eugen Doga. Aceasta, a propos de încetineala noastră – istorică, tradiţională, uneori şi fatală. Dar, cum se spune: mai bine mai tîrziu decît niciodată, în plus, ar fi fost chiar culmea infamiei să nu fie sărbătorit acasă un artist ajuns pe culmile gloriei în lumea largă, sau cel puţin, pe multe segmente ale mapamondului. Cu atît mai mult cu cît moldoveanul, chiar şi cel mai nătîng, nu vrea nici în ruptul capului să recunoască, nici să ştie şi alţii că el este ca atare…

Însă nu ne-am propus scopul de a prezenta critic firea conaţionalilor noştri, mentalitatea noastră contradictorie, modul insolit în care percepem uneori lucrurile. Au făcut-o cu brio şi Dimitrie Cantemir, şi Emil Cioran, iar mai încoace – cu vîrf şi îndesat se ocupă de aceasta Ion Druţă şi încă atîţia alţii! Dorim să vorbim despre lucruri plăcute inimii, despre fapte bune şi oameni virtuoşi. Iar în acest perimetru Eugen Doga se înscrie de minune.

Nu e o descoperire, nici măcar o constatare a subsemnatului – că Eugen Doga este una din personalităţile proeminente ale Moldovei de la răscrucea mileniilor II şi III. Dacă în Europa, să zicem, pe linia de la Ural şi pînă la Apenini, s-ar face un sondaj de opinie, printre intelectuali, ba chiar printre oamenii „de mijloc”, fascinaţi de splendorile muzicii, numele lui E. Doga ar fi cu certitudine unul dintre cele mai des evocate. Dacă am consulta sursele de referinţă de ultimă oră: dicţionare de specialitate, enciclopedii generale, ghiduri pe ţări şi pe popoare, site-uri gen Wikipedia -, acest nume iarăşi ar ieşi în faţă. Ne referim acum la o recunoaştere, la o popularitate înscrisă, însemnată documentar, înscrisă pentru posteritate, însă Eugen Doga, muzica sa, talentul său se bucură de o largă preţuire de cîteva decenii deja. Cîţi nu fredonau în clipe de voie bună, cu 20-30 de ani în urmă, din melodiile sale? Şi cîţi oare solicitau la redacţiile „Melodii preferate” ale radioului şi televiziunii (de la Chişinău, Iaşi, Bucureşti, Cernăuţi, Kiev, Moscova…) piesele din filmele Lăutarii sau Şatra! Iar valsul cela din filmul O dramă la vînătoare (Dulcea şi tandra mea fiară) a devenit hit în multe, foarte multe ţări, fiind solicitat, fiind interpretat în cele mai surprinzătoare versiuni şi componenţe chiar că pe toate meridianele globului, în unele situaţii – să zicem, la oficierea cununiilor civile, sau la deschiderea festivităţilor nupţiale, acest vals făcînd tandem (iar uneori – şi concurenţă!) faimosului marş al lui Felix Mendelssohn-Bartholdy.

O întîmplare pe cît de pitorească, pe atît de norocoasă, m-a făcut martor al popularităţii ieşite din comun a muzicii lui E. Doga cu exact trei decenii în urmă. Mergeam, din capitala fostului URSS, într-o jinduită excursie în fosta Iugoslavie, în toamna anului 1978, şi în preziua plecării „la sîrbi”, mă plimbam pe cochetul, pe atunci, bulevard Kalinin, ce cobora dinspre Kremlin spre rîul Moscova. Se aflau pe acest bulevard mai multe obiective de interes comercial-cultural, două fiind de o importanţă primordială şi pentru mine. Primul era salonul de discuri Melodia, ce ocupa parterul unul bloc-turn de lîngă sediul CAER (cine mai ţine minte… era o asemenea organizaţie ce subordona intereselor Moscovei economiile ţărilor socialiste, zise şi „frăţeşti”). Al doilea obiectiv era Dom knighi – Casa cărţii, o librărie mare cît celebrele GUM sau ŢUM (cele mai mari magazine universale din centrul Moscovei – unul situat chiar lîngă Kremlin, altul – lîngă Teatrul Mare). Recunosc, pe la Melodia treceam mai rar decît pe la Casa cărţii, dar în acea zi tocmai se întîmplase să fie „aruncată” marfă nouă. Cine a avut ocazia să stea la Moscova ceva mai multă vreme ştia bine configuraţia acestui „fenomen”: trebuia să suporţi o oră-două de umilinţă, ba chiar de violenţă, în schimb te alegeai cu o marfă la care puteai numai visa! Se vindea un nou disc al grupului Abba, pe atunci cap de afiş în topul preferinţelor melomanilor din lume, inclusiv ale celor din URSS. Tocmai cînd mi-a venit rîndul, discurile cu Abba se terminaseră… cel puţin aşa anunţaseră, jubilînd că au scăpat de o corvoadă, vînzătoarele cu feţe aburinde. Trebuia să fi stat la acea coadă ca să înţelegi revolta mulţimii! La un moment dat, o vînzătoare anunţă: „Cine doreşte discuri cu muzica din filmul „Şatra”? Vindem fără limite, chiar astăzi am primit un lot fo-o-oa-a-arte m-a-are!” Şi atunci, gloata desperată, aproape că in corpore, s-a întors, de la Abba, spre Şatra, de la cvartetul suedez spre muzica lui Doga… Era un disc deosebit, contrar tradiţiei sovietice de a face lucrurile excesiv de austere şi cît se poate de durabile: avea un plic luxos, color, cu o scenă din film, cu Svetlana Toma şi cu Grigore Grigoriu în prim-plan. Mai mult cu gîndul la prietenii mei din Moscova şi din alte oraşe ale necuprinsului imperiu sovietic, am cumpărat 20 (douăzeci!) de discuri cu muzica din „Şatra”.

A doua zi aveam dis-de-dimineaţă avionul la Belgrad şi cum nu reuşisem să las acele discuri la nişte prieteni moscoviţi, m-am văzut nevoit să „car marfa” cu mine în Iugoslavia. În capitala iugoslavă, după ce făcusem turul oraşului, cu un ghid foarte competent şi extrem de simpatic, m-am gîndit să-i fac, în semn de recunoştinţă, o mică atenţie. Oamenii sovietici pe atunci puteau impresiona pe străini cu ce credeţi? – ei da, cu o matrioşka şi cu o votcă. Cumpărasem de la Moscova cîteva sticle de Stolicinaia, nu aveam însă nici o matrioşka, şi atunci am decis să-i dau o votcă şi un disc. Cînd i-am înmînat sticla cu tărie rusească, Milan, ghidul, a surîs; cînd i-am întins discul, am văzut că face ochi mari… Mi-a zis că ar fi fericit să aibă încă un asemenea disc, să-l dăruiască logodnicei sale, studentă la Academia de Muzică. „Nici o problemă, i-am răspuns, mai am o mulţime… „Păi ai, dom’le, o vînă de aur! a exclamat sîrbul. Discurile astea acum, la noi, sunt mai cotate decît cele cu Abba!… Mai ceva decît Boney M!… Decît Deep Purple!… Bee gees!… Pink Floyd!… Şi a prins a-mi enumera topul preferinţelor muzicale ale tinerilor din Iugoslavia, care erau, pe atunci, identice cu cele ale majorităţii absolute ale tineretului din „Vestul sălbatic”!

Iată în ce competiţie intrase încă în 1978 muzica lui Eugen Doga… Precizez că datorită acelui succes al filmului Şatra, inclusiv al muzicii din film, am putut vedea în capitala iugoslavă cîteva spectacole la Atelier 212, un excelent teatru de avangardă, care se considera o replică sîrbească a faimosului Teatru de la Taganka, din Moscova, al lui Iuri Lubimov (cu Vladimir Vîsoţki, Alla Demidova, Boris Hmelniţki, Valeri Zolotuhin şi încă alţi actori extrem de populari în URSS şi acum în Rusia). Am putut să-mi procur mai multe cărţi, inclusiv un album cu artă naivă din Voievodina (Banatul Sîrbesc), cîteva dicţionare, la preţuri exorbitante pentru un biet turist ca mine… Şi, desigur, să fac rost de mai multe discuri cu grupuri şi cîntăreţi din Vest, în temei, inaccesibili, oamenilor sovietici, dar şi discuri cu melodii sîrbeşti, de muzică uşoară şi cu „starogradska muzika”, ceva asemănător cu cele mai frumoase cîntece de mahala din repertoriul românesc din prima jumătate a secolului XX. Astfel încît pot spune că Eugen Doga, împreună cu Emil Loteanu, şi cu inconfundabilii noştri actori Svetlana Toma şi Grigore Grigoriu mi-au purtat noroc – dar parcă numai mie mi-au purtat ei noroc?!

***

Aşadar, de trei, dacă nu chiar de patru decenii, Eugen Doga este un om al succesului – atît în sensul sovietic, socialist, al acestei noţiuni, cît şi în accepţia ei occidentală, capitalistă. Cel mai curios e că nu această calitate – de artist ce se bucură de succes, de popularitate, de slavă – îl defineşte pe maestru. Nu aceasta îl caracterizează – nici „în stil vestic”, conform criteriilor specifice oamenilor de succes din Occident, nici „în stil răsăritean”, potrivit tradiţiei ruseşti, sovietice, socialiste.

În lumea liberă un artist a cărui activitate e marcată de popularitate, de vogă, de glorie devine în genere un om bogat, înstărit, fără probleme materiale. Eugen Doga, iată, deja de atîta amar de vreme, face naveta Chişinău-Moscova-Chişinău nu numai pentru că în marile centre culturale din Rusia are asigurate şi un auditoriu mai receptiv, şi un număr infinit mai mare de comenzi artistice, şi o primire mai caldă din partea potentaţilor zilei. Artistul nostru – oricît de penibil ar fi să aplicăm acest termen – compare şi ca un „gastarbeiter”… pe ogorul artelor, muzicii, şi totuşi, ca un fel de „gastarbeiter”. Şi graţie muncii prestate printre străini, într-o ţară unde există o altă schemă de remunerare, Eugen Doga „îşi ţine casa” de la Chişinău.

În societatea comunistă şi postcomunistă artistul de succes este aproape că obligatoriu atins de „dulci vicii” cum ar fi grandomania, narcisismul, aroganţa personală, trufia profesională; este, adeseori, contaminat de un virus al intangibilului, al unicităţii, al unui exclusivism forţat, în multe privinţe jenant. Nimic din astea, din fericire, nu-l caracterizează pe Eugen Doga.

Ceea ce nu înseamnă că ar cădea pradă unei ieftine accesibilităţi – şi iarăşi, slavă Domnului că e aşa! Riscăm să spunem că maestrul Eugen Doga este o personalitate complexă, pluridimensională, „polifonică”, pe alocuri contradictorie. De aici şi dificultatea de a-i schiţa un portret – altul decît unul strict profesional, din punctul de vedere exclusiv al muzelor.

Puşi în situaţia de a-i zugrăvi, totuşi, chipul-subiect anunţat în chiar titlul acestui articol, am aminti, în primul rînd, că Eugen Doga este un mare sufletist. Scria undeva, cîndva, Emil Cioran: „De nu am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica”. Observaţia ne vizează pe noi, cei care ne-am apropiat de muzică poate din întîmplare, poate intuitiv, şi doar într-o măsură anumită. Ce să spui atunci despre sufletul unui om pentru care muzica este partea cea mai importantă a vieţii, dacă nu chiar totul în această viaţă?! Emil Loteanu, omul şi artistul care l-a cunoscut subtil pe Eugen Doga, ne-a lăsat o caracterizare pe cît de plastică, pe atît de precisă a relaţiei cu totul aparte a compozitorului cu muzica, dar şi a impactului muzicii lui E. Doga pentru noi, muritorii de aceeaşi limbă cu el: „Sunetele sunt capabile să cuprindă o viaţă de om. Cîntecele şi baladele, lucrările simfonice, coloana muzicală a filmelor semnate de Eugen Doga au devenit paginile cele mai cunoscute ale biografiei lui. Spaţiul muzicii compozitorului nostru, ce ne poate întoarce în copilărie ori înălţa spre stele, făcîndu-ne să simţim sub picioare nu pur şi simplu pămîntul, ci leagănul străbunilor, acest spaţiu se suprapune perfect peste lumea în care trăim, o lume plină de nelinişti, dar totuşi atît de frumoasă…”

Probabil ca şi în alţi artişti de marcă, în Eugen Doga convieţuiesc… cîţiva Eugen Doga! Există un E. Doga strălucitor, un nobil de sorginte mai mult rustică decît citadină, un „boier” din cei cu destulă carte, dar şi cu mai multă intuiţie – artistică, estetică, psihologică, existenţială. Sclipitor în inteligenţa sa, are o filozofie proprie, marcată şi de profunzime, dar şi de o accesibilă, agreabilă ironie, uneori amestecată cu sarcasm, de un umor ce-l face pe artist extrem de simpatic, chiar irezistibil. Găseşte uşor replica, încît te lasă adeseori fără replică. Bunăoară, în legătură cu miorlăiturile minoritarilor ruşi / rusofoni de la noi sau din alte republici ex-sovietice că, chipurile, nu le-ar fi respectate drepturile (a se citi: că nu se mai pot manifesta în plinătatea posturii lor de oameni arhi-privilegiaţi, de„fraţi mai mari”), maestrul a spus cu amărăciune, şi cu sarcasm:„Ah, numai la drepturi se gîndesc, căci numai de ele ştiu! Nici prin cap să le dea că au şi anumite obligaţii!…”

Are Eugen Doga o filozofie a sa, demnă de a fi înscrisă într-o carte, într-o antologie (ceea ce s-a făcut, în fine, graţie unui solid volum din seria Academica), şi cugetările sale vizează nu numai sfera artelor, ele trec adeseori, metaforic, dar şi neiertător, în alte domenii. De pildă, a propos de mult trîmbiţata acum „realizare a independenţei R. Moldova”, nu ştiu cine să fi spus mai bine decît el: „R. Moldova este ca o simfonie neterminată… Bine ar fi să fie ca una din simfoniile lui Schubert…”

Şi totuşi, în reflecţiile sale prevalează semnele de întrebare, nedumerirea, stupoarea: „Despre ce fel de autorităţi la Tiraspol vorbesc cei de la Radioul Naţional şi de la Televiziunea Naţională?! De ce nu li se spune pe nume: haită de criminali, „namesnicii” cei mai nemernici ai forţelor ruseşti de ocupaţie?” Sau: „Ce mi-e mie „sfîntul Alexandru Nevski”? O fi fiind el un sfînt al ruşilor, dar noi ce treabă avem cu el? Ştiu ruşii că a fost canonizat Ştefan cel Mare? l-au inclus ei pe Ştefan cel Mare sau pe Constantin Brâncoveanu în calendarul lor cu sărbători creştine?”

La capitolul „Transnistria” Eugen Doga, cel ce pare pînă la un moment „veşnic tînăr şi ferice”, devine brusc un tragic, un tragic incurabil… Şi nu se ştie cine sau cînd va putea măcar atenua dacă nu înlătura notele astea dramatice din viziunea, adică din existenţa sa…

***

Dacă cineva îi atribuie lui Eugen Doga virtuţi de politician sau de patriot ardent, cu certitudine, comite o eroare. Nu mai spunem de faptul că însuşi artistul nu face niciodată caz de implicările sale politico-patriotice, chiar dacă se ştie (şi multe pagini din volumul omagial, editat de AŞM o confirmă cu brio) că dînsul are merite mari, incontestabile, pe multe segmente ale renaşterii noastre naţionale, din anii 1988-1991 şi din anii următori. Inclusiv în strădaniile basarabenilor de a obţine oficializarea limbii române, de a recăpăta alfabetul latin sau de a deconspira şi condamna fatalul pentru noi, Pact Molotov-Ribbentrop. Aşa cum stă bine unui artist veritabil care e, concomitent, şi un bărbat cu caracter, E. Doga s-a implicat în politică, în deşteptarea naţională din acei ani memorabili cu o apreciabilă şi admirabilă discreţie, preferînd să facă ceva concret, substanţial, decît să vorbească despre cîte a făcut, în context, ţin să observ că mi s-au părut nu întru totul justificate şi nişte afirmaţii despre o energică disidenţă a compozitorului, pe care ar fi manifestat-o fie ca angajat al Ministerului Culturii al RSSM, în tinereţea-i absolută, fie mai tîrziu, cînd s-a pus semnul egalităţii între un soi de opoziţie şi stabilirea sa, mereu provizorie, la Moscova, unde într-adevăr, într-o perioadă, îşi găseau refugiu scriitori, artişti, filozofi şi chiar savanţi cu viziuni eterodoxe, din mai multe republici foste sovietice.

Însă şi în acest sens, Eugen Doga a arătat o apreciabilă discreţie, făcînd ceea ce am putea califica drept o „disidenţă discretă” sau „colaterală”. Ne vom ilustra aserţiunea prin cîteva exemple, care stau, în fond, la îndemîna tuturor celor care doresc să cunoască, oricît de aproximativ, biografia de creaţie a compozitorului, încă în 1968 dînsul a compus muzica pentru spectacolul Radu Ştefan, întîiul şi ultimul după piesa dramatică a lui Aureliu Busuioc – autor de incontestabil talent şi cu viziuni departe de cele ale „realismului socialist” sovietic, dar care, a propos, nici el, nu-şi revendică vreo disidenţă pentru trecut. Acest spectacol a provocat, de la premieră, suspiciunile autorităţilor de la Chişinău, astea, suspiciunile, degenerînd în acuzaţii in crescendo: mai întîi de „patriarhalism”, „pasiune exacerbată pentru istoria naţională”, „pentru momente dubioase” din această istorie, în fine – de „naţionalism românesc” şi de „critică ascunsă a regimului sovietic”! (Am citat din memorie fraze dintr-o „delaţiune” scrisă pentru CC al PCM de către un responsabil cu ideologia, care, de altfel, prosperă şi acum cum prospera în anii de regim comunist de croială sovietică). Doi ani mai tîrziu, pentru acelaşi teatru, Luceafărul – care simboliza la noi nu numai avangarda estetică, dar şi opozanţa artistică faţă de regimul comunist de ocupaţie, E. Doga scrie muzica pentru spectacolul Pe un picior de plai, după o dramă de Ion Podoleanu. Pentru acele timpuri, o asemenea înscenare era, categoric, o manifestare de naţionalism! pe deasupra, cu note de protest social, vizînd – oricît de aluziv – tragediile prin care au trecut basarabenii după al doilea război mondial, imediat după instalarea la noi a orînduirii aduse pe tancurile ocupanţilor sovietici. Eugen Doga a scris muzica pentru Sfînta sfintelor şi alte spectacole de Ion Druţă, considerate la Chişinău şi „patriarhale”, şi „naţionaliste”, dar pe care le monta Ion Ungureanu, cu mult succes, la Moscova, la Teatrul Armatei sovietice… (Sic! era una din faţetele haosului, debandadei specifice imperiului sovietic: nu ştia stînga ce face dreapta, fenomen ce a caracterizat existenţa, apoi prăbuşirea şi altor imperii – de la cel roman pînă la cel otoman). Colaborarea cu veşnic rebelul Emil Loteanu, contactul cu alţi cineaşti de la Moscova sau din capitalele unor republici unionale – cu lituanianul Vytautas Zalakevicius, de exemplu (cel care a putut realiza în URSS un excelent film, Nimeni nu vroia să moară, despre rezistenţa conaţionalilor săi în primele decenii de ocupaţie sovietică), se înscriu pe linia aceleiaşi disidenţe discrete la care ne referim.

Eugen Doga este un mare sentimental, dar nu atît în sensul adepţilor curentului cela ce a definit literatura şi artele europene în secolul XVIII (iar la noi, mai ales în prima jumătate a secolului XIX), pentru că Doga – sentimentalul/sentimentalistul va fi de găsit mai greu în muzica pe care o scrie, în schimb, apare în această ipostază atunci cînd se aşază la pian pentru a interpreta ceva din creaţiile sale mai noi sau mai vechi. Ori atunci cînd povesteşte cum şi-a împlinit odată, la Botoşani, un vis: să cînte la pianul lui George Enescu. Sau cînd povesteşte, cu elan juvenil, ce mult şi-ar dori să aibă un spectacol la Ateneul Român, acolo unde a evoluat şi Enescu, şi Dinu Lipatti, şi Ion Voicu, şi Maria Tănase (care a avut, de-a lungul anilor, în repertoriul ei de bază, şi un cîntec cules în Transnistria…). Sau cînd se implică în vreo discuţie despre destinul poporului nostru – fie că e vorba de deportări, de foamete, de războaie, fie despre performanţele muzicii, altor arte ale noastre din trecut şi de astăzi. Cine a urmărit, la începutul acestui an, emisiunea de la TVR a Andreei Marin, Surprize, surprize…, cu participarea lui E. Doga, cu certitudine s-a aflat la limita tensiunii sufleteşti în momentul întîlnirii, neaşteptate, a compozitorului cu sora sa, venită la Bucureşti „pe furiş”, de la Rîbniţa… Mi-a lăsat impresia că această stare este una aproape că zilnică în existenţa artistului. O poate confirma oricine l-a putut vedea acasă, alături de soţia Natalia, de fiica Viorica, de nepoţelul Dominic… Şi, desigur, oricine a avut ocazia să-l audă pe Eugen Doga vorbind despre părinţi, despre mamă… Sau citindu-i rîndurile dedicate mamei, căci în scrisul său – în interviuri, în amintiri, în reflecţii – chipul mamei este o prezenţă continuă. Numai un om cu o simţire cu totul aparte, ieşită din comunul în genere iubitor de născătoarea noastră putea să dea glas unor asemenea rînduri tulburătoare:

„Ceaţa amintirilor se topeşte şi nu mai văd bojdeuca cea veche de lut. Mă opresc şi mama, cu părul alb ca pînzele celea din copilărie, aleargă în întîmpinarea mea. Mă înfior de fiecare dată cînd îmi aduc aminte de ochii ei umezi de bucurie. Ca şi acum, cînd stau la masa de scris, cu pianul în preajmă, care tace şi el pentru a-şi aduna gîndurile… Ce straniu e!… Cum se întîmplă astăzi că eu sunt compozitor şi nu plugar, scriu muzică şi nu cresc pîine? Şi iarăşi prind a răscoli amintirile… Aplauze, aplauze… Şi numai mama în sală plînge. Alături de ea, întotdeauna mic, o întreb: „De ce plîngi, mamă?” „Dacă ai şti, îmi răspunde, cum mă doare sufletul… şi dacă ai şti cît de bucuroasă sunt că am ajuns pîna în această zi…” Bucuriile şi suferinţele mamei. Nu ştiu dacă este o muzică mai frumoasă decît vocea mamei, încerc să o pun pe note şi atunci cîntecul ei de leagăn, pe care l-am uitat de mult, îl simt şi îl aud cîntat de Maria Mirabela. încerc să-i surprind în sunete paşii ei uşori şi mereu grăbiţi şi, poate, anume atunci o văd alunecînd pe Cătălina, fata de vis şi de basm a Luceafărului Poeziei noastre. Ce izvor fantastic de melodii este memoria noastră!…”

* * *

Sensibilitatea aparte a omului şi artistului Eugen Doga este învederată şi de relaţia sa cu alte genuri ale artei, ale spiritualităţii, altele decît muzica şi/sau filmul (plus teatrul), care sunt de bază, în ordinea expusă aici. Ne referim, desigur, la legătură pe care o are maestrul cu literatura, în primul rînd cu poezia, o relaţie veche, temeinică, multiaspectuală. Am cuteza să vorbim chiar de un simbolic legămînt al muzicianului cu poezia, cu cuvîntul poetic. Afirmaţia noastră, posibil, vor pune-o la îndoială cei care ştiu că în palmaresul compozitorului se găsesc şi piese muzicale pe versuri de autori mediocri sau chiar obscuri, în vasta-i activitate de compozitor-autor de cîntece, Eugen Doga a recurs la versurile unui număr impresionant de poeţi – dacă s-ar cere o contabilizare, numărul acestora e de peste treizeci! Condeieri extrem de diferiţi ca demers estetic, ca har de creator, încît în „lista lui Doga” au încăput şi autori cu o operă în genere cam suspectă. Fireşte, compozitorului, în acest sens, nu i se poate imputa nimic: în creaţia muzicienilor-autori de cîntece contează nişte criterii specifice, în care primează textul ca atare, anumite „ingrediente” ale rîndului, respectiv, ale strofei: piciorul de vers, asonanţele, aliteraţiile, rima, ritmul şi altele asemenea. Cine ştie acum de prezenţa, în poezia românească contemporană, a unei Flavia Buref? Dar Flavia Buref este autoarea textelor pentru zeci şi zeci de cîntece, dintre cele mai frumoase, interpretate de cîntăreţi de muzică uşoară care au alinat şi alintat adolescenţa şi tinereţea cîtorva generaţii, din anii ’60-’80 ai secolului trecut, o epocă cu adevărat de glorie a muzicii uşoare româneşti: Margareta Pîslaru, Dan Spătaru. Anda Călugăreanu, Pompilia Stoian, Mihaela Mihai, Florin Bogardo, Corina Chiriac, Angela Similea şi atîţia alţii… La noi, în Basarabia, cine mai ţine minte numele unui Efim Crimerman, zis şi Efim Ciuntu? Iată însă că textul piesei De ce plîng chitarele interpretată de grupul Noroc, rămîne constant în lista preferinţelor noastre, de prin 1969 încoace, iar datorită versiunii interpretative a grupului 0-Zone, piesa (repet: cu textul scris de meseriaşul Efim Crimerman) a avut un marş cu adevărat triumfal în lumea întreagă! În poezia franceză de la mijlocul secolului trecut nu este nici cel mai modest loc pentru un Salvatore Adamo, dar textele sale, pentru cîntecele compuse şi interpretate de el, vor dăinui încă mult timp în fonoteca de aur a muzicii uşoare franţuzeşti. Nu este un poet remarcabil – nici măcar în perimetrul liricii ruse contemporane – nici Ilia Reznik, dar fără textele lui este de neconceput repertoriul unei vedete ca Alla Pugaciov, ba chiar şi Sofia Rotaru – deşi ea are cîţi-va textieri personali, interpretează cîteva piese, cu mare priză la public, pe versuri de numitul Ilia Reznik. În această ordine de idei, Eugen Doga a înveşnicit unele poezii, acceptîndu-le ca texte pentru cîntece, astfel înveşnicindu-i şi pe autorii lor. Suficient să amintim de piesele Codrii mei frumoşi (versuri de Petre Cruceniuc) sau Cred în ochii tăi, versuri de Ion Podoleanu, autor care, dacă şi este cunoscut, apoi va fi trecut la categoria prozator şi dramaturg, în nici un caz în tagma poeţilor! Pot admite că V. Lazarev este un poet bun, că este un nume în contextul liricii ruse de la finele veacului trecut. Oricum, acest nume se va identifica pentru noi ca autor al versurilor pentru Moi belîi gorod varianta în rusă a imnului Chişinăului, asimilat, în versiunea originală, românească, cu numele regretatului poet şi cineast Gheorghe Vodă şi, desigur, cu cel al maestrului Eugen Doga.

Totuşi, acel legămînt al lui Doga cu poezia se întrezăreşte plenar în cîntecele scrise pe texte clasice, pe versuri de poeţi consacraţi, testaţi de vreme tocmai datorită forţei cuvîntului. Cu diferite ocazii, maestrul însuşi mărturiseşte: ,,În cîntec, cuvîntul e foarte important. Dacă ascult un cîntec şi nu-i înţeleg mesajul, consider acest cîntec ca şi mort. Atunci cînd scriu un cîntec, eu caut muzica în versuri. Mă aşez la pian numai dacă versurile mi-au răscolit sufletul”. L-au făcut să se aşeze la pian, cu sufletul răvăşit, numeroşi poeţi ruşi, de la Aleksandr Puşkin la Nikolai Rubţov, între care s-ar situa alte nume sonore ale liricii ruse: Feodor Tiutcev, Aleksei Kolţov, Konstantin Balmont, Feodor Sologub, Valeri Briusov, Marina Ţvetaeva, Robert Rojdestvenski, Lev Oşanin, Feliks Ciuev, Rimma Kazakova, Iunna Moritz… Un ochi atent va observa în această listă – nici pe departe exhaustivă -, prezenţa unor autori ce au rămas în istoria literaturii ruse ca exponenţi ai unei epoci de aur, numită, ce-i drept, puţin altfel: Serebriannîi vek (Veacul de argint). Este acea epoca în care s-au pus bazele novatoare ale poeziei din Rusia contemporană şi datorită cărora literatura rusă a putut fi reconsiderată şi re-acceptată în Europa, la fel cum fusese tratată cu un secol în urmă, graţie unor talente de talia lui Puşkin sau a lui Lermontov. Pare curioasă prezenţa, printre autorii de versuri „muzicalizate” de Eugen Doga, a Silviei Kaputikian, o valoroasă poetă armeană, un simbol – nu numai feminin! – al liricii armeneşti. Chiar dacă punem alegerea unora dintre aceşti autori lirici pe seama întîmplării sau a coincidenţelor, palmaresul compozitorului nostru sporeşte în calitate şi datorită „împerecherii” muzicii sale cu versuri de cea mai înaltă probă.

De la întîmplare pînă la selectare strict individuală, conştientă, programată, trebuie calificată prezenţa operei poetice a lui Mihai Eminescu în creaţia muzicală a lui Eugen Doga. Întîmplarea a făcut ca Eminescu să fie primul nostru mare poet pe care l-a citit în original tînărul Doga, privat de şansa de a face şcoala în limba română, fie şi în condiţiile pe care le putea oferi învăţămîntul din RSS Moldovenească. Curînd, însă, lirica eminesciană s-a dovedit a fi cuceritoare, irezistibilă, dominatoare şi în cazul lui Eugen Doga: poeziile eminesciene de dragoste sau cele despre mamă l-au inspirat să compună cîntece care se înscriu într-un registru nou, dacă e să le raportăm la cele pe versuri de poeţi basarabeni contemporani sau de poeţi ruşi, din diferite epoci. Iar baletul Luceafărul l-a ridicat pe compozitor la altitudini pe care nu le bănuia nici el, şi nu le bănuiau nici muzicologii ce-i urmăreau evoluţiile componistice.

Fireşte, Eugen Doga, de altfel, ca şi mulţi alţi compozitori basarabeni din generaţia sa, mai curînd nu avea cum să ştie de această observaţie a lui George Enescu: „Poezia lui Eminescu este ea însăşi o muzică, de o frumuseţe şi o profunzime inconfundabile. Nu poţi, nu ai dreptul să vii spre poezia lui Eminescu cu o muzică ale cărei aripi să nu poată zbura prin spaţiul culmilor, unde trăieşte această poezie. Este nevoie de o muzică divină, iar ca să realizezi o asemenea muzică este necesar să trăieşti tu, realizatorul ei, uneori pînă la limita tragică, ideile pe care, primindu-le din universul poetic, vrei să le comunici prin muzică. Nu oricum se poate compune muzică pe versuri de Eminescu!”

Intuitiv, însă – şi astfel face o dată în plus dovada unui talent neordinar şi a unei responsabilităţi artistice, estetice, mai rar întîlnită – E. Doga s-a apropiat de exigenţele enunţate de Enescu în ceea ce priveşte abordarea creaţiei eminesciene de către muzicieni (dar şi pictori, sculptori, actori, cineaşti, alţi artişti). Ne-o demonstrează nu atît numărul mare al pieselor sale muzicale, pe versuri de Mihai Eminescu (regizorul Ion Ungureanu a spus într-un context aniversar că transnistreanul Eugen Doga este cel mai eminescian compozitor al nostru), ci mai ales selecţia poeziilor, opţiunile muzicianului pentru anumite creaţii. La fel, şi unele confesiuni ale lui Doga, acestea scoţînd în evidenţă o pietate faţă de Luceafărul literaturii române, dar şi o înţelegere, o percepere în adîncimea lui Eminescu poetul, filozoful, omul predestinat sacrificiului. Nu orice creator ar putea spune, cu mîna pe inimă, ceea ce afirmă E. Doga, a cărui sinceritate o va pune la îndoială numai cine nu a avut nici o dată ocazia de a vorbi cu dînsul: „Nu cred că voi fi original dacă voi spune că Eminescu deţine un loc enorm în creaţia mea. Aceasta e ca şi cum aş spune că respir, privesc, aud. Eminescu este o parte din mine. Nu exagerez defel prin această afirmaţie. Poate că eu sunt una din milioanele de coarde invizibile ale unei uriaşe lire a Universului pe care a creat-o cu atîta talent Mihai Eminescu şi de care eu am îndrăznit să mă apropii[…]” Şi, în continuare: ,,[…]Mulţi compozitori din tot spaţiul românesc au apelat la moştenirea poetică a lui Mihai Eminescu. Şi nu numai compozitori profesionişti. Pentru multe versuri de ale poetului poporul a compus singur melodii şi astfel ele au devenit populare, îmi amintesc cum odată, scriind o piesă pentru clavecin şi orchestră, inspirată de eroii lui Mihai Eminescu pe care tocmai îl recitisem, m-am gîndit să-mi numesc piesa Sonet, deşi această formă nu este raportată la muzica instrumentală. După aceea s-a ivit ocazia să compun romanţa În liniştea nopţii, pe versurile Poetului, pentru un film în care cînta Sofia Rotaru, ea fiind abia la începutul ascensiunii sale. Forţa creaţiei lui Eminescu se aseamănă cu energia solară care pune în mişcare tot ce e viu şi chiar ce nu e viu. Creaţia Poetului te cucereşte, te chinuie, te bucură, te înalţă, te aruncă şi din nou te poartă în palmele ei cosmice pentru ca orizontul să se închidă acolo, sus, în ceruri, unde privirea şi gîndul nu au limite…”

Sunt extrem de curioase, impresionante, tulburătoare, şi intersecţiile muzicii lui Eugen Doga cu opera a doi remarcabili prozatori: Anton Pavlovici Cehov şi Camil Petrescu. În perioade diferite (anii ’70 ai veacului abia trecut, respectiv, începutul secolului XXI), la cote diferite, E. Doga reuşeşte să re-creeze prin sunetele muzicii nişte stări primordiale, specifice fiecărui dintre cei doi literaţi, î n muzica scrisă pentru filmul O dramă la vînătoare (Dulcea şi tandra mea fiară) persistă un lirism suav, „cuminte”, uşor provincial, ţesut cu note de un sublim dramatism, apropiat de estetica simbolistă. Scria un cronicar de la Moscova, în revista Sovietski ekran, că dacă te-ai abstractiza de scenariul lui Emil Loteanu, în linii mari – de factură cehoviană, şi de scenele de film care sunt şi ele în genere cehoviene, dacă ai asculta numai muzica acestei pelicule, gîndul oricum te va duce la Cehov, nu la Lev Tolstoi, cu atît mai puţin la Gogol sau la Dostoievski. Patul lui Procust, romanul, prezintă o „realitate transfigurată”, în care eroii „au toţi repeziciunea discursului”, prinşi fiind mereu „în fierberea trăirii”, iar „evenimentele respiră şi se construiesc pas cu pas într-un excepţional joc dramatic” (G. Călinescu). Vocile din proza lui Camil Petrescu, apoi – din filmul lui Sergiu Prodan, se fac auzite, simultan, în alte registre, şi în muzica lui Eugen Doga. Compozitorul imprimă acestor glasuri o dublă marcă: prima, de o sonoritate citadină – palpitînd caleidoscopic, dar totuşi discret; şi a doua – pe o linie senzuală, erotică, aceasta vibrînd între rafinament şi spirit libertin. Re-crearea, prin muzică, a atmosferei cehoviene, respectiv, camiliene, trebuie pusă, probabil, în primul rînd, pe extraordinara intuiţie artistică a lui Eugen Doga, or, aceasta nu exclude în nici un caz cunoaşterea, perceperea subtilă, de către compozitor, a materialului literar. Este una din virtuţile lui E. Doga: un muzician îşi apropie literatura şi astfel merge mai sigur pe calea marilor izbînzi artistice.

* * *

Dacă „muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare” (Nichita Stănescu), de la înălţimea unei jumătăţi de veac a aflării lui Eugen Doga în universul creaţiei, putem spune că maestrul a dat – cu vîrf şi îndesat – o mulţime de răspunsuri afirmative. Eugen Doga este, indubitabil, un creator împlinit – şi nu numai în contextul muzicii basarabene sau, mai larg, al muzicii din spaţiul ex-sovietic, unde l-a plasat concursul de împrejurări istorice bine cunoscute şi nouă… După Ciprian Porumbescu, în muzica românească a venit George Enescu, geniul nostru tutelar, regal, măcar şi de aceea că a fost descoperit la o impresionantă precocitate de către Carmen Sylva, alias regina Elisabeta a României. Prin Enescu muzica românească a putut ocupa un loc destoinic în armoniile europene. După el, însă, în muzica românească s-a produs o sincopă: nu s-a mai putut numi altcineva alături de Maestrul Rapsodiei Române. Astfel s-a întrerupt, fatal, continuitatea începută prin Balada lui Ciprian Porumbescu. Căci, ce este, în ultimă instanţă, un Anatol Vieru, considerat – de unii – numărul unu al muzicii academice româneşti? Ce poate avea un Anatol Vieru cu continuitatea de care vorbeam? Eugen Doga, dacă nu completează sincopa creată în muzica românească de azi, cu certitudine se înscrie între cei mai vrednici zidari ai continuităţii acestei muzici, pe linia Porumbescu-Enescu. Specialiştii, dar mai ales „selecţia naturală” a istoriei artelor îşi va spune definitiv cuvîntul, în această ordine de idei. Noi ni l-am spus cu titlul ce poate fi rezervat unui simplu iubitor de muzică, unui sincer admirator al creaţiei lui Eugen Doga. Şi cum anunţasem în titlul acestui articol dorinţa de a face o schiţă de portret al unui artist pe culmile gloriei, tragem un ultim haş la această schiţă: înălţarea pe vîrfurile slavei nu i-a produs lui Eugen Doga ameţeli specifice ascensiunii. Dimpotrivă, mai curînd, la această cotă, i s-a acutizat luciditatea creatoare. Aceasta ne face să credem că pînă la o nouă aniversare „rotundă” va cuceri noi culmi, prin noi creaţii înscrise şi mai frumos, şi mai temeinic în continuitatea de care vorbeam şi care, potrivit unor legi nescrise ale firii, s-a întrerupt provizoriu, deci, trebuie refăcută. Rămîne să fie luate în seamă aceste eforturi de refacere a unui segment frînt, dramatic, dar nu şi irevocabil, al spiritualităţii noastre.

VLAD POHILA

____________

~„Anatomia unui oraş – splendori şi anomalii la Cernăuţi“

În pofida aşteptărilor, Cernăuţii, unul dintre cele mai frumoase oraşe din centrul Europei, nu-şi mai întîmpină de mult oaspeţii cu aerul european, austriac, care l-a definit vreo 150 de ani, inclusiv în epoca de trăiri romantice, pe care le adoptase şi Mihai Eminescu, pe cînd păşea zi de zi pe caldarîmul acestei urbe. Harababura de tip sovietic se face simţită la fiece pas, mai ales la intrarea în Cernăuţi: lipsesc indicatoarele, gropile se cască la orice intersecţie de stradă, fiece rafală sau boare de vînt ridică, de pe asfalt, praf înecăcios, gunoaie, altă murdărie. Maşinile, unele luxoase, dar în majoritate, totuşi, de fabricaţie rusească, nu au învăţat încă, nici cît la Chişinău, a da prioritate pietonilor… Dar şi trecătorii, cei mai mulţi, par a fi ori nedormiţi, ori în căutarea unui loc sau a unui prilej de a se drege după beţia de-aseară. Nimeni nu ştie cum se ajunge pînă la strada cutare… deşi – spre deosebire de Chişinău, de exemplu – denumirile de străzi nu au fost schimbate, la Cernăuţi. (Poate doar cu excepţia străzii Lenin, care a devenit, ca şi în alte oraşe din Ucraina – Şevcenko; tot aşa cum monumentele lui Lenin au fost înlocuite, peste tot, acolo, prin sculpturi cu chipul mustăcios al acestui poet). Se spune că nu e tragedie că locuitorii unui oraş nu-şi cunosc localitatea în care trăiesc, ba poate e mai curînd o regulă valabilă pentru cam toate oraşele mai mari. La Cernăuţi însă, această situaţie îşi are o explicaţie suplimentară: autorităţile stimulează stabilirea în municipiu a tinerilor din satele şi orăşelele regiunilor cu populaţie preponderent ucraineană, pentru a consolida elementul etnic „oficial”, rutean. Astfel că acele fete durdulii şi rumeioare, sau acei tineri nici blonzi, nici bruneţi, ce înjură savuros într-un oribil jargon ruso-ucrainean, nu-şi cunosc prea bine nici localităţile lor de baştină, de unde au plecat, nu că geografia unui oraş în care se simt infinit mai comod, dar care oricum le este şi le va fi străin.

În fine, ajungem la faimoasa universitate cernăuţeană, cu o istorie de aproape un secol şi jumătate, dislocată, după 1945, în fosta reşedinţă a Mitropoliei Ortodoxe a Bucovinei. Prin 1989-1991, românii din Nordul Bucovinei sperau – în contextul schimbărilor generate de prăbuşirea imperiului sovietic -, să obţină măcar cîteva facultăţi cu predare în limba lor maternă, cum sperau să aibă şi un Teatru Naţional, un Centru cultural românesc, un ansamblu folcloric în cadrul Filarmonicii… Nimic din astea nu s-a putut realiza, ba dimpotrivă, de cîţiva ani, sunt ucrainizate, din chiar clasele primare, şi cele vreo sută de şcoli medii şi licee româneşti… Un recensămînt al populaţiei din Ucraina, efectuat cu cîţiva ani în urmă, i-a divizat pe băştinaşii de aici în români şi „moldoveni”, astfel încît cele 20 de procente de români au fost fragmentate într-un stil de greu imaginabilă ticăloşie, lipsindu-i de drepturile ce le reveneau ca minoritate etnică cu un număr mare de reprezentanţi, a doua după etnicii ruşi, în statul ucrainean. Aceste şi alte „isprăvi” ale „fraţilor” ucraineni îi fac pe românii de la Cernăuţi, din comunele carpatine sau din cele de la sud, de pe ţărmul Mării Negre, să constate cu amărăciune: „Hai că era „bine” şi cu sovieticii, dar acum e şi mai rău… – în Ucraina independentă, în statul acesta care parcă vrea să fie unul de tip european…”

La Universitatea din Cernăuţi mai funcţionează o Catedră de filologie română, numită ceva mai complicat, probabil pentru a nu supăra autorităţile. Anual aici intră cîte vreo 20 de tineri – viitori profesori de română, redactori de carte, ziarişti, scriitori, traducători… Ne aşteaptă o sală plină cu studenţi, din toţi cei patru sau cinci ani de studii, şi mai mulţi profesori de ai lor. Iniţiatorul şi moderatorul întîlnirii, dl conf. univ. dr. Gheorghe Jernovei ne oferă cu frăţească amabilitate cuvîntul. Şi deşi nu ne permitem să spunem decît nişte sincerităţi pur omeneşti şi intelectuale (ca şi în alte circumstanţe, excelează prin discursul său Andrei Vartic; emoţionează mult intervenţia lui Nicolae Rusu…), suntem ascultaţi cu o impresionantă atenţie: tinerii nu comentează spusele oaspeţilor, cît a durat manifestarea nu s-a auzit nici un apel la telefoanele mobile, pe care cei de la Cernăuţi le au, desigur, cum le au şi tinerii universitari de la Chişinău… Primesc, emoţionaţi, donaţiile de carte pe care le-am făcut, pentru uzul studenţilor şi profesorilor nord-bucovineni: volume tipărite recent la editurile Prometeu, Litera, Prut Internaţional, Museum etc. (Între volumele donate şi-au găsit locul cuvenit şi cîteva editate de BM „B.P. Hasdeu”, în acest an jubiliar, precum şi unele numere de BiblioPolis). Profesorii şi studenţii cernăuţeni comentează frumos, din suflet, mai ales cărţile donate de Vasile Şoimaru – fie volume de autor (monografiile Cornova, Neamul Şoimăreştilor, albumul Poeme în imagini), fie volume din „proiectul editorial Şoimăresc” (Poezii şi traduceri de Mircea Vulcănescu, Cugetări de Nicolae Iorga, culegerea omagială de articole despre teologul şi istoricul Paul Mihail etc.). Unele din cărţile prezentate sunt cunoscute deja şi aici, cum V. Şoimaru, acest pelerin prin românimea risipită prin lume a fost şi mai înainte, nu o singură dată, şi pe la Universitatea din Cernăuţi. Grigore Gherman, unul dintre cei mai buni studenţi de la filologia română şi al treilea, ca medie, între tinerii studioşi de la celebra cîndva universitate cernăuţeană, beneficiază de un set de cărţi româneşti editate la noi – este un premiu de încurajare (sau de consolare, totuşi?!), donaţie personală din partea generosului profesor de la ASE Chişinău.

* * *

La Catedra de română, ni se oferă şi nouă nişte suvenire, între ele fiind şi o carte de excepţie: Pagini de literatură română. Bucovina, regiunea Cernăuţi. 1775-2000: compendiu şi antologie. – Cernăuţi: editura „Alexandru cel Bun”, 2000. – 638 pagini. Această lucrare fundamentală, deosebit de valoroasă – o frescă vastă, o panoramă atotcuprinzătoare a culturii şi literelor din partea bucovineană a spaţiului spiritual românesc – este opera unui cuplu de savanţi: regretatul prof. univ. dr. hab. Grigore C. Bostan, membru de onoare al Academiei Române, şi dna prof. univ. dr. Lora Bostan; redactor fiind dna prof. dr. Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române. A apărut sub egida Institutului Român „Eudoxiu Hurmuzachi” – Cernăuţi, cu sprijinul Guvernului României.

Volumul se deschide cu un solid studiu introductiv de Gr. C. Bostan şi Lora Bostan: Un component indisolubil al patrimoniului cultural-literar românesc (Din istoria scrisului românesc în Bucovina şi în actuala regiune Cernăuţi), urmat de o bogată bibliografie (70 de titluri) şi de versiunile alăturate, în limbile germană şi în ucraineană, ale acestei istorii sintetice a spiritualităţii româneşti din respectiva provincie. Ni se pare nu numai semnificativă, dar şi extrem de inspirată ideea de a fi tradus studiul introductiv şi în alte două limbi, dintre care germana a fost limba oficială şi de cultură a Bucovinei de-a lungul a circa 150 de ani, iar ucraineana fiind impusă tuturor nord-bucovinenilor, după 1945, cu deosebire în ultimele două decenii. Graţie acestor versiuni, occidentalii au la îndemînă un argument în plus al românităţii Nordului Bucovinei; apoi, poate şi ucrainenii, măcar unii dintre ei, s-ar putea convinge care este aportul românilor la cultura din actuala regiune Cernăuţi, inclusiv dacă e să comparăm această contribuţie cu cea a rutenilor, delicat vorbind – prea de tot modestă.

Este structurată cartea în trei compartimente (părţi), după cum urmează: a) Pe făgaşul unei puternice culturalităţi (sec. XIX – începutul sec. XX); b) O epocă de mare efervescenţă literară (1918-1940; 1941-1944); c) Călătorie spre sine (a doua jumătate a sec. XX).

Din partea întîi, care ar putea fi numită convenţional şi Începuturile, vom reţine prezenţa unor remarcabili cărturari şi folclorişti ca Ion Gh. Sbiera, Simion Florea Marian, Elena Niculiţă-Voronca, Leca Morariu. Lor li se alătură: unul dintre primii prozatori bucovineni – Iraclie Porumbescu (1823-1896), autorul povestirii Zece zile de haiducie; este tatăl celui care ne-a lăsat tulburătoarea Balada, prima capodoperă a muzicii culte româneşti – Ciprian Porumbescu. Apoi, îl găsim în antologie pe tatăl lui B.P. Hasdeu – cărturarul şi scriitorul Al. Hâjdeu (1811-1872), prezent cu poeziile Satul Cristineşti, Codrii Moldovei, Lăpuşna; urmează memorialistul T. V. Ştefanelli (1849-1920) – cu fragmentele de aduceri-aminte despre Eminescu în şcoală şi la liceu; Eminescu în afară de şcoală şi alţii.

Cel de al doilea compartiment include opere de mulţi autori mai mult sau mai puţin cunoscuţi şi la noi: Mircea Streinul, Iulian Vesper, Traian Chelaru, B. Fundoianu – acesta din urmă a cîntat chiar şi în versuri franţuzeşti frumuseţile Herţei, unde fusese arendaş taică-său.

Şi mai multe nume notorii întîlnim în partea a III-a a volumului: poeţi, prozatori, eseişti, critici şi istorici literari, traducători, toţi originari din „Nordul Bucovinei”, dar care s-au afirmat în trei puncte geografice: Cernăuţi (Mircea Lutic – ca traducător s-a impus totuşi în capitala basarabeană, Ilie Motrescu, Gr. C. Bostan, Vasile Tărîţeanu, Ilie T. Zegrea, Arcadie Opaiţ, Ştefan Broască, Dumitru Covalciu, Ştefan Hostiuc…); Chişinău (foarte mulţi, totuşi – Vasile Leviţchi, Ion Vatamanu, Ion Gheorghiţă, Serafim Saka, Arcadie Suceveanu, Mihai Morăraş, Ion Bejenaru, Nicolae Spătaru…); Bucureşti sau alte centre culturale din Tară (Simion Gociu, Mihai Prepeliţă, care a debutat la Chişinău, a activat şi la Moscova…). Se încheie volumul cu un subcompartiment intitulat Nouăzeciştii de Cernăuţi, unde este prezentată creaţia a opt tineri scriitori, dintre care Vitalie Zâgrea şi Dumitru Mintencu sunt cunoscuţi întru cîtva şi la Chişinău, posibil şi la Bucureşti. Aşadar, mai nasc talente literare şi actualmente în Nordul Bucovinei…

Autorii şi editorii Paginilor… merită toată laudă, toată preţuirea eventualilor cititori / utilizatori care, neîndoios, sunt cu mult mai numeroşi decît studenţii de la filologia română ai Universităţii din Cernăuţi, această carte, ca mesaj, ca valoare estetică şi documentară depăşind categoric cadrul unui uz pur didactic sau chiar culturalizator. Personal, ţin mult să-mi exprim admiraţia faţă de autorii impresionantului volum, prezentat, sumar, aici, şi pentru faptul de a fi inclus, printre scriitorii nord-bucovineni de seamă, ai secolului trecut, şi pe Aniţa Nandriş-Cudla (1904-1986), cea atît de scumpă sufletului meu. Am recitit, cu aceeaşi tulburare – ca şi la prima lectură – cele patru pagini selectate din jurnalul ei, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean. Nu am putut să nu aleg, măcar cîteva alineate, şi pentru cei care vor citi acest eseu, în semn de adînc omagiu pentru suferinţele trăite, nespus de grele, şi pentru tăria demnităţii acestei ţărance române, deportată din Nordul Bucovinei dincolo de Cercul Polar. Precizez că în fragmentul de mai jos autoarea se referă la o „etapă” – şi nu cea mai groaznică! – una din multele „etape”, adevărate cercuri ale Infernului lui Dante Alighieri, prin care i-a fost dat să treacă Aniţei şi altor milioane de deportaţi în Siberia… Mai adaug că editorii au respectat ortografia manuscrisului, felul propriu de a scrie al Aniţei.

„[…] Dar ce să vezi, vine într-o zi miliţia, ne chiamă şi ne spune să ne pregătim, că ne duce de acolo, dar unde nu ne spune nimic. Noi de acuma am îngheţat iarăşi, dar ce poţi face, ne păria rău, că de acum ni-am deprins cu lucrul şi cu lumia, dar nu te roagă nime, nu-i aşa cum vrei. Mai era cîte unul mai îndrăzneţ, îşi făcia singur curaj: dar unde încă mai departe să ne ducă, decît în Siberia? Un bătrîn, de acolo de loc, ni-a spus: are să vă ducă pe drum de ţarnă, pe drum rău, peste cîmpuri prin mlăşniţi, prin apă, pînă o să ajungeţi la o şosea bună. Acolo o să vedeţi, dacă în şosea îţi porni la driapta, o să vă ducă la loc bun, dar dacă vă duce spre stînga, o să fie prost, vă duceţi la lucruri grele. […] Peste cîteva zile vine miliţia, ne încarcă pe căruţă şi pornim. Adevărat, aşa cum ni-a spus bătrînul, ni-a pornit pe unde era drum de ţarnă, pe unde nu era deloc drum, peste cîmpuri, peste mlaştini, prin apă. Aşa ni-a dus aproape două săptămîni. Caii au slăbit, noi mergiam mai mult pe jos.

[…] Am ajuns pe malul unei ape care se chema Iartîş. Am rămas acolo pînă a venit vaporul să ne încarce. Am stat vreo cinci zile sub cerul liber. A şiasa zi a venit un vapor mare, care era plin de lume aşa ca noi, şi ne-am întîlnit cu multă lume de prin părţile noastre, dar mai era şi străină. Erau filandeji din Filanda, erau poloni din Polonia şi era şi din ţara asta, un feli de naţie, calmîci şi tătari. Vaporul era destul de mare, dar era bucşit. Ni-a urcat şi pe noi în vapor, ni-a înghesuit de şediam aşa ca peştele în poloboc.

[…] S-a oprit şi a descărcat lumea pe mal. Pe mal ce era? Tundra cu mlaştini şi pădure. Era o zi liniştită, fără vînt şi cu soare. Tînţarii au început să ne mănînce. La început ni-a părut şiagă, dar pe urmă ni-au scos din răbdări. Nu mai putiam suferi. Aşa erau de mulţi ţînţari, cum ai sta în faţa unui stup de albini cînd scot roiul în zbor. Copiii au început să plîngă, căci nu dovediau să se apere. […] Ne gîndiam atunci ce o să fie mai departe cu noi. De bună siamă că ni-a lăsat aici, în pustiul ista, fără mîncare, fără nici un adăpost, ca să murim. Dar mai bine făciau să fi tras cu o mitralieră. Te culcă deodată şi nu mai vediai atîta chin. Copiii au început să plîngă în jurul meu: mamă ni-i foame, mamă nu mai putem răbda foamia şi mîncărimia ţînţarilor. Mi se rupia inima, dar nu le putiam da nici un ajutor […]”.

* * *

Edificiul Universităţii din Cernăuţi, cum am mai amintit – fosta reşedinţă a Mitropoliei Ortodoxe a Bucovinei – este, neîndoios, una dintre cele mai impresionate realizări ale epocii, finele sec. XIX. Este una din capodoperele arhitectului ceh Josef Hlavka, celelalte putînd fi văzute la Praga, Budapesta, Viena, alte oraşe din fostul Imperiu Habsburgic (austro-ungar), dar şi în alte părţi, cum ar fi Opera de la la Odesa. Un bust al arhitectului se află în curtea Universităţii, pe soclu s-ar putea citi o inscripţie de recunoştinţă, incrustată în timpul României Mari. S-ar putea citi… dacă „n-ar fi ştearsă, nu se ştie de cine mai mult: de ploi, de vînt, sau de neglijenţa autorităţilor locale”, după cum observă cu fineţe ghidul nostru, un tînăr şi foarte documentat profesor. În Aula Magna a Universităţii, unde la 28 noiembrie 1918 s-a proclamat unirea Bucovinei cu Vechiul Regat, la fel şi în fosta biserică a Universităţii, s-au mai păstrat nişte inscripţii şi alte dovezi, documentar-artistice, ale acelui eveniment. Şi aceste însemne, mai mult decît simbolice, dacă nu au fost atinse „de ploaie şi de vînt”, oricum sunt cumva ascunse de ochii lumii… „Şi poate că aşa e mai bine”, ne spune acelaşi simpatic ghid. În context, nu pot să nu amintesc încă un amănunt: biblioteca universitară are, avea cel puţin, un fond de carte românească de excepţie, unic în URSS, pe care-l invidiau şi-l jinduiau lucrătorii şi beneficiarii Bibliotecii Republicane (Naţionale) sau ai celei de la Academia de Ştiinţe, din Chişinău. Aici, în această bibliotecă de la Cernăuţi, în anii mei de studenţie, am putut vedea pe viu colecţii perfecte ale unor valoroase (şi glorioase!) periodice ca Albina românească, Dacia literară, Steaua Dunării, Convorbiri literare, Timpul eminescian, Viaţa Românească, Neamul Românesc, Criterion, Curentul, Universul, Dimineaţa etc., etc.; ediţii academice din opera marilor clasici ai literaturii, istoriei şi filozofiei româneşti; numeroase traduceri din literatura universală, ca să nu mai spun de colecţia de documente istorice, bisericeşti, manuscrise ale unor poeţi, prozatori, dramaturgi, eseişti din secolul XIX şi din perioada interbelică… Astăzi, colecţia la care ne-am referit se află într-o „stare de comă”, avînd un regim de acces voalat semi-deschis, şi nu mai ştiu dacă e bine să fie aşa…

Prin contrast, în perimetrul Universităţii sunt puse în evidenţă mulţime de însemne ale celui al cărui nume îl poartă acum această faimoasă instituţie de cultură europeană, devenită ucraineană prin ironia sorţii, dacă nu chiar printr-o grimasă a istoriei. Se numeşte „patronul spiritual” al universităţii de la Cernăuţi Osip Fedkovici, de care însă nu ştiam nimic. Am căutat prin enciclopedii… însă nici Larousse sau Robert, nici Britannica sau Meiers Lexikon, nici dicţionarele enciclopedice româneşti, nici alte surse similare nu înregistrează acest nume. A trebuit să ajung la Bolşaia sovietskaia enţiklopedia, apoi la Ukrainska radianska enţiklopedia, în fine – la Kratkaia literaturnaia enţiklopedia (vol. 7, Moscova, 1972) pentru a afla cîte ceva şi vă spun şi Dvs. A fost acest Osip-Iuri Fedkovici (1834-1888) un prozator şi traducător ucrainean, născut la Storeneţ-Putilov, cam departe de Cernăuţi, şi semna unele scrieri cu nişte ciudate pseudonime: Guţul (Huţul), Cosovan ş.a.

* * *

În anii `70 – `80 ai secolului trecut, mergînd la Cernăuţi – cel mai des, după cărţi româneşti – la piaţa agricolă auzeam numai vorbă românească; lucru firesc, doar îşi vindeau roadele muncii cei care munceau acolo… În stradă, pe atunci, vorbeam româneşte „din principiu”: nu-mi răspundea oricine, însă al doilea, al treilea trecător oricum vorbea româneşte – care mai bucuros, care mai mohorît. Acum, poate doar la Roşa, sau în altă comună suburbană a Cernăuţilor, se poate întîmpla aşa ceva.

Ucrainizarea Cernăuţilor, dar şi a întregii regiuni, se face în forţă, mai de mult, însă ritmurile adoptate în prezent depăşesc orice imaginaţie, orice logică – formală sau pur şi simplu normală. Dacă cineva pune la îndoială că aici e un pămînt românesc – nu are decît să o facă, dar ultimele două secole, pînă la intensificarea, în forme demente, a ocupaţiei sovieto-ucrainene, Cernăuţii a fost o urbe eminamente cosmopolită. Acest adevăr iese în evidenţă şi la o familiarizare superficială cu configuraţia actuală a oraşului: numeroase străzi poartă numele tuturor scriitorilor ucraineni, dar chiar în centru mergi pe străzi ce se numesc Schiller, Goethe, Puşkin, Lermontov, Mickiewicz, Petofi, dar şi Eminescu. O serie de monumente, de regulă impresionante mai ales prin dimensiuni, sunt consacrate ostaşilor sovietici, dar şi lui Taras Şevcenko, prozatoarei Olga Kobîleanska, poetei Lesia Ukrainka; vezi în oraş, de asemenea, busturi şi plăci comemorative pentru O. Fedkovici, M. Koţiubinski, I. Neciui-Leviţki, Panas Mirnîi, Ivan Franko, Marko Vovciok… (se pare că am epuizat lista scriitorilor ucraineni). Însă poţi vedea şi un monument în stil romantic, al dragului nostru Eminescu, apoi un monument stilizat în spirit modernist, pe potriva creaţiei sale – al lui Paul Celan (1920-1971), evreu bucovinean, născut chiar la Cernăuţi, ajuns unul dintre cei mai mari poeţi ai Europei secolului XX, creator de factură simbolistă tranzitînd spre expresionism, aparţinînd parcă literaturii austriece, dar revendicat de întreaga literatură de expresie germană.

Personal, am avut o dovadă extrem de curioasă, dar şi memorabilă, a spiritului de multiculturalitate a Cernăuţilor de altă dată. Era în noiembrie 1989, şi împreună cu doi colegi de la Academie, dr. Vasile Bahnaru şi dr. Galaction Verebceanu, ţineam în acest oraş binecuvîntat nişte cursuri de ortografie românească, pentru profesorii şi învăţătorii din regiunea Cernăuţi. Luam masa, organizat, într-un modest restaurant din Piaţa Primăriei, dacă nu mă înşel – se numea Teatral. Cum am putut afla ulterior, personalul restaurantului fusese prevenit de un funcţionar de la partid sau din altă parte că au a face cu nişte „naţionalişti români”, „frontişti” de la Chişinău, şi că trebuie să manifeste faţă de noi maximă vigilenţă şi demnitate sovietică, eventual – ucraineană. Eram ca la o stînă, cu cîini total credincioşi baciului: şefii de sală şi ospătarii ne înţelegeau perfect, unii fiind chiar români din partea locului, dar se îndărătniceau să ne răspundă numai în ucraineană, sau, mai frecvent – într-o mixtură lexicală ruso-ruteană. Într-o seară, cînd ieşeam totuşi bine dispuşi din local, la garderobă, o doamnă trecută de mult de tinereţe, ne-a întrebat în cea mai frumoasă limbă românească: „De unde sunteţi, domnilor, că înjuraţi atît de pitoresc româneşte?!” La rîndu-ne, am întrebat-o de unde ştie dînsa atît de bine limba noastră. „Ah, cum să nu ştiu, cum să nu vorbesc limba noastră – cînd „mult e dulce şi frumoasă”! a exclamat doamna. Doar am făcut liceul românesc! Chiar dacă mulţi considerau că e mai prestigios să mergi la un liceu german!…” „Înseamnă că erau în România Mare, la Cernăuţi – funcţionau şi licee germane, ca pe timpul lui Eminescu?”, am întrebat-o. „Era chiar şi liceul în care a învăţat Mihai Eminescu, am fost cu toată clasa în excursie, acolo… Dar erau şcoli de tot felul: şi germane, şi polone, şi rutene, şi evreieşti, şi ruseşti, ba chiar şi un liceu armenesc funcţiona. Numai liceu tătărăsc nu am auzit să fi fost! Tata însă, chiar dacă era coborîtor din Galiţia, a decis să ne dea la Hurmuzachi, la liceu românesc – şi pe sora mai mare, şi pe mine. Şi ce liceu era, Doamne, ce profesori ne învăţau carte! Chiar şi părintele Nicolae Grigorescu – da, era tizul total al marelui pictor! – dacă eu ştiam bine şi religia, îmi dădea numai nota 10, nu-l deranja că eu sunt de cult mozaic!” Am mai întrebat-o dacă pe atunci, pînă la 1940, la Cernăuţi, se vorbea numai româneşte. „Ei, sigur că se vorbea numai româneşte – în orice instituţie de stat! Da, şi în stradă, dar în stradă se vorbea în tot felul, fiecare cum dorea: toţi ştiau, pe lîngă română, şi ceva nemţeşte, şi ceva în polonă, şi în ruteană ceva, ba chiar şi evreieşte o rupeau unii, fie români, fie ruteni, fie poloni… Ne-evrei, dar nu se scîrbeau de limba idiş, evreiască! Pentru că şi noi le respectam limbile, obiceiurile… Acum… acum, iată… nu se ştie cine şi ce mai respectă…” „Deci, era bine „la români”, se respectau drepturile minorităţilor conlocuitoare?…”, am provocat-o noi. „Cum să nu fi fost bine… Tata avea patru prăvălii, una lîngă alta, chiar pe stada Regina Elisabeta… Şi eu eram pe atunci Ester, exact ca acea Ester din Biblie, salvatoarea noastră de nimicirea pusă la cale de regele perşilor… Iar cînd au venit ruşii, „m-au făcut” peste noapte Fira… Rîdea de mine rabi Leibowitz, la sărbătoarea noastră de Purim: „Cum ai devenit, copilă, din Ester – Fir-a-i… să fii?!…” Pe urmă l-au deportat şi pe bunul nostru rabin, ca şi pe tata, iar sinagogile le-au închis, toate – 30! Au lăsat deschisă numai una, ia aşa, de ochii lumii au lăsat-o…” Cînd a rostit „de ochii lumii”, ochii mari ai acestei femei cu nume biblic, stricat şi numele acesta de ocupanţi, s-au împînzit de lacrimi…

În condiţiile unei atît de bizare multiculturalităţi, „în stil ucrainean”, astăzi, la Cernăuţi, în afara bibliotecilor ucrainene, se mai află cîteva ruseşti, semioficiale, căci nu au statutul respectiv, şi una evreiască, gestionată de Societatea culturală a evreilor locali, de fapt – de Joint sau altă organizaţie sionistă de calibru mondial. Nici vorbă de vreo bibliotecă austriacă, germană sau polonă, cu atît mai puţin – românească. Mai mult încă. În anii de ocupaţie sovietică, în centrul acestui oraş, în chiar Piaţa Primăriei, dacă nu mă înşel, funcţiona o librărie numită Mîsteţtvo (Arte frumoase), dar pe care noi, basarabenii, o numeam „librăria românească”. Aici ne completam fericit, cu carte românească, bibliotecile personale, vizitînd-o adeseori – orice s-ar spune, Cernăuţii ne este şi geografic mai aproape decît Kievul, Moscova, Petersburgul sau Novosibirskul, pe unde existau de asemenea librării cu raioane de carte românească. Astăzi, acea librărie, aducătoare nouă, cîndva, de mari bucurii pentru suflet, se numeşte, parcă sfidător, Ukrainska knîha… În aceeaşi piaţă centrală a Cernăuţilor mai funcţiona, pînă prin 1991, o librărie numită chiar româneşte – Luceafărul! – în care se comercializau cărţi editate la Chişinău. Acum, în localul acelei librării e un centru comercial, specializat în vinderea cosmeticalelor, a bijuteriilor şi a altor obiecte de lux… Cele cîteva ziare şi reviste de limbă română: Zorile Bucovinei, Plai românesc, Arcaşul, Septentrion literar, şi chiar Concordia, gazetă oficială – , o duc de azi pe mîine, apar mai mult graţie elanului unor intelectuali patrioţi, dar ce e şi mai grav – nu pot fi găsite nici cu lumînarea prin chioşcurile de tipul Presa, de la noi. Şi doar atîţia români din Nordul Bucovinei duc dorul cărţii, presei în limba română… Nu ştiu ce ar putea face Uniunea Scriitorilor din Moldova, cu mulţi membri de obîrşie nord-bucovineană – în sensul difuzării la Cernăuţi şi în regiune, a cărţii şi presei de limbă română. Poate că problema aceasta, acută, gravă, tragică, ar putea fi soluţionată mai norocos de către Departamentul Cultură al Primăriei Chişinăului, în noua ei alcătuire, prin semnarea unui acord de intenţii, de conlucrare pe tărîm spiritual, cu autorităţile de la Cernăuţi?

Părăsim oraşul ce a auzit paşii lui Eminescu copleşiţi de sentimente dintre cele mai contradictorii. Şi abia cînd ajungem la vama „ucraineano-moldavă”, la Mămăliga-Criva, realizăm că aşa cum am plecat spre Cernăuţi mînaţi de dor pentru fraţii noştri, pentru nişte locuri sacre ale istoriei şi culturii noastre, tot aşa, aceleaşi sentimente, ne vor mai conduce iarăşi şi iarăşi spre Nordul Bucovinei. Tristeţea e trecătoare, pe cînd valorile naţionale, cele ale sufletului, sfidează şi timpul, şi regimurile, şi frontierele.

Noiembrie – Decembrie 2007

VLAD POHILA

___________

~„La Boian, departe de Vatra Dornei“

Prima escală o facem într-un sat celebru şi graţie Doinei lui Eminescu: „…Din Boian la Vatra Dornii, / Au umplut omida cornii / Şi străinul te tot paşte / De nu te mai poţi cunoaşte…”.

Trebuie să recunosc, însă, că am auzit prima dată de Boian din alte surse decît Doina eminesciană. Eram elev în clasele superioare cînd am citit în revista Nistrul, prin 1969, un roman ce se numea La răspîntia Boianului, scris de Viorica Chibac-Cuciureanu, o profesoară de română, trăitoare în localitatea evocată şi în titlul lucrării.

„Un sat mare şi lung” – circa 6-7 mii locuitori, ale căror gospodării se întind pe parcursul a vreo 4-5 kilometri – Boianul ne întîmpină cu cîteva monumente de excepţie: biserica ctitorită pe moşia urmaşilor lui Ion Neculce, statuia marelui cronicar şi prozator, adevărat predecesor al lui Ion Creangă; în fine – o troiţă în amintirea sătenilor deportaţi de către ocupanţii sovietici în Siberia… Un amestec, greu de descris, de pioşenie, frumuseţe şi durere!

Aflăm, sau, mai exact – ni se reaminteşte că vecin cu Boianul e satul Mahala, care a cunoscut şi el toate „valurile” şi toate grozăviile deportărilor – fiind ca şi majoritatea aşezărilor româneşti din Nordul Bucovinei, populat de oameni harnici, cu un dezvoltat spirit de gospodar, dar şi vrednici cetăţeni ai Regatului. O ţărancă din Mahala, cu cîteva clase româneşti, „ridicată” şi dusă tocmai la Kolîma – dincolo de Cercul Polar rusesc! – avea să devină peste ani, la finele secolului XX, o notorietate printre scriitori, istorici, alţi oameni de suflet. E vorba de Aniţa Nandriş-Cudla, care pînă la moarte nu a ştiut din ce motiv a fost smulsă de la vatra părintească şi dusă de cotropitorii străini acolo unde nici lor nu le plăcea să trăiască: printre reni, urşi polari, lupi cu totul sălbăticiţi… printre deţinuţi politici, dar şi de drept comun, printre troiene mai înalte decît biserica din satul ei şi gheţuri mai adînci decît locurile unde Dunărea e cea mai adîncă. Dumnezeu cu adevărat pe toate le vede şi le rînduieşte, dacă a fost posibil miracolul păstrării manuscrisului cu filele ei de jurnal, numit convenţional 20 de ani în Siberia, în epoca de prigoană sovietică, atunci cînd dacă era depistat, autoarea putea să fie din nou „deschiaburită” şi din nou trimisă la „răcoarea” celor 50-60 de grade sub zero. Scris cu meticulozitatea unei gospodine exemplare, cu demnitatea şi cumsecădenia unei românce de talia Vitoriei Lipan din Baltagul lui M. Sadoveanu, dar şi cu un simţ extraordinar al frumosului, dezvoltat din credinţa în Mîntuitorul nostru şi din tradiţiile populare, Jurnalul Aniţei Nandriş-Cudla este un zguduitor document acuzator al incredibilelor fărădelegi la care s-au dedat ocupanţii sovietici. Concomitent, acest Jurnal e şi un tulburător document de suflet, un argument de o putere ce nu va slăbi nici peste secole, al dreptăţii noastre româneşti. L-am citit, răvăşit, şocat, în prima ediţie, prin 1992, făcîndu-i o scurtă prezentare în revista Glasul şi publicînd acolo nişte fragmente ce mi s-au părut mai impresionante, deşi, ar fi fost normal să tipărim, în foileton, în întregime această spovedanie despre calvarul prin care au trecut bunicii şi părinţii noştri, rupţi mişeleşte, în urma cîrdăşiei sovieto-germane, de la o normalitate – cu bunele şi cu scăderile ei inerente -, şi care se numea România Mare, sau interbelică. Din cîte ştiu, nu de mult, tot la Bucureşti, graţie silinţei urmaşilor ei, a văzut lumina tiparului a doua ediţie a Jurnalului Aniţei Nandriş-Cudla. Credem că ar fi fost cazul să apară încă vreo zece ediţii, în tiraje nu mai mici decît operele lui Paolo Coelho sau cele ale lui Haruki Murakami. Şi nu numai la Bucureşti, dar şi în alte oraşe româneşti, obligatoriu şi la Cernăuţi, neapărat şi la Chişinău. În plus, ar trebui să fie tradus, în limbi de circulaţie universală – engleză, franceză, spaniolă, germană, italiană etc. Nici o altă scriere literară sau istorică românească, cel puţin în etapa actuală, nu ar prezenta lumii mai veridic, mai convingător, mai argumentat sufletul nostru şi sfîşierea la care a fost expus, ca să reziste, totuşi. Ar fi bine să fie tradus şi în limbile rusă şi ucraineană: ruşii, respectiv, ucrainenii, cei de bună-credinţă sau cu un elementar bun-simţ măcar, nu s-ar vedea în nici un fel lezaţi de această scriere. Dimpotrivă, poate – graţie Jurnalului Aniţei Nandriş-Cudla, ei ar percepe, posibil, mai clar, mai adînc, mai dureros, tragedia popoarelor lor, care tragedie, prin nesăbuinţa unor conducători, a fost lăţită – fără vreun drept, fără vreo logică, fără vreo justificare -, şi peste destinul neprihănit al altor naţiuni.

De altfel, acolo, în Nordul Bucovinei, nu prea departe de Mahalaua Aniţei Nandriş-Cudla, poţi întîlni şi alte confirmări ale acelui drum al pătimirilor deschis de Pactul Molotov-Ribbentrop, respectiv, de fatala zi de 28 iunie 1940. Lunca şi Fîntîna Albă sunt două sate ale căror locuitori, după cîteva luni de ocupaţie sovietică, au încercat să treacă paşnic, pe un drum al crucii – noua frontieră sovieto-română, ca să revină la o viaţă omenească. Toţi cei care au făcut acest gest desperat – peste o mie de bărbaţi, femei, bătrîni şi copii – au fost seceraţi de pistoalele automat ale grănicerilor sovietici, alias ale lucrătorilor NKVD-ului, numit ulterior KGB, FSB, SIS ori SBU (Slujba bizbecinstva Ukrainy = Serviciul de Stat al Securităţii Ucrainei). E de remarcat că sătenii de la Fîntîna Albă erau în majoritate ne-români: ruteni, ruşi, poloni, alţi slavi, precum şi evrei şi armeni.

* * *

Să revenim însă la Boian, mijloc de noiembrie 2007. Noi, cei patru „pelerini” basarabeni suntem în căutarea unei gazde: poate găsim pe cineva care să ne primească peste noapte, ca a doua zi să ne putem continua drumul spre Cernăuţi. Căzuse deja, destul de apăsător, înserarea, şi cum nici un telefon din cele două generatoare de speranţă nu răspundea la apelurile noastre, în suflet ni se cuibărea tot mai mult gîndul că iată, nu vom avea norocul de a da peste o casă primitoare în acest sat, oricît de mare şi oricît de lung o fi el… Puteam noi să credem la acea oră că peste puţin timp vom fi solicitaţi în chiar două case – să rămînem la o masă boierească şi să înnoptăm, în cele mai civilizate condiţii urbane?!

Doamna Eleonora Bizovi, a muncit cîteva decenii bune ca profesoară de matematici la şcoala medie de cultură generală din Boian, în prezent, Liceul Ion Neculce („gimnaziul”, cum e la ucraineni). Cuminţenia pămîntului bucovinean, frumuseţea şi înţelepciunea lui se pare că s-au adunat în cel mai fericit mod în chipul şi în sufletul acestei doamne. Ne-a primit ca pe nişte oaspeţi dragi, ca pe nişte fraţi pe care-i aşteaptă mereu… chiar dacă, aşa cum ne-am putut da seama, nu duce lipsă de musafiri: numeroşi foşti discipoli, acum oameni mari la Cernăuţi, la Chişinău, la Suceava, Iaşi, Bucureşti, Kiev; alţii, risipiţi în patru vînturi ale lumii, îi calcă adeseori pragul, să-i spună un cuvînt de mulţumire pentru că i-a învăţat logica matematică, dar şi logica vieţii, dragostea pentru limba maternă, pentru trecutul, prezentul şi chiar viitorul acestei palme de pămînt românesc. Vin s-o viziteze şi foşti consăteni, unii trec pentru a procura sau pur şi simplu pentru a vedea pe viu faimoasa monografie a satului Boian, alţii – pentru a-i aduce materiale noi, în vederea unei noi ediţii a acestei cărţi cu adevărat capitale. Iar volumul monografic Boianul merită toată atenţia şi maxima preţuire nu numai a locuitorilor Boianului nord-bucovinean sau ai Boianului din Canada… (Există o asemenea localitate şi peste Ocean! – întemeiată, cu aproximativ un secol în urmă, de către oameni plecaţi de aici, din Boianul evocat de Eminescu, în căutarea unei vieţi mai bune… Nu ştiu dacă chiar toţi s-au realizat acolo, dar ce impresionează în mod deosebit e că majoritatea au păstrat şi acolo spiritul românesc, dragostea de baştină, de patria istorică – România Mare, simţindu-se atraşi magnetic de frumuseţea limbii materne, a tradiţiilor populare, a culturii şi istoriei naţionale).

Să aruncăm şi noi, o privire strict bibliografică asupra acestei cărţi: Vasile Bizovi. Boianul: monografie. – Cernăuţi, Editura Bukrek, 2005. – 580 p., il. Pe coperta-faţă a monografiei vedem frumosul monument din Boian, cu bustul lui Ion Neculce, încununat de stema Moldovei medievale, a lui Ştefan cel Mare. Păcat numai că pe coperta-spate lipsesc ceva date biografice şi chipul autorului, cel care a scris monografia Boianului într-o viaţă de om, într-o viaţă de român aflat printre străini – este poate unica obiecţie pe care am îndrăzni să o formulăm la adresa editorilor. Căci amintirea autorului, prof. Vasile Bizovi, ar fi meritat din plin să fie şi pe această cale înveşnicită! Om de o mare înţelepciune, de aleasă cultură şi de o rară modestie, prof. Vasile Bizovi (1926-2000), a avut o existenţă zbuciumată, marcată de o exemplară dăruire cauzei naţionale. Absolvent al Şcolii Normale din Cernăuţi, cînd sovieticii au ocupat din nou Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei, a luat drumul pribegiei în dreapta Prutului. Cu certitudine, ar fi făcut şi acolo o carieră frumoasă – poate didactică, poate de cercetare, poate literară. A revenit însă la baştină, ştiind bine ce riscuri îl pasc, şi a muncit, cîţi ani i-a slobozit Cel-de-Sus, în învăţămînt, educînd zeci de promoţii de copii, adolescenţi şi tineri nord-bucovineni, predîndu-le limba şi literatura română, iar suplimentar – şi istoria românilor. Nu a fost un profesor de română pur şi simplu, nici un oarecare inspector şcolar la baştină, în zisa regiune Cernăuţi. A elaborat programe de studii, suporturi didactice, ghiduri pentru profesorii de română din cele circa 200 de şcoli româneşti cîte erau în Ucraina. La fel, este autorul unor foarte bune manuale pentru elevii acestor şcoli, dintre care un manual de limbă şi literatură, pentru clasa a V-a (coautor – A. Sadovnic, profesor la Universitatea din Cernăuţi), a suportat 20 de ediţii! Din acest manual au învăţat rînduri-rînduri de copii din Nordul Bucovinei, din Maramureşul Mic (regiunea Transcarpatică), din Sudul Basarabiei (raioanele Ismail, Reni, Cetatea Albă – regiunea Odesa), dar şi din RSS Moldovenească, inclusiv generaţia subsemnatului. Noi mai ţinem minte o carte scrisă de V. Bizovi (în colaborare cu prof. dr. Ion Bejenaru, două ediţii, la Chişinău): Victorine literare, o lucrare originală prin concepţie şi extrem de utilă şi eficientă pentru tinerii care doreau să cunoască mai bine limba, literatura, dar şi istoria românilor. Cred că nu prea mulţi din colegii de breaslă ai prof. V. Bizovi – poate doar cei mai apropiaţi, ca şi ai casei – , ştiau că dînsul a mai muncit, de-a lungul cîtorva decenii, la scrierea / elaborarea unei fundamentale monografii a satului natal. Este, desigur, mai mult decît o prezentare – complexă, amănunţită, dar şi foarte pasionantă -, din punct de vedere cronologic, istoric, etnografic, demografic, folcloric, lingvistic etc. a unei comune. Deşi numeroase din paginile scrise de V. Bizovi încă în anii de regim totalitar, prin tăria argumentelor istorice, statistice şi de altă natură demonstrau clar, categoric, românitatea Boianului şi a întregii Bucovine de Nord, în perioadă de deschidere mai largă spre adevăr – chiar şi în Ucraina! – autorul a completat manuscrisul cu noi dovezi ale acestui adevăr, care a fost crezul vieţii sale. Din păcate, prof. V. Bizovi nu şi-a putut vedea lucrarea tipărită… Înainte de a închide pentru totdeauna ochii, nici măcar nu a avut certitudinea că monografia Boianului va fi tipărită cîndva. Inclusiv pentru faptul că unele caiete ale manuscrisului se aflau pe mîini străine, care nu au avut bunul-simţ să le restituie la timp autorului, şi nici măcar văduvei, mai apoi. Dar poate că totuşi a avut V. Bizovi această certitudine, ştiind bine caracterul, firea, sufletul consoartei sale?! După cum menţionează în prefaţă monografiei, dl Ion Jalbă, primarul comunei Boian, tocmai „distinsa doamnă Eleonora Bizovi a găsit putere de voinţă să revadă, să transcrie textele, să pună într-o anumită ordine materialele rămase de la regretatul ei soţ, să contacteze persoane care să-i dea anumite lămuriri, s-o poată ajuta în privinţa editării, dar să şi completeze acele mici goluri din vasta monografie, care s-au creat prin dispariţia unor caiete […]. S-a bucurat de bunăvoinţa scriitorului cernăuţean Dumitru Covalciu. În vederea ilustrării cărţii a fost ajutată de Maria Botă. A găsit sprijinul şi înţelegerea Consiliului sătesc Boian […]”. Astfel a văzut lumina tiparului această carte de excepţie: graţie simţului deosebit de acut al datoriei – de intelectuală, de patriotă, de româncă, dar şi de soţie – al dnei Eleonora Bizovi, asistată, încurajată, mîngîiată de sprijinul poetului Dumitru Covalciu, al prietenei sale Maria Botă, al dlui primar de Boian, Ion Jalbă, al întreprinzătorilor locali Ion Semeniuc şi Nicolae Hauca, patronii SRL „Izvoraşul – Rodnyciok”; să fim iertaţi, dacă în graba scrierii acestui eseu, am trecut cu vederea alte persoane implicate în apariţia unei excelente lucrări, de un tulburător românism, luminat de netrecătoarele culori nord-bucovinene ale acestui înalt sentiment.

Cît timp ne încălzeşte cu vorba-i blîndă şi foarte frumos aşezată româneşte, dna profesoară Eleonora Bizovi pune pe masa din faţa noastră diferite bunătăţi pe care le pregăteşte şi le are mereu la îndemînă numai o bună gospodină cum este dînsa, o gazdă „cu vechime” apreciabilă în a primi oaspeţi, diferiţi intelectuali români de la nord, de la sud, de la vest şi de la est de celebra-i comună Boian. Admirăm biblioteca adunată de-a lungul deceniilor de către soţii V. şi E. Bizovi… Cred că nici nu merită comentarii deosebite ce poate cuprinde biblioteca unui cuplu de profesori, pentru care cultura naţională a fost, este o parte importantă a existenţei, a doi apostoli ai românismului într-o zonă peste care s-au făcut stăpîni nişte străini – şi de Neam, şi de cultură. Apoi ne arată dna E. Bizovi, cu neprefăcută mîndrie, numeroase trimiteri poştale (cărţi, broşuri, fotografii, acte de identitate, alte documente, tăieturi din ziare şi reviste etc.), primite din actuala Ucraină, de la Bucureşti, Suceava, Rădăuţi şi Chişinău, din Canada, Elveţia, Rusia… Primeşte continuu asemenea documente, dar şi scrisori de mulţumire, recunoştinţă, admiraţie pentru monografia Boianul – de la consăteni, dintre care mulţi foşti elevi de-ai dumneaei -, în vederea tipăririi unei noi ediţii, completate, a acestei cărţi de vizită a satului natal. „Cine ştie cînd şi cum va fi posibilă scoaterea unei noi ediţii…”, oftează doamna, amintindu-şi de greutăţile pe care le-a avut de înfruntat pînă a trăi bucuria de a răsfoi, în 2005, Boianul mirosind încă a vopsea tipografică. Poate că se va reedita această carte, totuşi… Posibil, cineva, se va mai apuca să elaboreze o monografie paralelă a satului natal. Cert e că ce a realizat prof. V. Bizovi, cu sprijinul din timpul vieţii lui, şi cu silinţa, simţul răspunderii, devotamentul, pasiunea dnei Eleonora, după decesul autorului, a intrat deja în istoria Nordului Bucovinei, iar mai larg – şi în istoria satelor româneşti de pretutindeni. Monografia Boianul e o dovadă în plus că veşnicia nu numai că s-a născut la ţară, dar şi că, deocamdată, acolo se şi menţine cel mai sigur, la români.

* * *

Uliţele întortocheate ale Boianului ne duc spre altă casă de gospodar – cea a dlui Vasile Bota, agronom, funcţionar la serviciul fito-sanitar al vămii de la hotarul ce desparte actualele state R. Moldova şi Ucraina. Casa familiei V. Bota e o adevărată bijuterie de arhitectură rustică şi, totodată – un argument în plus că românii din partea locului întotdeauna au muncit în sudoarea frunţii, dar au şi ţinut, cu tot dinadinsul, să trăiască pe potriva trudei lor. Dar interiorul acestei case! – e ca un muzeu, începînd de la uşile, coloanele, scaunele, mesele, alte piese de mobilier lucrate în lemn şi pînă la covoarele, ţolurile şi păretarele ţesute de mîini dibace de ţărance. Între aceste elemente de interior ni se deschide adevăratul muzeu al casei – ceva absolut unic, măcar şi pentru impresionanta expoziţie de ceramică – farfurii, străchini, ulcioare, alte vase. Nu ştiu exact cît timp a adunat stăpînul casei această minunată colecţie… Nu pot spune cu precizie care este geografia provenienţei obiectelor de artă adunate de domnia sa… – deşi, punctele geografice mai importante pot fi „detectate” cu o anumită uşurinţă, completate de comentariile pline de vervă ale dlui Vasile Bota: Nordul şi Sudul Bucovinei, Carpaţii româneşti şi cei zişi acum ucraineni – din satele populate de urmaşii păstorilor huţuli; cîteva piese îşi au originea tocmai în Caucaz, dar cele mai multe, am impresia, reprezintă diferite zone ale României, culminînd cu faimoasa ceramică de Horezu (judeţul Vîlcea). Expoziţia este completată de cîteva icoane şi de obiecte lucrate în lemn. Cum spuneam, Vasile Bota e de profesie agronom, dar ca simţire este un om al artelor şi al literaturii. Şi mai e un mare pasionat de istoria noastră şi de cea universală. Plus, un sincer iubitor al limbii, al folclorului şi al poeziei româneşti. M-a frapat una din primele întrebări pe care ne-a pus-o: „Mai trăieşte poetul cela basarabean care a scris versurile cîntate de Mihai Volontir: Moldovenii cînd se strîng / Şi-n petreceri se avîntă, / La un colţ de masă plîng, / La alt colţ de masă cîntă„? Că frumos a mai scris-o!…” I-am spus că, iată, după vreo 25 de ani de la moartea acelui poet, şi abia la vreo 15 ani după revenirea noastră la grafia latină, a apărut la Chişinău o primă plachetă cu versuri de ale lui Petru Zadnipru, cu litere latine. I-am promis să-i facem rost de un exemplar… Spun şi mărturisesc şi în aceste rînduri: voi face tot posibilul ca să ajungă la Boian un exemplar al acestui volum liric de P. Zadnipru, cît mai curînd posibil.

Între atîtea obiecte de mare valoare artistică, în casa lui Vasile Bota nu ocupă un loc oarecare biblioteca familiei, completată cu cărţi de poezie şi proză românească, multe volume de specialitate – agronomie, dar şi de istorie şi de politică curentă. De altfel, ca şi altor oameni vrednici, politica nu-i place nici dlui V. Bota – prea de tot i se pare ticăloşit acest domeniu, acum, prin părţile noastre. Totuşi, ca om înţelept şi sensibil ce este, nu poate să nu spună o vorbă bună, ba chiar de admiraţie, despre preşedintele Traian Băsescu. Despre liderii de la Kiev, care tocmai atunci, în noiembrie, după alegerile parlamentare, se certau cel mai aprig pentru împărţirea fotoliilor-portofoliilor, auzim o judecată ce amuză, dar şi pune pe gînduri: „De la aceştia, nici nu ai la ce te aştepta…”. Ca peste un minut, să auzim o întrebare ce provoacă durere mai multor basarabeni: „Dar la Chişinău… la conducere parcă se află de-ai voştri… Şi atunci, de unde atîta duşmănie faţă de valorile propriei naţiuni?…”

Împărtăşind soarta altor conaţionali de-ai noştri – fie ei din Nordul Bucovinei, din Basarabia sau România post-decembristă -, cînd unul din părinţi e plecat la munci peste hotare, iar copiii – la studii, tot departe de casă, Vasile Bota a rămas, temporar, unicul stăpîn al acestei case de basm. Am scris intenţionat „unicul stăpîn”, şi nu „unicul locatar”, pentru că soţia e mereu prezentă acasă, prin desele telefoane pe care le dă, sau le primeşte, de la soţ; iar flăcăii lor, studenţi la Chişinău, îi bucură nu numai cu note bune la studii şi purtare exemplară în societate, dar şi cu dese vizite în zilele de vacanţă. Nu cred însă că această situaţie provizorie a făcut din dl Vasile Bota un iscusit culinar; e la mijloc încă o pasiune a gazdei noastre: nu avea cum să-l ajute nici măcar o gospodină cum e doamna profesoară E. Bizovi, cît dînsul pregătea masa „pentru dragii oaspeţi, fraţii noştri români din Basarabia”, cum s-a exprimat. O masă boierească, trebuie să repet neapărat, cu cele mai alese specialităţi ale bucătăriei româneşti, cu o ţuică şi un vin „din care beau numai popii, şi cei mai dăruiţi Domnului” – toate de producţie proprie! Am părăsit această casă atît de frumoasă şi ospitalieră în zori de zi, cu gîndul să revenim, neapărat, dînd glas sincerei invitaţii, de o rară omenie, a stăpînului ei… Şi cu încă un gînd, ceva mai năstruşnic: cine păşeşte pragul casei familiei Vasile Bota, cu greu pleacă mai departe!…

VLAD POHILA

____________

~„Cu gândul la noi, un medic-scriitor de peste Ocean“

Mai multe biblioteci din Chişinău au beneficiat de generoase donaţii de carte din partea lui Corneliu Florea: captivante volume de eseuri şi publicistică, studii culturologice, amintiri şi reflecţii, polemici cu falş arhitecţi ai României noi, cu pretinşi promotori ai românismului, cu adversari declaraţi idealurilor româneşti. Unele titluri ale cărţilor lui C. Florea vorbesc de la sine: Jurnal de lagăr liber (volumul de debut, din 1987, despre evadarea din România comunistă), Cine tulbură liniştea Transilvaniei (1990), Afacerea Holocaustului (1991), Jurnal pe frunze de arţar (1993, 1999; arţarul fiind un simbol al Canadei), Note de pe drumurile lumii (1995), Coloana infinită şi totemurile canadiene (1997), Vremuri antiromâneşti (2001), Jurnalul unui medic (din 2002, în mai multe volume), Polemos (2007) ş.a.

Bănăţeanul Dumitru Pădeanu (numele adevărat al lui Corneliu Florea), după absolvirea Facultăţii de medicină, şi-a practicat cinstit meseria, de-a lungul a două decenii, în diferite zone ale României, cu precădere în Maramureş – baştina soţiei sale, doamna Ica. În 1983 evadează din tunelul comunismului ceauşist, stabilindu-se în Canada, la Winnipeg, unde continuă să fie un medic performant. Concomitent, tot acolo îşi dezvăluie harul scriitoricesc, publicistic. Mai mult încă: peste Ocean, printre străini, el rămâne acelaşi – un patriot fervent, această calitate relevându-se în tot ce scrie, cu precădere, am zice, în polemicile sale eseistice, devenind autorul care, prin forţa argumentului, prin trăirea acută a sentimentului de dragoste pentru Neam şi Ţară, pentru toţi românii, îşi lasă fără replică oponenţii.

Mă leagă o mai veche amiciţie de Corneliu Florea, o prietenie preponderent „poştală”, de la un timp – deja „internetistă”. M-a impresionat, m-a tulburat, de când îl cunosc, continuu, dragostea lui sinceră, vibrândă, nemărginită chiar, pentru România şi pentru toţi românii, pentru Basarabia inclusiv sau poate chiar special. Destinul nostru, drama noastră fără sfârşit, a constituit obiectul mai multor scrieri de ale lui C. Florea, dar şi al corespondenţei ce o poartă cu persoane concrete sau pe site-uri, în forumuri deschise pentru dialog, diverse opinii, discuţii, polemici. Pe 30 august curent, Corneliu Florea îmi scrie: „Au fost şi vor fi vremuri grele pentru noi…”, adăugând discretă durere, că o grea maladie s-a abătut peste soţia sa. Tot atunci notează, cu tristeţe: „În septembrie 1967 am devenit student medicinist, după o jumătate de secol, în septembrie 2007, voi spune „Adio, medicină!”. Gata, a fost destul, am practicat medicina pe două continente. Sunt lămurit: medicina s-a dezvoltat, şi eu m-am uzat biologic… De acum înainte, primordial este grija de Ica…” În acest context al durerii şi tristeţii personale, Corneliu Florea nu uită să noteze, în finalul mesajului: „De Ziua Limbii Române, vă doresc curaj şi libertate”.

I-am scris, totuşi, un răspuns care să-l facă pe Corneliu Florea să înţeleagă bine că am împărtăşit cu el nu numai bucuriile izbânzilor sale de creaţie, nu numai plăcerea de a-i cunoaşte familia, în preajma lui Coşbuc şi a lui Rebreanu, la Bistriţa-Năsăud… Contrar obiceiului, contrar punctualităţii sale exemplare – de „bănăţean maramureşizat”, de român adaptat la ordinea lumii occidentale, mi-a răspuns cu întârziere. Nici nu contam pe un răspuns cât de sumar – de la un prieten bulversat de grave probleme existenţiale. Cu atât mai mult m-a surprins, m-a tulburat, m-a răvăşit acest mesaj, pe care îmi permit să-l reproduc integral.

______________________
„Winnipeg, 19 Octombrie 2007

Draga Vlad, M-am luat cu necazurile mele şi am uitat de multe… Necazurile merg înainte şi m-au luat prizonierul lor. Nu am putut însă să nu-ţi scriu după ce am citit, şocat, în „Cotidianul” de la Bucureşti: „Moldovenii cu dublă cetăţenie, excluşi de la funcţiile publice”.

Dumnezeule, dar aceasta-i APARTHEID în toată legea!!!

Unde în lumea civilizată şi democrată se mai întâmplă aşa ceva, cu excepţia Israelului?! O să ajungeţi şi voi, românii basarabeni, ca palestinienii!

Am primit nişte mesaje de disperare. Înţeleg şi mă doare. Dar mesajele astea prin internet sunt „apă de ploaie”. Trebuie un mesaj tridimensional, puternic. Trebuie o jumătate de milion de români basarabeni să se adune şi să protesteze la statuia lui Ştefan cel Mare. Acela – da, va fi un mesaj care va da de gândit şi autorităţilor bolşevice, şi Europei, şi Americii. Căci, ce e în condiţiile voastre, să te tot întrebi prin net: „De ce ne lăsăm călcaţi în picioare?…”

În Canada, foarte mulţi avem cetăţenie dublă, dar asta nu are nimic de-a face cu poziţiile noastre sociale, profesionale sau chiar politice (sunt şi parlamentari cu dublă cetăţenie).

Păcat că nu am ajuns încă la liniştea socială de care avem nevoie cu toţii…

Numai bine –ţie şi tuturor românilor basarabeni. Tăria voastră, iubirea de românism şi unitatea vă va ajuta să rezistaţi şi vă va salva de infernul în care aţi fost aruncaţi”.
___________________________________

Comentariile nu mai au aici niciun rost. Dragă Corneliu Florea, ştiu că citeşti prin net şi TIMPUL. Îţi mulţumesc pentru dragostea ce ne-o porţi, urându-ţi sănătate multă şi să te ştim alături mereu.

VLAD POHILĂ, pentru TIMPUL

_______________

~„Simple viziuni pro-bucovinene“

La drept vorbind, titlul acestui eseu nu acoperă decît parţial atitudinea noastră faţă de realitatea istorico-geografică şi culturală românească numită Bucovina. Adevărul e că îmi este dragă întreaga Bucovină, nu numai partea ei dinspre miază-noapte; îmi este dor mereu de întreg pămîntul bucovinean, de impresionantele privelişti şi locuri de acolo, ca şi de oamenii ei – fie din trecut, fie din zilele noastre. Aş merge mereu să admir Suceava şi Putna lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, azuriul imprimat, parcă, de Însuşi Cel-de-Sus, pe zidurile Voroneţului; să calc pe cărările ce duc spre salba de mănăstiri şi biserici medievale ca Moldoviţa, Suceviţa, Dragomirna… spre Ipoteştii cu lacul şi pădurile ce l-au văzut pe copilul şi adolescentul Mihai Eminescu, spre Stupca unde a plîns vioara lui Ciprian Porumbescu…

Aşadar, pînă aici m-am referit la sudul Bucovinei. Iar dacă există o parte de sud, aceasta implică şi alta – de nord. Părţile astea, indivizibile parcă, de vreo şase decenii sunt separate de un hău foarte greu de trecut. Dar nu noi am frînt în două Bucovina… Şi nu e vina noastră că trebuie să mergem acum cu mai multe dificultăţi în Nordul Bucovinei, care mai include şi o bucăţică din Nordul Basarabiei – fostul judeţ Hotin – şi o parte din Ţinutul Herţa, formînd regiunea Cernăuţi, din actuala Ucraină. Cele şase decenii după ruperea acestui spaţiu istorico-cultural de la matca românească au generat mari schimbări, şi multe, vai – în rău. Cu toate astea, nu au schimbat, nu au putut schimba! – esenţa spirituală, esenţa românească a ceea ce numim astăzi, cu totul convenţional, Nordul Bucovinei, referindu-ne, în fapt, la numita regiune Cernăuţi.

Probabil, ca şi alţii care ţin să-şi cunoască mai bine patria istorică, am şi eu faţă de Bucovina mai multe abordări. Prima ar fi o atitudine vădit influenţată de Nicolae Iorga: neasemuitul nostru cărturar a scris, undeva, că din întreg arealul românesc, Bucovina are, la kilometru pătrat, cea mai mare densitate de personalităţi marcante. Nu e cazul să încercăm a face aici o listă cît de cît aproximativă a acelor personalităţi – cu certitudine, nu ne-ar ajunge un număr de revistă pentru înşiruirea numelor lor şi a meritelor lor, nici măcar a celor mai apreciabile. A doua abordare ar fi una de manieră eminesciană: cît de nuanţat a văzut şi a simţit Poetul nostru naţional Bucovina se poate judeca şi după epitetele pe care i le-a aplicat: „dulce”, „frumoasă”, mîndră”, „scumpă”… Toate aceste calificative rămîn valabile şi astăzi, după un secol şi jumătate. Cu regret, rămîne valabil şi tulburătorul îndemn al adolescentului Mihai Eminescu: „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină…”, dacă e să-l atribuim la altă stare de lucruri, şi ceva mai îngust, exclusiv la Nordul Bucovinei. A treia abordare a Nordului Bucovinei este una pur sentimentală: la Cernăuţi, în anii ’30 ai veacului trecut, şi-a satisfăcut serviciul militar tatăl meu, evident, în cadrul Armatei Române, fiind ordonanţa unui ofiţer originar din chiar capitala Regatului, de la Bucureşti. Acel ofiţer era, printre altele, un mare meloman, şi îşi lua ordonanţa la toate spectacolele cîte se dădeau pe scena Teatrului Naţional din Cernăuţi: de operă, operetă, de revistă… Poate şi de aceea tata a păstrat întreaga-i viaţă o amintire deosebit de călduroasă pentru acest oraş, pe care l-a putut vizita din nou peste vreo 30 de ani, prin 1974, după care ne-a împărtăşit impresiile: „Cînd eram eu sub arme, la Cernăuţi spălau străzile cu săpun… Iar amu… ce-au făcut acolo bosiacii!… Pînă şi pe statuile celea aşa de frumoase, din faţa gării, stuchesc netrebnicii!…”

Ghidat de aceste trăiri, pe la finele lunii noiembrie 2007, am acceptat cu multă plăcere o călătorie în Nordul Bucovinei, pentru ceea ce se numeşte – cumva bagatelizat la noi – „nişte întîlniri de suflet”, cu nişte conaţionali de-ai noştri din această zonă a românismului răstignit dincolo de hotarele lui fireşti, istorice. Eram o delegaţie mică, dar solidară în dragostea pentru frumos şi pentru Bucovina: dr. în economie Vasile Şoimaru, conf. univ. la ASEM, fost parlamentar, cunoscut de cititorii noştri şi ca publicist, dar şi ca autor de magnifice fotografii, unele inserate şi în BiblioPolis; apreciatul regizor de teatru, publicist şi filozof al culturii Andrei Vartic; prozatorul, eseistul, dramaturgul Nicolae Rusu, şi el cunoscut şi preţuit de cei care mai citesc proze scurte, dar şi romane, povestiri, parabole, piese dramatice etc., etc. şi în epoca internetului; în fine, subsemnatul. Ei da, am mers din iniţiativa lui V. Şoimaru, dar şi cu maşina lui; ceva mai mult chiar – şi cu bunăvoinţa şi generozitatea lui, inclusiv, în bună parte, pe cheltuiala lui, şi financiară, şi sufletească.

* * *

Cum e să purcezi la drum spre nişte locuri dragi şi dorite, sfinte nouă? Cum e să călătoreşti într-o zonă în care, la fiece pas ai revelaţia atingerii cu amintirea unor locuri memorabile şi a unor personalităţi marcante ale Neamului? Fireşte, emoţiile îţi dau ghes mereu… Pînă la Cernăuţii lui Aron Pumnul şi ai lui Eminescu, drumul devine mai scurt, mai puţin obositor, atunci cînd treci prin Costiceni, satul de baştină al lui Ion Vatamanu, iar alături e Mălineşti, comuna care a dat literaturii române pe excelentul poet şi traducător Cezar Baltag şi pe fratele acestuia, Nicolae Baltag, ultimul mai puţin cunoscut, dar care a fost, potrivit lui D. Micu, „un strălucitor critic literar”. Urmează Marşinţa, satul în care s-a născut şi a copilărit Sofia Rotaru; apoi vin, rînd pe rînd, localităţi ce ne amintesc de scriitorii Vasile Leviţchi, Serafim Saka, Arcadie Suceveanu, Mihai Morăraş; de criticii şi istoricii literari acad. Constantin Popovici, acad. Nicolae Bileţchi, dr. Dumitru Apetri, de lingvistul prof. univ. dr. hab. Vasile Pavel; apoi – de dragii noştri cîntăreţi Maria Iliuţ şi Ion Paulencu, de economiştii dr. Didina Ţăruş, dr. Mihai Pătraş… Oricît de mult aş stărui, nu cred că am putut face aici o listă cît de cît completă a locurilor şi personalităţilor nord-bucovinene ajunse a fi nume de glorie ale literaturii, artei, culturii şi ştiinţei române, oprindu-mă exclusiv la epoca contemporană şi la un perimetru anume al Nordului Bucovinei. Căci „mai jos”, apar şi Cristineştii, moşia faimosului neam al Hasdeenilor, satul natal al lui B.P. Hasdeu, iar „mai sus”, pe drumul spre Dorohoi, la Herţa, după cum se ştie, s-a născut scriitorul şi omul de vastă cultură Gheorghe Asachi… Iar şi mai sus, hăt spre miază-noapte, acolo unde cîmpia se opreşte la poalele Carpaţilor, începe „Maramureşul Mic”, acum parte a regiunii Transcarpatice din Ucraina, cu vreo zece comune româneşti, din care au pornit în lumea largă alţi zeci, alte sute de mari, celebri, fii şi fiice ale spiţei de români de la munte, spiţă cu totul aparte şi care merită şi o povestire aparte!…

VLAD POHILA

____________