MONITOR CULTURAL * on-line

►Ion Coja

„INCONVENABIL“ – o rubrică de Ion Coja

===========================================

TURNER, DA!  DA’ PICASSO?…

M-am întors de la Londra şi Paris cu un câştig neaşteptat (fireşte, pe lângă altele, scontate), căci în niciunul din planurile mele de călătorie nu figurase numele dumnealor Turner şi Picasso…

Pe Turner l-am găsit însă la Londra, la Galeria Naţională mai întâi, câteva tablouri, dintre care vreo două-trei mă puseseră pe gânduri: nu cumva de la ele, mi-am zis, de la Turner deci, începe pictura modernă? Apoi, la Galeria Tate, câteva zeci de tablouri, care m-au convins că mă aflam dinaintea unui moment extrem de interesant şi de important pentru arta modernă. Parcă mi-aduceam aminte că şi citisem, cu ani în urmă, ceva pe tema aceasta, cuvinte pe care, în lipsa tablourilor, nu le reţinusem. Răsfoiesc cu reţinere albumele de artă, îndeosebi de pictură, având sentimentul că ele mă frustrează de originale. Nici cărţi de istorie şi teorie a picturii nu citesc, fapt căruia, la nevoie, i-aş găsi şi altă explicaţie decât comoditatea. Probabil dintr-un motiv înrudit celui ce mă face să citesc rar şi critică literară… Pe scurt, descoperind poate ceea ce toată lumea ştie, voi spune cât de mult m-a impresionat pictura lui Turner, despre care, pentru cei, câţiva, ce se vor mai fi aflând în ignoranţa mea de până ast’vară, voi povesti că are, Turner acesta, o sumedenie de superbe tablouri de factură realistă, figurativă, academică, de pictură pictură, îmi vine să spun, la care se adaugă un număr de tablouri, mai puţine, pictate, bănuiesc, în ultima parte a vieţii, al căror titlu, de felul Incendiu pe mare, nu te ajută prea mult când le priveşti, căci nici nu mai are importanţă ce anume pictează, sunt pânze în care dispare conturul şi linia desenului, tabloul devine o revărsare liberă de culori, simţi că e literalmente o descătuşare. O tensiune, acumulată în celelalte tablouri de chin concentrat, răbufneşte ca o explozie, amintindu-ţi imediat de pictura abstracţionistă, non-figurativă de peste câteva decenii. Pentru prima oară am simţit cu acuitate justificarea interioară a acestei picturi non-figurative. Privind tablourile lui Turner, am simţit, odată cu acesta, nevoia de a lăsa culorile să mă îmbrăţişeze, să se însoţească libere de constrângerile impuse de principiul asemănării cu obiectele din realitate. Am simţit – sau, fireşte, mi s-a părut că simt, nevoia lui Turner însuşi de a da glas, glas numai de el auzit, unor armonii cromatice imposibil de întâlnit în realitate, şi care, desigur, se decantaseră în el prin exerciţiul picturii celeilalte, figurative, clasice, academice, în care excelase ca un mare maestru.

Asta la Londra.

La Paris, un fost coleg, Alexandru S., mă somase să merg şi la muzeul Picasso, din vestitul cartier Marais. „Nu se poate să pleci din Paris fără să vezi colecţia Picasso. Ai să vezi toată arta secolului nostru! De la Picasso începe totul!” Cum era să nu mă duc? Dacă o fi chiar aşa?!… M-am dus deci să văd zeci, sute de lucrări semnate de Picasso, pictură, desen, sculptură, ceramică, expuse ireproşabil. Am dat roată prin toate sălile de vreo trei ori, apoi încă o dată, spre a fi sigur că nu mă înşel, pentru ca să-mi vină să-mi cred, totuşi, ochilor.

Cândva, cu ani în urmă, nu mai ştiu sigur dacă citisem ori am auzit numai, cum că Picasso acesta, deci cel care a revoluţionat pictura lumii, „de la care începe toată arta secolului nostru”, în tinereţea sa, „când a vrut să picteze ca Rafael, apoi ca Rafael a pictat!”, şi tocmai aşa se face că a inventat o altă pictură, depăşind-o, trecând dincolo de cea academică, clasică, realistă, cea „de până la el”. Şi descopeream acum, cu mirare, cu întristare, cu jenă, că nu era deloc aşa. Când a vrut să picteze ca Rafael, Picasso a pictat ca mine!…, mi-a venit să tic. Nici vorbă să fi pictat vreodată Picasso – şi am în vedere tablourile văzute în Marais, la Orangerie şi la cele două mari galerii londoneze, nici vorbă să fi pictat  Picasso corect, realist, academic, la nivelul ce se poartă în marile muzee! Ba, mergând până la capăt cu mărturisirile, cercetând colecţia pariziană m-am mirat foarte tare la gândul că cele mai multe dintre lucrările expuse, luate în sine, adică nu după semnătură, ci pentru meşteşugul cu care fuseseră pictate, mai că nu şi-ar fi meritat un loc în muzeul, în excelentul muzeu de pictură modernă, de la Constanţa, atât de drag subsemnatului! Mă refer în principal la picturile lui Picasso în care acesta încearcă să fie „realist” şi despre care nimeni nu mă poate convinge că sunt voit stângace! Nici una din lucrările văzute nu era academic, dacă nu ireproşabilă, măcar corectă. Şi când spun „academic corectă” le judec în comparaţie cu lucrările aproape contemporane, ale lui Monet, Cezanne, Renoir şi alţii, care au fost se ştie cât de academici… Nu mă întorc chiar la Rafael!… În nici un tablou de-al său „realist” Picasso nu se apropie câtuşi de puţin de pictura marilor impresionişti, contemporani ai săi!

Şi-atunci, resurecţia lui Picasso, pe care eu o justificam, luându-mă după alţii, pe nevăzutelea, deci, ca pe o soluţie la care acesta ajunge după ce epuizează posibilităţile de expresie ale picturii de până la el, devine dintr-odată pentru mine un act de veleitarism deşert, poate chiar de impostură, căci nu am găsit nici o dovadă că lui Picasso îi fuseseră accesibile posibilităţile curente de expresie ale picturii de până la el! Aşa cum, pentru oricine, este evident că i-au fost accesibile aceste posibilităţi lui Dali! Drept care Dali nici n-a ezitat să le dovedească folosindu-se de ele şi deosebindu-se astfel de predecesori nu prin meşteşug, la fel de bine stăpânit, nu prin posibilităţile de expresie, aceleaşi, ci prin viziune, aceasta fiind modernă, nouă, a vremurilor noastre, onorându-le!

Cum să spunem despre Picasso că a depăşit pictura de până la el, că a trecut deci dincolo?! Dincolo de un tărâm pe unde nu i-a călcat piciorul?! Căci numai în aceste condiţii accept contestaţia,  din partea cuiva de prin părţile locului, ale picturii vreau să zic. Pictura lui Picasso este, în chip evident, o contestaţie a artei de până la el şi a gustului care a dat prestigiu acestei arte. Pe amândouă Picasso încearcă să le zdruncine din credinţele lor, dintre care meşteşugul – şi repet: meşteşugul – talentul, măiestria, îndemânarea extraordinară, harul de a crea prin linie şi culoare, desfăşurate pe o suprafaţă, iluzia mişcării, a corporalităţii, a spaţialităţii, a vieţii, a realităţii, este credinţa de căpătâi.

A proclama alt crez, a considera că e mai bine să pictezi altfel, în afara meşteşugului, în afara tradiţiei meşteşugului pictoricesc, este un gest serios, de luat în seamă ca evoluţie firească, fatală a lucrurilor, numai dacă înnoirea propusă pleacă din interiorul tradiţiei, numai după ce te-ai dovedit capabil de performanţele curente ale acestei tradiţii.

Sau, mă rog, aşa mi se pare mie cinstit! Ca şi-n literatură! Dacă ajung să proclam, bunăoară, dicteul automat, ca poet, voi fi de luat cât de cât în serios numai dacă, mai înainte (sau mai apoi) voi fi scris deja câteva excelente volume de poezie, de poezie dintr-aceea în care, la un moment dat, ajung să nu mai cred sau să mă satur de ea! Să mă satur şi să mă arăt sătul de poezie ori de pictură, de artă, numai după ce m-am dovedit în stare a o face! Căci îţi vine să te întrebi şi aşa: nu cumva s-a grăbit să „revoluţioneze” arta exact cei ce nu puteau s-o facă la nivelul impus de tradiţie, contestând tocmai de aceea tradiţia? Tradiţia care-i obligă la un efort meşteşugăresc de care nu se simţeau capabili şi care le pretindea o înzestrare nativă pe care n-o aveau! În aceste condiţii, fără talent şi fără draag de muncă, chiar că nu te poţi ocupa de artă decât … revoluţionând-o!

Turner, comparat cu Picasso, ne oferă această lecţie, valabilă în toate artele! Avangardismul nu poate fi o treabă serioasă, nu este autentic avangardism decât în anumite condiţii, crescând din interiorul artei, împlinind-o astfel organic, iar nu lipindu-i-se silnic, ca un corp străin grefat artificial, mai exact spus cocoţat cât mai la vedere, din ambiţia şi visul de glorie al unor veleitari pripiţi să facă valuri în jurul lor, să facă caz de persoana lor, ca-n fabula cu toba care răsună cu atât mai tare cu cât este mai goală!… În loc să-şi facă ucenici cinstit, până la capăt, până la deprinderea meşteşugului!

Şi astfel se inventează arta fără meşteşug! Fără măiestrie! Aceasta este marea descoperire a secolului nostru! Şi în primul rând a lui Picasso! Doar de la Picasso vine toată arta secolului!…

…Fireşte, nu am văzut „tot” Picasso. Dar să nu fie oare destul ce am văzut pentru a mă întreba, retoric fără nici o bucurie, unde se află dovada că Picasso „ştia să picteze” fără cusur atunci când s-a apucat să picteze ca nelumea, adică, în termeni de specialitate, să revoluţioneze pictura!

Oricum, am nevoie de un criteriu pentru a nu păţi ruşinea celor care – anecdotă sau nu – s-au extaziat dinaintea unor pânze mâzgălite de un cimpanzeu! Unul din criteriile în care cred e că orice operă de artă – nu numai plastică, trebuie să conţină în ea dovada că arată aşa cum arată prin conformare la un gând, la o intenţie, la o imagine care a precedat-o în mintea artistului. Dovada că nu arată aşa cum arată pentru că aşa i-a ieşit autorului, aşa s-a nimerit! Chiar dacă, negreşit, există o anumită autonomie a operei de artă, a actului de creaţie, ea există cu condiţia, imposibil de abandonat, a meşteşugului, a capacităţii artistului de a face ce vrea – nu ce-i iese – din materia cu care lucrează: cuvinte, sonuri, culori etc.

Când întâlneşti, într-un muzeu, printre zeci şi sute de tablouri, două-trei semnate de Picasso, acestea „pică” bine, aproape odihnitor, fiind probabil „altceva”, oferind ochilor saturaţi de pictură o pauză, răcorindu-i. Dar de la o colecţie întreagă de lucrări ale lui Picasso, zeci şi sute, pleci oareşicum contrariat, căci am adunat, de la o lucrare la alta, curiozitatea crescândă pentru o altă pictură, de dincolo de cea ştiută de la alţii, şi de care Picasso pare că avea el habar atunci când a maimuţărit-o pe cea cunoscută. Această pictură nouă lipseşte însă din colecţia pariziană! Şi probabil că din toată opera lui Picasso! Deşi timp s-o facă a avut berechet!

dacă ar fi murit tânăr, s-ar fi putut crede că n-a apucat să-şi încheie opera şi că, matur, ar fi ajuns cu siguranţă, săracul de el şi de noi, la sinteza intuiţiilor sale revoluţionare etc. etc. Aşa însă, trăind până pe la 80 de ani – ceea ce uneori se poate întâmpla să fie cu ghinion – ce se poate spune? Că vor veni alţii să facă sinteza şi toate celelalte?!… Nu s-au arătat încă beneficiarii drumurilor deschise de Picasso! Probabil că singurii beneficiari vor fi fost negustorii care i-au comercializat tablourile. Pictura sa n-a ajuns să fie pictură!Ci o lungă contestaţie, până la adânci bătrâneţi, a picturii, a artei tradiţionale, în locul căreia n-a reuşit să ne propună altceva! Altceva care să fie tot pictură! Artă!

Ce mare deosebire între Turner şi Picasso! Căci cum oare nu i-aş accepta lui Turner acele incendii de culori după ce în zeci de alte tablouri s-a supus, cu aplicare, cu pricepere, rigorilor tradiţiei, dovedind că-şi apaţin: şi Turner picturii şi pictura lui Turner!

Cum să nu-i accept şi să nu-i înţeleg ceasul de nebunie creatoare, sfântă, când ăşi iese din ţâţâni pentru a lăsa culorile să chiuie slobod?! Lăsându-le să ardă! Să explodeze!…

Starea în care Turner s-a lăsat pictând acele câteva tablouri ele propriu-zis avangardiste, nu putea fi decât a unor momente rarisime! Ea este de neconceput ca stare obişnuită, din care să crească o operă de-o viaţă! O operă construită aşadar pe principiul descătuşării, al lipsei de control, de rigoare! Cum pare a fi fost toată opera lui Picasso!

Ca să nu mai zic de sculpturile sale, cu neputinţă de luat în serios alături de cele ale unui Brâncuşi sau Moore! Sudând între ele câteva tinichele, ţevi şi roţi dinţate, repet: tinichele, ţevi şi roţi dinţate, recuperate din grămada de fier vechi, Picasso mai degrabă încearcă să discrediteze condiţia meşteşugului, a priceperii manuale, a măiestriei şi a efortului, a trudei fără de care e de neconceput arta plastică, la fel cum şi muzica nu se face fără o norocoasă înzestrare naturală, fiziologică, a aparatului auditiv, dar şi prin truda imensă a exerciţiului! Privind aceste aşa-zise sculpturi, nu ai nici o clipă sentimentul, atât de frecvent într-un muzeu, că te afli dinaintea unui obiect asemenei căruia tu, privitor de rând, n-ai fi în stare să faci altul şi nici nu vei fi vreodată. Desigur, dintr-o şa de bicicletă şi un ghidon nu-i trece oricui prin minte, alăturându-le să închipuie un cap de taur. Apreciezi hazul celui ce-a făcut-o, dar nu numeşti asta artă numai pentru că persoana cu pricina declară ca atare, adică o expune!

Desenele lui Picasso, mărturisesc, multe mi-au cam plăcut, dar n-am zăbovit prea mult înaintea lor şi cu bună ştiinţă le-am ignorat când am făcut socoteala finală. Picasso pictorul mă interesa, ce puteam aduna din colecţia de la Paris? Cel mult două-trei tablouri mi-ar fi plăcut să fie ale mele, să le am în casă. În rest, o imensă nedumerire! Sentimentul că mi se propune să particip la povestea cu veştmintele împăratului gol! Gol puşcă!… Am privit la ceilalţi vizitatori şi m-a mâhnit îndelung, încă şi azi, să-i văd cu câtă reculegere priveau pierduţi ghidonul ruginit, care, ca-ntr-o glumă, încă şi mai bună glumă, dar de data asta a ta nu a lui Picasso, ci a celor ce custodesc moştenirea sa artistică, era expus, ghidonul şi şaua de bicicletă, sub un clopot de cristal protector, mai ceva ca Mona Lisa, la Louvru!… Doamne, mi-am zis, până unde poate merge prostirea lumii?!

Privind un tablou de Rafael sau Rembrandt ori Vermeer, de Renoir sau Dali, încerci sentimentul că s-a trecut de limitele pe care ţi le-ai fi putut închipui că sunt limitele meşteşugului pictoricesc. Încerci sentimentul întâlnirii cu frumuseţea cea de peste fire… A încercat cineva acest sentiment dinaintea unui tablou de Picasso?

Sentimentul că nu e la îndemâna oricui să mai facă ce a făcut autorul operei contemplate, ci numai la a unuia pe care l-a ales norocul unei înzestrări excepţionale, ar putea fi considerat şi el unul dintre criteriile cu care să  putem distinge între un artist autentic şi unul pârlit, închipuit de alţii ori de către sine! Cu completarea, aproape necondiţionată, a acestui criteriu: evidenţa efortului, a trudei fără de care nu se putea ajunge la „obiectul” admirat.

Dinaintea unui tablou de Picasso dimpotrivă, mai curând îţi vine să te întrebi cine n-ar putea să picteze cum a făcut-o Picasso! „Tocmai ăsta e şi meritul lui Picasso, vor spune unii. El a fost primul, el a avut ideea!” Care idee? Să pictezi în joacă, la nimereală, că tot iese ceva colorat care să semene a ceva ori să sugereze ceva!… Să fim serioşi! Joaca nu este o descoperire a modernilor. Cei vechi nu erau nişte morocănoşi, nişte încruntaţi! Numai că se jucau cu altceva, nu cu meşteşugul lor, la care ţineau ca la ochii din cap! Se jucau, dar nu de-a arta! Aşa cum şi în viaţă te joci, dar nu de-a viaţa!

Arta modernă ascunde prea multă impostură, (sau măcar posibilitatea imposturii) în spatele atitudinii „ludice”, în spatele nonconformismului. Să ne aducem aminte de o întâmplare extrem de grăitoare: cu ani în urmă, un lingvist american, Noam Chomsky, având nevoie să dea un exemplu de enunţ corect gramatical şi imposibil din punct de vedere logic, al înţelesului, a imaginat sintagma incolorele idei verzi dorm cu furie, în care fiecare cuvânt este incompatibil, nepotrivit cu celelalte. Câţiva ani mai târziu, un poet şi-a propus să facă posibil imposibilul, drept care a scris o poezie al cărei ultim vers suna, dinadins, întocmai: incolorele idei verzi dorm cu furie, enunţ ce căpăta un oarecare înţeles prin textul poetic de care era precedat. Iată dar că e greu de imaginat un text absurd, imposibil în vorbirea obişnuită, care să nu capete totuşi un înţeles într-o poezie!… Şi la fel, e greu de imaginat o amestecătură de culori, ieşite prin voia întâmplării, din joaca unui artist, a unui cimpanzeu ori a unei maşinării programate să dea cu bidineaua pe o pânză, şi pe care expunând-o dinaintea publicului să nu se găsească cine s-o apere, s-o explice şi s-o declare, cu argumente, deci, operă de artă. La nevoie, capodoperă.

Da, se pare că au mers prea departe cei ce au mizat numai pe jocul întâmplării şi pe dreptul lor de a se juca, de a se copilări până la adânci bătrâneţi! Dar să nu disperăm! Căci dacă poezia modernă ne aduce în situaţia de a accepta un vers precum incolorele idei verzi dorm cu furie, aceasta se întâmplă într-un text în care mai apar şi alte versuri, de altă factură, „normale”, şi-ntr-un volum de poezii, alături deci de alte poezii, prin care poetul câştigă încrederea că nu se joacă, iresponsabil, de-a ce-o ieşi din căciula în care a amestecat cuvintele din dicţionar şi le scoate cum se nimeresc, transcriindu-le sub titlul de poezie!

Cu alte cuvinte, avem la îndemână argumentul Turner, pentru a distinge între impostură şi autenticitate. Recunoscând astfel dreptul de a se juca, de a-şi afirma subiectivitatea, dreptul de a afirma „aşa simt eu, aşa am văzut eu” şi de a ieşi în public cu expresia acestei subiectivităţi, numai celor ce fac dovada stăpânirii perfecte a meşteşugului pe care pretind să-l inoveze! Căci dreptul la inspiraţie se câştigă prin transpiraţie, ucenicind la şcoala tradiţiei, însuşindu-ţi-o şi numai în această măsură având consistenţă chiar şi gestul nesupunerii la tradiţie!

Turner ne oferă aşadar testul ce ar merita să-i poarte numele, deci „testul Turner”: obligaţia morală, de bună credinţă a artistului inovator de a face dovada meşteşugului său, dovada că  părăseşte vechea artă, care deci nu-i este străină, inaccesibilă. Dovada că trece mai departe, iar nu pe alături de tradiţie!

Negreşit, acest test Turner nu este infailibil. Dar el ne poate măcar atrage atenţia asupra posibilităţii de a formula totuşi criterii după care să ne orientăm prin talciocul de veleitari şi impostori. Criterii utile, fireşte, numai când există şi voinţa fermă de a respinge impostura!

Ajungând la un set de asemenea teste, nu urmează să excludem din hotarele artei, ale valorii autentice, tot ce nu satisface condiţiile cuprinse în testele propuse. Dar urmează să fim mai circumspecţi cu acele producţii declarate artistice şi care nu reuşesc să treacă „examenul” impus. Urmează să nu ne grăbim să validăm drept artă, drept valoare, drept înnoire tot ce se abate de la tradiţie.

Eu poate că m-am grăbit să mă îndoiesc de Pablo Picasso! Pagubă în ciuperci de voi fi greşit! Un nepriceput mai mult!… Pe mine însumi nu m-ar îngrijora să fie aşa, să nu fi înţeles eu, deci, cât e de mare pictor Picasso! Mare sculptor! Mare artist!…

Cine ştie? N-o fi testul Turner valabil, l-oi fi aplicat eu greşit… Deloc exclus şi n-ar fi nici grav, nici extraordinar… La urma urmelor, n-am decât să mai fac un drum până la Paris, ca să mă lămuresc şi eu ca lumea!

Dar gândul mi se sparie că s-ar putea să nu fi greşit!…

Se sperie de mulţimea şi gravitatea întrebărilor care m-ar năpădi ca o sudoare rece în caz că s-ar adeveri îndoiala mea!… De aceea eu însumi aş fi primul care m-aş bucura să nu am dreptate. Ceea ce – mă întorc şi zic – este destul de probabil, căci – repet!, nu am văzut decât lucrările expuse la galeriile amintite, în număr de câte vor fi fiind ele pe-acolo, oricum foarte puţine faţă de câte a lăsat Picasso, cică vreo 13.500 de tablouri şi desene, 100.000 de litogravuri şi gravuri, 34.000 de ilustraţii şi 300 de sculpturi şi lucrări de ceramică, aflu dintr-o publicaţie ocazională. Cifre care mă fac să visez… Oare câte sculpturi ne-or fi rămas de la Brâncuşi?… Şi câte tablouri de la Dali?… Şi de ce aşa de puţine?!…

Sau poate că nu sunt puţine tablourile lui Dali, ci ale lui Picasso sunt multe! Multa, sed non multum…

____________________

~„Apel la Teşu Solomovici“

Primesc prin Internet din SUA un text al lui Teşu Solomovici, publicat în Ziua din 26 mai 2007, parte dintr-o polemică iscată între dl Teşu şi Jean Ancel.(Încaieră-i, drace, că aşa îmi place…) Un text care circulă aşadar printre românii din străinătate. Nu mă mir, şi mie mi se păruse un text interesant şi mă gândisem să-l comentez. Am tot amânat până azi, când mă simt îmboldit electronic şi transatlantic să fac pasul în faţă. Şi să zic:

Mai întâi că între Teşu Solomovici şi Jean Ancel cred că orice om normal, fie el român, fie el evreu, îl alege pe domn Teşu: să-l citească, să discute împreună orice subiect, inclusiv de istorie, să facă schimb de bancuri (cu sau fără evrei) ori să bea împreună o cafea sau o bere, două. La nevoie, dacă ar fi să călătoresc cu transsiberianul până la Vladisvostok, nicicum nu l-aş accepta ca tovarăş de drum pe un Jean Ancel! Pe domn Teşu fără probleme, ba chiar cu entuziasm! Domn Teşu este un om simpatic, senin, cu umor şi, mai ales, cum singur o spune cu vizibilă satisfacţie, mulţumit şi mulţumind pe cei din preajma sa de «ceea ce simte pentru lumea românească». Drept care cei doi au lăsat printre colegii de facultate de la Bucureşti şi Iaşi amintiri cu totul diferite. Era «vestit de prost printre toţi studenţii», îşi aminteşte un istoric ieşean. «Norocul lui cu holocaustul, care-i înghite toate balivernele şi nimeni nu poate să-l pună la punct!»(Vom reveni asupra acestui gen de gheşeft de pe urma Holocaustului, care scoate din mâlul nulităţii absolute o liotă de impostori duhnind a mediocritate de la o poştă…)

Mai apoi – căci l-am lăudat destul, câteva obiecţii la cele scrise de Dl Teşu cu privire la statuia lui Ion Antonescu, ridicată de evreii din Israel, şi la « testamentul » lui Wilhelm Filderman, pe care le taxează drept «născociri penibile». Obiectez: am cunoscut la Constanţa marinari care se jurau că au văzut statuia lui Ion Antonescu la Haifa, într-o piaţetă publică, în zona dintre port şi centrul oraşului. Am cercetat oareşicât subiectul şi am ajuns la concluzia că de la aceşti marinari a pornit «născocirea». Nu este exclus ca la origine să fie un evreu şugubăţ care le-a dat această explicaţie marinarilor români în trecere prin Haifa. Dacă această născocire a prins, trebuie văzut de ce, domnule Teşu ?! Căci, dacă statuia lui Antonescu nu există, în schimb este foarte reală credinţa că ea există ! Şi trebuie să ne întrebăm cu toată seriozitatea de ce sunt atât de mulţi românii care cred că evreii din Israel i-au ridicat statuie mareşalului Ion Antonescu! Sigur că este o născocire, dar nicidecum una penibilă, căci se bazează pe un portret mental generos al evreului: evreul capabil să fie recunoscător lui Ion Antonescu pentru salvarea evreilor de la moarte. Ce frumoasă şi cât de normală ar fi lumea în care trăim dacă evreii i-ar ridica lui Antonescu un monument al recunoştinţei !… Eu văd în această născocire expresia unei păreri bune pe care o au românii despre evrei! Este o născocire chiar atât de penibilă acest portret, această părere?… Dacă o spune domn Teşu, cred că poate fi luat în serios, iar eu nu mai zic nimic…

Aşadar, nu ! Evreii nu i-au ridicat statuie lui Ion Antonescu, este lucru cert. Mai puţin cert este motivul: de ce nu i-au ridicat statuie? Punem această întrebare deoarece sunt mulţi evreii care declară în termeni foarte clari, inechivoci, că Ion Antonescu a salvat de la moarte sute de mii de evrei, i-a salvat pe toţi evreii pe care i-a stat în putinţă să-i salveze ! Că, deci, îşi merita statuia !

Unul dintre aceşti evrei este însuşi Wilhelm Filderman, de la care ne-au rămas mai multe texte şi mărturii pe această temă. Unul dintre aceste texte circulă cu supratitlul Testamentul lui Filderman. Domnul Teşu îl declară, cum spuneam mai sus, o «născocire penibilă». Numai că de data aceasta domn Teşu trebuie să dovedească că într-adevăr este altceva decât Jean Ancel, alt aluat, plămădit din ingredinente care au inclus şi respectul pentru metoda de cercetare a adevărului. Domnul Teşu când spune că nu există în Israel statuia lui Antonescu noi îl credem în calitatea sa de martor : cunoaşte bine Israelul şi este exclus să nu fi dat sau aflat de această statuie. Dar când spune că Testamentul lui Filderman este o născocire, trebuie să procedeze ca istoric şi să dovedească că acest text nu există! Nu doar să afirme fără nici un indiciu asupra motivaţiei. Ca unul care am verificat datele problemei, îl întreb pe domn Teşu pe ce se bazează? A verificat sursele din care provine acest text? Le cunoaşte oareşicât? Aştept un răspuns din care să pricep măcar că domn Teşu ştie unde trebuia să verifice!

Pentru cititorii care nu cunosc aşa numitul Testament, să dăm un citat cât de cât lămuritor : « În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în legătură susţintă cu Mareşalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţia germanilor nazişti.(…) Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. » Cu precizarea că Wilhelm Filderman a fost cel mai important lider al evreilor din România, în anii 1925-1945. Este martorul cel mai important al celor petrecute cu evreii din România! De ce nu i se admite mărturia? Înţeleg de ce este ignorată această mărturie de către un Jean Ancel sau Lya Benjamin, dar de domn Teşu mă tot mir! În urmă cu ani buni am invocat acest text într-o reuniune de evrei holocaustizanţi, de faţă fiind însuşi Nicolae Cajal: nimeni nu a contestat existenţa şi paternitatea textului (impropriu) numit testament. Numai secătura de serviciu, numitul Radu Ioanid, a intervenit cu precizarea ticăloasă că la data când a redactat acel text Filderman nu mai era întreg la minte… Precizarea sa a fost evident jenantă pentru toată lumea şi mai ales pentru cei care cunoşteau detaliul că declaraţia fusese dată de Filderman în faţa justiţiei… Aţi ştiut asta, domnule Teşu?

Dar nu mă supăr eu dintr-atâta pe domn Teşu, căci dînsul, câteva propoziţii mai la vale, face un mare şi nepreţuit serviciu adevărului atunci când rosteşte fraza, sintagma magică: «Memoriile lui Filderman se află sub cheie la Muzeul Yad Vashem din Ierusalim ». Redau integral citatul : « În ce priveşte cele două citate din Filderman, evident nu puteau fi scoase din « Memoriile » aflate sub cheie la Muzeul Yad Vashem din Ierusalim, ci din alte documente memorialistice. »

Aşadar, iubiţi şi stimaţi cititori, există nişte Memorii, scrise de Wilhelm Filderman în urmă cu zeci de ani, documente de o importanţă copleşitoare, definitivă pentru toată discuţia şi disputa legată de aşa zisul Holocaust din Romania, din Transnistria, iar aceste documente istorice care aparţin României, aparţin poporului român, în loc să fie date publicităţii, sunt ţinute sub cheie la Muzeul Yad Vashem din Ierusalim. Pentru cine nu cunoaşte, precizez că Muzeul Yad Vashem este principala instituţie ştiinţifică din lume care se ocupă de administrarea documentelor istorice legate de Holocaust. În cazul de faţă, iată, Muzeul Yad Vashem se ocupă de tăinuirea documentelor, de scoaterea lor din circuitul de informaţii şi documente istorice.

Sunt multe de comentat pe marginea acestei anomalii absurde. Mai înainte de orice mă mir de ziaristul, marele ziarist Teşu Solomovici, care nu are de făcut nici un comentariu pe marginea celor consemnate. Cum adică, domnule Teşu, simţul dreptăţii şi al adevărului, cu care v-a înzestrat bunul Dumnezeu, nu este contrariat de comportamentul conaţionalilor dumneavoastră de la Yad Vashem? Vi se pare o născocire penibilă textul atribuit lui Filderman, dar nu vă trece prin freză ideea că textul respectiv s-ar putea afla în arhiva de la Yad Vashem?! Sunt convins că aţi încercat să consultaţi arhiva Filderman de la Yad Vashem. De ce nu protestaţi pe toate căile posibile împotriva faptului că nu vi s-a permis accesul la aceste documente, cele mai importante dintre toate documentele privitoare la evreii din România ?! Ce să înţeleagă un om normal din faptul că dumneavoastră nu aveţi de făcut nici un comentariu la comportamentul atât de imoral al unei instituţii a cărei funcţionare se bazează mai presus de orice pe prezumţia de onorabilitate totală, fără rest, fără excepţie! Şi, iată, nici urmă de onorabilitate, nici urmă de respect faţă de adevăr, faţă de justiţie! Şi asta la celebrul Muzeu Yad Vashem, despre care am fost învăţaţi să credem că este dedicat numai şi numai adevărului!

Domnule Teşu, explicaţi-mi, vă rog, cu ce greşesc ?!

ION COJA

_____________

„Pentru o ecologie a limbajului”

Ne facem datoria să avertizăm opinia publică asupra câtorva aspecte şi consecinţe ale degradării lingvistice din zilele noastre.

Pornim de la convingerea că limbajul nu se reduce la un număr oarecare de cuvinte, expresii şi propoziţii cu ajutorul cărora să te poţi descurca în piaţă, la cumpărături sau în căutarea unei adrese. Limbajul este mai mult decât un instrument de comunicare, el este şi un sediment subtil de spiritualitate, de valori specifice care nu au alt mod de existenţă şi de acţiune asupra fiinţei umane decât în şi prin limbaj. Degradarea unui idiom, uneori până la dispariţia sa, înseamnă degradarea unor valori spirituale, dispariţia unor tezaure de sensibilitate şi ingeniozitate, înseamnă sărăcirea zestrei spirituale a umanităţii.

Din păcate, zeci şi sute de limbi sunt astăzi ameninţate cu dispariţia. Vorbitorii acestor idiomuri, integraţi cu prea mare grabă în ritmul existenţei moderne, lipsiţi de o înţelegere adâncă a propriei lor fiinţe etnice, se leapădă prea uşor de moştenirea lingvistică a părinţilor, pentru a dobândi în schimb o cunoaştere precară, aproximativă şi nesigură, a unei limbi de circulaţie mai largă, pe care o socotesc a le fi mai utilă în efortul lor, uneori disperat, de a se integra în structuri sociale alogene.

Multe limbi care azi încă se mai vorbesc, peste câteva decenii vor dispărea. Dispariţia unei limbi este un proces inevitabil, care s-a petrecut dintotdeauna. Ceea ce se cuvine să împiedicăm este dispariţia acestor limbi într-un ritm anormal de rapid, cu o viteză de dezintegrare brusc prea mare, sporită în chip artificial de anomaliile vieţii moderne de azi.

Dispariţia unei limbi este, în mod natural, un proces lent, care se desfăşoară pe parcursul a mai multor generaţii, a căror treptată integrare într-un univers lingvistic nou are drept consecinţă îmbogăţirea acestui idiom de adopţiune cu o serie de elemente „salvate” din limba părăsită şi care, astfel, nu dispare cu totul, ci îşi pune pecetea, mai mult sau mai puţin vizibilă, asupra limbii „învingătoare”, sporind astfel zestrea de spirit incorporată în grai, sporind deci omenescul din cei ce vor vorbi mai departe limba astfel îmbogăţită.

Dar este nedrept şi dezonorant pentru zilele noastre că dispar limbi despre care nu ne-am învrednicit să ştim nimic. Aceste limbi reprezintă, de cele mai multe ori, cheia unică cu care putem avea acces la o lume întreagă de mituri, obiceiuri, experienţe şi credinţe, valori care caracterizează o ipostază umană irepetabilă, a cărei cunoaştere însă este indispensabilă articulării corecte a acelui portret global al Omului, al fiinţei noastre proprii care, din perspectiva anticului imbold, apolinic şi socratic, al cunoaşterii de sine, constituie preocuparea de căpetenie a culturii universale.

*

În multe state ale lumii societatea se află în căutarea limbii naţionale, de stat, unice. Acest proces are justificările sale, suficiente pentru a nu-l mai pune în discuţie. Nimic însă nu-i poate justifica pe cei ce ar încerca, din afară şi cu mijloace coercitive, să orienteze şi să grăbească impunerea unui idiom cu preţul abandonării totale a altor idiomuri. Nimic nu justifică o politică de descurajare a unei anumite limbi. Iar argumentul prin care o limbă se poate impune înaintea altora nu poate fi decât puterea ei de atracţie, liber resimţită de vorbitori. Aspectul politic al chestiunii nu poate fi decât ultimul demn de luat în seamă.

Ne adresăm autorităţilor politice spre a le îndemna să încurajeze folosirea şi studierea limbilor pe cale de dispariţie, oricât de mic ar fi numărul celor ce mai vorbesc aceste limbi.

*

Procesul degradării limbajului este azi strâns legat de practica emigrării, atât de caracteristică ultimelor decenii şi atât de încurajată prin diverse organisme internaţionale. Nenumărate sunt dramele lingvistice generate de fenomenul emigrării. Milioane de oameni îşi părăsesc limba maternă, încetează de a o mai folosi, fără să reuşească însă a o înlocui cu o limbă nouă, cea de adopţiune, pe care s-o stăpânească la fel de bine. Milioane de oameni ajung astfel să comunice, iar cu timpul să şi gândească, într-o limbă pe care o stăpânesc parţial, la un nivel ce nu le permite să aibă o autentică viaţă intelectuală şi sufletească, spirituală.

Aceste milioane de fraţi ai noştri, care nu mai vorbesc cumsecade nici o limbă, care nu mai au nici un acces la subtilităţile graiului omenesc, încetează astfel de a mai simţi şi gândi cu întreg potenţialul înzestrării lor naturale, native. Încetează de a mai fi oameni în deplinul înţeles al acestui cuvînt, în deplinătatea atributelor umane. Ei îşi realizează partial umanitatea cu care i-a înzestrat bunul Dumnezeu.

În momentul de faţă, zeci de milioane de emigranţi nu reuşesc să trăiască în interiorul unei limbi, ci undeva la periferia a două sau mai multe limbi, pe care le cunosc deficitar, la nivelul necesităţilor practice, ale vieţii materiale zilnice. Pentru aceşti veritabili handicapaţi, limbajul decade din demnitatea sa, din rangul său de „instrument dătător de învăţătură” (Platon).

În plus, aceşti dezmoşteniţi pe care soarta i-a alungat din paradisul graiului părintesc, însuşindu-şi parţial limba nouă, de adopţiune, şi fiind şi foarte numeroşi, pun în circulaţie o variantă simplificată şi extrem de sărăcită a acestei limbi. În timp, acţiunea lingvistică a milioanelor de emigranţi va avea ca rezultat erodarea limbilor pe care le adoptă, sleirea acestora de ceea ce au mai preţios: specificitatea, unicitatea lor idiomatică.

Presa, radioul, televiziunea şi cinematografia, textele de muzică uşoară, mass media în general, tind şi ele spre acelaşi rezultat. Străduindu-se să se facă înţelese de un număr cât mai mare de indivizi, aceste instituţii practică un limbaj care depersonalizează limbile naţionale, le reduc la structurile cele mai accesibile, mai comune, le simplifică şi le sărăcesc.

*

La un nivel încă şi mai jos încearcă să reducă limbajul maşinile automate de tradus, care atentează şi ele la integritatea limbii ca fenomen spiritual global, propunând celor ce mânuiesc aceste maşini o variantă sărăcită a limbilor programate pentru traducere. Nefiind capabile să traducă textele concepute la nivel de expresivitate la care se face simţită originalitatea şi ingeniozitatea graiului omenesc, a creativităţii noatre ca fiinţe vorbitoare, automatele de tradus „acceptă” numai texte impersonale, searbede, inodore şi insipide, concepute ad hoc, pentru a permite maşinăriei de tradus să funcţioneze. Se naşte astfel pericolul ca aceste variante, cu timpul, să intre în uzul public, să devină modele. Modele de exprimare ternă, depersonalizată, artificială, într-o limbă sărăcită de ţesătura subtilă de opoziţii şi valori care dau fiecărei limbi naturale acel farmec distinct, inconfundabil, cu care s-au ales după un exerciţiu multimilenar.

*

Apelul nostru se adresează tuturor celor capabili să-l înţeleagă, să mediteze asupra lui şi, pe măsura puterilor fiecăruia, să acţioneze întru

salvarea limbilor aflate pe cale de dispariţie, încurajându-i, pe cei ce încă mai vorbesc aceste limbi, să-şi păstreze identitatea lingvistică;

cultivarea limbii naţionale a emigranţilor.

Apelul nostru se adresează însă, în primul rând, profesorilor, publiciştilor, scriitorilor! Responsabilitatea scrisului şi vorbitului în public nu priveşte numai ideile şi atitudinile promovate! Mai mult decât ideile, are contagiune în public stilul vorbirii şi scrierii noastre. De aceea, suntem datori să facem din felul nostru de a vorbi şi de a scrie un model de punere în valoare a posibilităţilor oferite de limba în care ne exprimăm. Căci aceste posibilităţi de expresie sunt rodul gingaş al unei acumulări multiseculare, iar neglijarea lor este nu numai expresia unei gândiri simpliste, deficitare, ci şi un act de nepăsare faţă de generaţiile viitoare, la care, prin noi şi din cauza noastră, va ajunge o variantă degradată a limbii materne.

*

Nimic mai social decât limba!

Nimic mai personal decât timbrul vocii şi felul de a vorbi, căci „le style c’est l’homme lui-même”!

Degradarea limbajului este un semn al degradării, deopotrivă, sociale şi individuale… Societate şi individ au interese comune în salvgardarea limbajului, a valorilor lingvistice.

Demnitatea fiinţei umane creşte din capacitatea fiecăruia dintre noi de a-şi apăra şi cultiva individualitatea, unicitatea. Fiecare om este o experienţă unică, irepetabilă în veşnicia universului. La fel şi fiecare idiom, fiecare naţiune, fiecare generaţie. Este un drept esenţial al fiecărui om, dar este mai mult decât un drept, este şi o datorie faţă de sine însuşi, să reziste presiunilor socio-culturale care, în lumea modernă, încearcă să şteargă între indivizi diferenţele de structură sufletească şi comportament spiritual. Uniformitatea, stereotipia şi simplismul devin tot mai mult atributele manifestării noastre ca fiinţe grăitoare, fiind deopotrivă efect şi cauză ale depersonalizării umane în lumea modernă.

Fiecare om are dreptul la propria personalitate, la un stil care s-o sublimeze într-un chip inconfundabil. Iar moştenirea lingvistică, limba maternă a fiecăruia dintre noi oferă acel evantai de semne din care să ne alcătuim fiecare stilul său, potrivit firii sale spirituale şi deosebit de al tuturor celorlalţi.

În momentul de faţă însă, asupra fiecărei limbi acţionează factori distructivi, care vor avea ca efect sărăcirea acestor limbi de o serie de valori lingvistice azi încă aflate la dispoziţia vorbitorilor.

*

Profund greşită este credinţa, atât de răspândită printre cei ce hotărăsc politica culturală şi orientarea învăţămîntului, precum că spiritul tehnicist şi scientist, matematizant, va fi să prevaleze tot mai mult faţă de cel umanist! Modelarea fiinţei noastre interioare după un asemenea reper va însemna desfigurare şi degradare în masă!

Omul, ca individ, este celula vie a organismului social. Nu e de conceput nici o reformare a organismului socio-politic fără a avea grija cea mai mare faţă de sănătatea celulei, a personalităţii umane. Organismul socio-politic e chemat să asigure tuturor împlinirea personalităţii umane. Această împlinire a omului ca om este strâns legată şi de vieţuirea sa într-un univers lingvistic complex şi accesibil în toate articulaţiile sale, capabil să stimuleze energiile spirituale latente în om.

Degradarea limbajului, la care asistăm cu o neputinţă tot mai vinovată, este parte din procesul general de degradare a valorilor umane, a lumii în care trăim şi vor trăi urmaşii noştri. Aşijderea, remediul lingvistic nu poate fi separat de o soluţie globală a problemelor cu care se confruntă viitorul lumii noastre.

*

Lumea noastră este ameninţată de un decalaj tot mai mare între disponibilităţile materiale ale omului, aflate în continuă creştere, şi nivelul de conştiinţă şi exigenţă morală la care ajunge fiecare individ, fiecare generaţie. Oricare dintre noi este în măsură să lase fiului său întreaga zestre de bunuri materiale agonisite într-o viaţă. Agonisita sufletească însă n-o putem lăsa moştenire nimănui, printr-un simplu act testamentar, deşi ea este bunul cel mai de preţ care încununează o viaţă de om. În formarea şi dezvoltarea sa morală, fiecare individ este nevoit să reia de la zero procesul edificării sale morale, etice , spirituale. Iar acest proces este de lungă durată, cerând concursul atent al familiei, al şcolii, al anturajului profesional, al societăţii. Din păcate, trăim într-o lume tot mai grăbită, ce-şi face tot mai puţin timp pentru a urmări, supraveghea şi încuraja procesul edificării morale a individului. Lumea noastră e tot mai mult pasionată după putere, după valorile materiale, iar educaţia morală şi spirituală rămâne pretutindeni profund neglijată. Apare astfel pericolul grav ca de aceste puteri materiale tot mai mari, uriaşe, colosale, să ajungă a dispune indivizi superficial pregătiţi din punct de vedere moral şi spiritual. Această disproporţie sporeşte în chip dramatic probabilitatea unor cataclisme social-politice mondiale, generate de indivizi străini de valorile umane autentice, incapabili să trăiască sentimentul răspunderii morale.

Limbajul se numără şi el printre acele valori care nu pot fi transmise prin gestul fizic al schimbării de proprietar. Sunt valori ce nu pot fi transmise integral altei generaţii decât în măsura în care sunt îndelung exersate, prin educaţie şi instrucţie. De aceea, în lumea noastră şi în cea de mâine, mai mult ca oricând în istoria lumii, procesului de educaţie umanistă va trebui să i se acorde atenţia cea mai mare.

Lumea de azi este divizată social-politic în ţări şi sisteme politice adversare. Viitorul fiecărei părţi pare a fi ameninţat de uneltirile „celuilalt”. În realitate, ameninţarea cea mai gravă atât pentru întreaga omenire, cât şi pentru fiecare fracţiune a ei în parte, este o ameninţare ce creşte înlăuntrul fiecărui stat, al fiecărei naţiuni, al fiecărui individ: degradarea fiinţei umane, numărul tot mai mare al indivizilor care realizează tot mai puţin din atributele condiţiei umane, semeni de-ai noştri care tot mai greu şi tot mai puţini ajung să cunoască şi să-şi însuşească valorile spirituale elementare, fundamentale, ajung să se bucure de norocul de a se fi născut oameni..

Educaţia cere timp şi răbdare, dăruire şi mijloace materiale specifice, destul de costisitoare. Din câte fonduri materiale şi financiare se cheltuiesc azi în lume, cu gândul la viitorul acestei lumi, nu există destinaţie mai bine aleasă pentru aceste fonduri, mai preţioasă şi mai imperios utilă decât educaţia, instruirea intelectuală şi, mai ales, morală a tineretului. Din păcate însă, pentru educaţie şi învăţămînt, pretutindeni în lume se cheltuiesc banii cei mai puţini şi se arată grija cea mai mică!…

Cu nădejdea că încă nu e prea târziu să cunoaştem exact situaţia în care ne aflăm, precum şi perspectivele ce decurg din ea, ne adresăm autorităţilor politice spre a le atrage atenţia asupra importanţei decisive pe care educaţia şi cultul valorilor umane o capătă în aceşti ani de răscruce ai omenirii. Nimic mai politic, mai important pentru exerciţiul şi scopul puterii, ca preocuparea constantă şi insistentă în vederea edificării lăuntrice a omului. Iar în interiorul acestui vast program educaţional, care constituie în mod indiscutabil condiţia sine qua non a unui viitor suportabil, subliniem preponderenţa pe care se cuvine s-o capete cultura limbii în învăţămîntul de toate gradele, precum şi în massmedia, al cărui rost principal nu poate fi decât edificarea interioară a omului ca fiinţă nelimitat perfectibilă.

Ne adresăm tuturor celor capabili să identifice şi să combată acei factori, inclusiv lingvistici, care, în lumea noastră, acţionează pentru a limita, pentru a îngrădi expansiunea personalităţii umane.

Limbajul uman este creaţia noastră spirituală cea mai de preţ, împlinită la capătul unei experienţe milenare. Cunoaşterea temeinică a limbii materne îmbogăţeşte sufletul şi mintea noastră aidoma unei şcoli înalte, de neînlocuit. În lumea în care trăim, o mulţime de factori conlucrează în a-i împiedica pe tineri să se adâncească în limba părinţilor, ameninţând astfel cu sărăcirea şi schematizarea graiului uman. În diverse forme, degradarea lingvistică a atins toate limbile. Se vorbeşte cu îndreptăţire despre o poluare a limbajului. Această metaforă conţine în ea şi speranţa revitalizării limbilor, a revenirii la un mod de existenţă autentic. Depoluarea lingvistică devine astfel obiectivul ecologismului lingvistic, al unei strategii globale, dar şi diferenţiate pe fiecare limbă în parte. Fireşte, în organizarea şi susţinerea acestei vaste operaţiuni, lingviştii vor avea şi ei un cuvînt de spus. Deocamdată, cel de mai sus.

Ion Coja

Constanţa, august 1989

________________

~”Modelul francez de normalitate”

Publicul, îndeosebi cel românesc, nu s-a priceput să comenteze recentele alegeri prezidenţiale din Franţa şi să deducă lucrul cel mai interesant care s-a produs odată cu întronarea la Elisée a lui Nicolas Sarkozy. Aşadar, la biroul lui Napoleon şi al lui Ludovic Soare electoratul francez a decis să fie instalat un ungur, un maghiar, un bozgor, care nu are nici o picătură de sânge franc în vinele sale, nici el şi nici copiii săi a căror mamă, dacă am înţeles bine, pripăşită de curând în Franţa, este cam boemienă, de prin părţile noastre mai răsăritene, adică ţigancă, roamă din Bălţi! Din Basarabia! Ba mai mult, părinţii lui Nicolas nici măcar boanghine boanghine nu sunt, ci mama, Regina Mamă, este evreică din Salonic, aşadar părinţi evrei-unguri! Nici că se putea mai rău! În plus, nici vreun Făt Frumos nu este, ci, dimpotrivă, aşa cum îi stă bine unui bărbat serios, este puţin-puţin mai frumos decât dracul în persoană… Cu care chiar şi seamănă! …Aceste detalii, mai înainte de orice, trebuie spus că nu au ţinut capul de afiş (electoral) al lui Miklos Sarkozy. Adversarii săi – şi a avut destui, nu au făcut caz de aceste detalii sau accidente biografice, ci l-au atacat pe „jidan” la idei, la intenţiile sale de reformare socială a Franţei, la programul politic l-au atacat şi contestat. Nu contează dacă au avut sau nu dreptate, cum nu contează nici ideile lui Sarkozy, ci important este că toată competiţia electorală s-a desfăşurat la acest nivel, al ideilor şi intenţiilor politice, al programelor şi ideologiilor! Nu au coborît nici o clipă la nivelul sub-european al atacurilor la persoană! Bravo lor, adversarilor, în frunte cu naţionaliştii franţuji!

Ce este drept, nici ovreiul candidat la funcţia supremă din statul francez nu a făcut un secret din originea etnică venetică a părinţilor săi şi, născut în Franţa şi cetăţean al statului francez fiind, a considerat că este şi el îndreptăţit să candideze la funcţia supremă, la fel de îndreptăţit ca înşişi descendenţii cei mai direcţi ai lui Vercingetorix sau Carol cel Mare! De aceea nu ştiu cui să-i adresez elogiul de normalitate, de primus totuşi, chiar dacă inter pares: adversarilor, partenerilor de dispută politică, electorală, în frunte cu Jean-Marie Le Pen, care nu au avut nimic de comentat pe seama etnicităţii viitorului exponent de vârf al intereselor franceze, sau însuşi alogenului în cauză, care a declarat sincer şi convingător că are mari datorii de recunoştinţă faţă de ţara în care s-a născut şi faţă de ai ei francezi, că le datorează „totul”, drept care e dornic să dea şi el totul pentru Franţa, pentru concetăţenii şi compatrioţii săi galo-romani, etc., etc. Să se achite aşadar de datoriile adunate! Comportament perfect normal din partea tuturor.

Remarc cu plăcere acest model de normalitate şi îl recomand stăruitor întregii noastre clase politice. Mai înainte de orice îl recomand „alogenilor” evrei, ţigani, maghiari, ruşi etc., din guvernul şi parlamentul României, din viaţa publică românească, nu puţini, care, într-un mod nefiresc şi inacceptabil între oameni serioşi, fac un secret din originea lor etnică. Oameni buni, e vreo ruşine(!) sau vreo primejdie(!!!) dacă se află că nu sunteţi etnic român, ci ţigan sau evreu ori galactic?! Fireşte, e dreptul oricărui cetăţean din România să afirme ce doreşte despre originea sa etnică. Să se declare chiar marţian – au fost cazuri!, sau lunatic! Patagonez sau liliputan! Din Utopia sau Atlantida! Şi în primul rând au dreptul să se declare români! Voia la fiecare ca la Banu Ghica! Dar! Dar!, zic, şi postulez chiar, că atunci când din simplu cetăţean te arăţi dispus să devii un protagonist al vieţii publice, să te afirmi ca politician, ca cetăţean dedicat propăşirii comunitare, naţionale, atunci bunul simţ şi onestitatea te obligă să dai datele exacte, toate, despre tine şi familia ta, inclusiv soţie, până la a şaptea spiţă! Inclusiv informaţii legate de originea etnică! Iată, într-o ţară cum e Franţa, acuzată deseori de antisemitism, unde cu numai un an în urmă a ieşit lumea în stradă pentru a protesta împotriva unui asasinat antisemit, al unui tînăr evreu, un alt evreu este liber să candideze alături de o sumedenie de franţuji care mai de care mai „bon français”, şi să le sufle de sub nas tuturor titlul de francezul nomber one al următorilor 5 sau 10 ani! Poate chiar mai mult!

Nu mi-e greu să-mi imaginez că s-ar fi găsit analiştii avizaţi, super avizaţi, evrei şi ne-evrei, care, dacă Sarkozy al nostru ar fi pierdut alegerile, ar fi decretat, docţi şi plini de importanţa prostiilor rostite zilnic, că totuşi era imposibil ca un evreu să fie acceptat de Franţa catolică în fruntea ei! Iată însă că Franţa l-a acceptat!… Cinste ei! Şi cinste mai ales lui Sarkozy care, din respect pentru electoratul francez – repet şi subliniez, din respect pentru electoratul francez, a pus pe masă toate datele sale personale. N-a avut nimic de ascuns! Nici cine-i mă-sa, nici cine-i ta-su! Ori soacră-sa!… Aşa cum ascund unii mari şi penibili politicieni români! „Mari” în sensul că au ocupat şi ocupă funcţii mari, inclusiv cele cele mai mari! Nu mai departe cei trei preşedinţi cu care ne-a bătut bunul Dumnezeu după 1990! S-au ferit ca dracul de tămâie să fie văzuţi cu tot „neamul” din care se trag. Despre una din mamele prezidenţiale am auzit că nu vorbeşte curat româneşte, aşa cum nici Tito nu vorbea bine sîrbo-croata, căci nu era nici sârb, nici croat… O fi adevărat? Nu ştiu, căci nici un post TV sau Radio nu s-a învrednicit să aducă în casele noastre vreuna dintre mamele prezidenţiale care ne-a (ne)norocit cu odrasla sa! Un adevărat complot al tăcerii, la care a „achiesat” mass media valahă fără să protesteze că i se încalcă dreptul de a-şi face datoria faţă de public. Căci ce era mai normal decât să o ascultăm pe respectabila doamnă povestind cum şi-a crescut feciorul de a ajuns acesta cel mai mare şi mai tare dintre noi?! Ce era mai normal decât să ni se ofere ocazia de a ne întâlni cu Regina Mamă şi de a o compara, involuntar, cu propria noastră mamă?! Le-a fost preşedinţilor postdecembrişti ruşine cu propria mumă cumva?! Eu ştiu că numai „ţiganul când s-a văzut împărat primul pe taică-su l-a spânzurat!…”

Am întrebat pe cineva de la Cotroceni unde pot găsi biografia oficială a preşedintelui! Atât pe vremea lui Iliescu, cât şi pe vremea celorlalţi doi. Nu există aşa ceva! Nici în momentul de faţă! Am căutat pe internet fişele celor patru preşedinţi, Nicolas Sarkozy şi ai noştri trei, Doamne, şi toţi trei nu ne spun nimic despre părinţii din care se trag. „Fişa” de cadre a lui Sarkozy, găsită pe Internet, începe generoasă încă de la 1628, pe linie paternă, iar pe linie maternă de la evreii alungaţi din Spania cam tot pe vremea aceea. Despre preşedinţii noştri, în fişa lor oficială, nimic, nici o vorbă despre părinţi, de parcă s-au născut toţi trei ca generaţie spontanee, din spuma mării sau din flamura roşie a cominternului ori din gunoiul strâns şi uitat după uşă. Fără mamă, fără tată!
…Nu-i a bună când cineva îşi ascunde părinţii, ascendenţii! Atât ai săi cât şi ai nevestei! Când nu ne spune cine-i sunt fraţii şi cumnaţii! Ş.a.m.d. Când nu ne spune cine este!… Este foarte grav când cineva nu este în stare să trăiască sentimentul atât de normal al mândriei că te tragi dintr-o anumită familie, un anumit tată şi nu altul! Dintr-o mamă cum nu mai este alta pe pământ!… Să fie o coincidenţă lipsită de sens faptul că ai noştri preşedinţi au interzis electoratului român să ştie din ce familie se trag dumnealor?! Ne este cu neputinţă să trecem cu vederea această anomalie, această mostră de anormalitate a societăţii româneşti obligată, de o mass media mercenară şi de staful prezidenţial complice, obligată să nu se ştie despre preşedintele ţării nici minimul necesar şi atât de important în stabilirea identităţii unui individ: numele tatălui, al mă-sii domniei sale, măcar ca să ştii când îl înjuri pe linie maternă despre cine este vorba!

Am întrebat specialiştii psihologi şi m-am cutremurat aflând ce dereglaj mintal, ce schilodire a sufletului se produce cu insul care, de dragul carierei politice, alege să-şi ascundă obârşia, să se rupă de părinţi, de fraţi şi de surori, de neamul său, ca să trăiască într-o minciună totală! Desăvârşirea alienării, a înstrăinării de propria fiinţă atingând-o acei politicieni la care nu numai numele, ci şi sexul a ajuns să fie o incertitudine publică!… Căci Dumnezeu ne-a pedepsit şi cu aşa ceva! Cu astfel de parlamentari şi miniştri!

Fireşte, niciodată nu-i prea târziu să aflăm adevărul! Dar când spun adevărul, nu mă refer la adevărata identitate şi origine etnică a preşedinţilor şi politicienilor noştri – treacă de la noi!, ci mă gândesc la adevărul despre motivele care i-au făcut pe nefericiţii ăştia să aibă un comportament atât de aberant, de anormal: să-ţi ascunzi părinţii!… Oameni cu bune intenţii, oamenii onorabili, care nu clocesc nici un plan sinistru şi ostil publicului, nu au nimic de ascuns, cu atât mai puţin nu ascund cine sunt de fapt dumnealor! De ce, domnilor stimaţi preşedinţi ai României, de ce domnilor deputaţi şi senatori, mari politicieni şi lideri de opinie românească, de ce vă e ruşine cu părinţii Domniilor Voastre, cu strămoşii voştri şi cu însuşi actul naşterii voastre?! Ce ascundeţi de vă ascundeţi identitatea cea adevărată?! Ascundeţi numărul dumneavoastră, suspect prea mare, deloc proporţional cu cifra demografică atât de mică? Ascundeţi niscai planuri şi proiecte mârşave? Vă e ruşine cu ce aţi făcut şi cu ce aveţi de gând să mai faceţi?! Vă e teamă de reacţia noastră primitivă, tribală? Lămuriţi-ne odată! Căci, mai presus de orice – poate că nu vă daţi seama, acest comportament al vostru este jignitor şi insultător la adresa noastră, a românilor, neaoşi sau alogeni, care nu avem nimic de ascuns! Drept cine ne luaţi?! Nici măcar de noi, ca gazde atât de tolerante ce vă suntem dintotdeauna, nu vă este ruşine?! De ce vă ascundeţi de noi care v-am primit cu sufletul deschis şi de la bun început şi de atunci mereu până azi nu v-am ascuns nimic despre noi! Voi ce soi de oameni sunteţi?! Ce pustiu este în mintea voastră, în biet sufletul vostru?!…

…Sincer cutremurat şi dezorientat, al vostru compatriot sincer şi compătimitor şi mai sincer, românul român

ION COJA

Post scriptum: Ce-i drept, fişa biografiei dlui Nicolas Sarkozy debutează cu anul 1628, când un strămoş al său a fost înnobilat pentru acte de vitejie pe câmpul de onoare al unei lupte dintre unguri şi turci, dar această informaţie stârneşte oarece mirare, căci ungurii, după ce au fost înfrânţi de turci la Mohaci, în 1527 parcă, devenind paşalîc, nu au mai mişcat în frontul anti-otoman un secol şi jumătate, nici măcar atunci când turcii au fost alungaţi din pustă de austrieci. În armia eliberatoare a Budapestei nu s-a aflat nici un ungur… Pasămite, se învăţaseră ungurii cu ocupantul turc şi nu îi bântuia nici un dor de libertate, simţindu-se în largul lor sub papucul asiatic. Poate că îşi spunea astfel cuvîntul etnicitatea maghiară, mai apropiată de a turcilor decât de a europenilor vecini… (Vedeţi de ce este bine să cunoaştem etnia fiecărui politician?!…) Aşadar, nu ar strica o precizare în plus din partea stafului de la Elisée: cu cine s-a bătut vitejeşte acel ungur de referinţă din biografia prezidenţială? Cu care turc?

_________________

~O „visătorie“ sau o intuiţie genială de amator? Ion Coja propune un eseu despre „cvadratura cercului“

CVADRATURA CERCULUI BINE ÎNCOLŢIT

Ion Coja versus Arhimede ?

Fostul senator agrarian şi lider în Vatra Românească, cunoscut ca om de litere şi profesor de lingvistică generală, într-un amplu eseu intitulat Cvadratura cercului sau Cercul bine încolţit propune o formulă nouă de calcul a suprafeţei cercului, formulă capabilă să funcţioneze cu acelaşi succes ca şi formula clasică, a lui Arhimede, πR². Am verificat şi ne-am convins…

Noua formulă propusă de Ion Coja este KD², în care K este o mărime constantă egală cu 0,785, iar D este diagonala cercului. Autorul consideră că este „neorganică” prezenţa în formula cercului a razei R şi că în calcularea suprafeţei cercului trebuie pornit de la diametrul cercului, mai ales dacă în formulă apare, direct sau indirect, valoarea π. De asemenea, raportarea cercului la pătratul razei este un non sens. Logic şi firesc este să raportăm suprafaţa cercului la pătratul diametrului, zice Ion Coja, adică la pătratul în care cercul se poate înscrie, acest pătrat reprezentând întregul din care cercul acoperă numai o parte, acoperă 0,785 din suprafaţa pătratului circumscris. Cum se ajunge la acest număr K? Simplu şi „organic”: diametrul unui cerc intră de 3,14 ori(adică valoarea π) în circumferinţa cercului, şi de 4 ori în perimetrul pătratului. Acest raport, 3,14 supra 4, se menţine şi ca raport între suprafaţa cercului şi suprafaţa pătratului circumscris, între sfera şi cubul corespunzător. Raportul fundamental aşadar dintre 3,14 şi 4 ne dă valoarea lui K = 0,785.

Raportarea cercului la patrat este obligatorie deoarece orice suprafaţă se măsoară cu ajutorul patratului. Dacă imaginăm cazul cel mai simplu, facem unitate de măsură a cercului patratul în care se înscrie cercul. Şi ajungem la concluzia că cercul reprezintă 0,785 din acel patrat. Ce poate fi mai simplu?! Ce nevoie mai avem de patratul razei cercului?

Ion Coja mai prezintă câteva variante ale formulei KD² şi conchide că însăşi formula clasică πR² este, în absolut şi atemporal vorbind, o variantă a formulei pe care o propune. Faţă de aceasta, formula clasică, descoperită de Arhimede în urmă cu aproape două milenii şi jumătate pe plaja de la Syracuza, este echivalentă cu formula prin care suprafaţa pătratului circumscris cercului s-ar măsura nu prin ridicarea la pătrat a laturii acestuia, ci prin ridicarea la pătrat a razei şi înmulţirea cu 4: 4R². Dramaturgul şi romancierul Ion Coja consideră că formula πR² s-a impus în antichitate cu totul întâmplător, nu pe considerente teoretice riguroase, ci datorită unui detaliu tehnic: procedeul de a desena un cerc cu ajutorul compasului. Compasul a impus şi definiţia cercului ca fiind „locul geometric al punctelor egal depărtate de un punct central”. Ion Coja critică această definiţie deoarece nu este „organică” şi consideră că definiţia care ne duce la corecta abordare a problemei este aceea potrivit căreia cercul este „linia curbă închisă capabilă să acopere, să delimiteze, suprafaţa cea mai mare”. Acesta este motivul pentru care natura şi Dumnezeu agreează şi practică linia curbă, cercul şi sfera ca forme predilecte, perfect potrivite la legile Universului. Cu alte cuvinte, formula KD² este cea „organică”.

Ni se pare interesantă această propunere, mai ales că vine din partea unui om al literelor, nu al cifrelor, al numelor, şi nu al numerelor… Certat rău cu matematica în anii de liceu, anii cei mai frumoşi, după mărturia sa proprie, petrecuţi la Liceul Mircea cel Bătrân din Constanţa, adică pe malul mării, acolo unde s-a născut geometria…


CVADRATURA CERCULUI BINE ÎNCOLŢIT

Formula după care se calculează suprafaţa cercului pune în joc două elemente, două mărimi: raza R a cercului şi celebrul număr π. Prin ridicarea la pătrat, raza cercului devine R² şi dă astfel contur unui pătrat, conform figurii 1.

Fig.1


Legătura dintre pătratul razei şi suprafaţa cercului nu este uşor de înţeles, îndeosebi la nivelul intuitiv. Numărul π ar denota de câte pătrate R² este nevoie pentru a acoperi suprafaţa cercului. Dacă încercăm să reprezentăm grafic produsul π R², să-l reprezentăm pe π de fapt, rezultă desenul din figura 2:

Fig.2

Suprafaţa haşurată l-ar reprezenta pe 3,14, iar 1 ar fi pătratul având ca latură raza cercului. Aceasta ar fi o definiţie a lui π, care însă, aşa cum se vede, nu spune mare lucru la nivelul intuitiv al cunoaşterii noastre. Ceea ce, fireşte, în matematică nu este un defect propriu-zis. Considerăm însă că ar fi cel puţin la fel de îndreptăţit ca, în încercarea de a măsura prin pătrat cercul, să pornim de la alt pătrat, de la pătratul a cărui latură este egală cu diametrul cercului de măsurat, al cercului înscris în acel pătrat. Vezi figura 3. Acest pătrat reprezintă întregul din care cercul este numai o parte.

Fig.3

Precum se vede, pătratul este mai mare ca suprafaţă decât cercul care se înscrie în interiorul său. Dacă notăm acest pătrat cu 1 şi facem din el reperul de bază, cât reprezintă suprafaţa cercului? Evident, D² = 4 R², aşadar π împărţit la 4 ne dă numărul care reprezintă raportul dintre pătrat şi cercul înscris în pătrat: 0,785. Vom numi K acest număr, iar formula suprafeţei cercului, rescrisă, devine KD² = 0,785 D². Credem că nu este lipsită de interes această formulă, adică numărul K, acest 0,785 pe care l-am dedus din π. În felul acesta formula de calcul a suprafeţei cercului este mai uşor de înţeles şi de „povestit” mai departe: „suprafaţa cercului reprezintă ceva mai mult de trei sferturi din suprafaţa pătratului circumscris”. (Acest „ceva mai mult” înseamnă aproximativ 3 sutimi din suprafaţa pătratului: 0,785 – 0,750 = 0,035.) Punerea în relaţie a cercului cu pătratul a cărui latură este egală cu diametrul acelui cerc este în mod vizibil mai firească şi este propriu-zis pe placul intuiţiei noastre.

Numesc înscris cercul(sau pătratul) cel mai mare a cărui suprafaţă încape integral într-un pătrat(sau cerc), care devine astfel pătrat(sau cerc) circumscris acelui cerc(pătrat). Diametrul cercului înscris este egal cu latura pătratului circumscris, iar diagonala pătratului înscris într-un cerc este egală cu diametrul cercului circumscris. Vezi figura 4.

Fig. 4

Mai e de luat în calcul şi diferenţa dintre pătrat şi cerc, dintre 1 şi 0,785 = 0,215. Cu atât, cu 0,215 din suprafaţa sa este mai cuprinzător un pătrat decât cercul înscris în acel pătrat. Să-l notăm cu N pe acest 0,215 căruia, în figura 3, îi corespunde partea haşurată a pătratului. Într-un pătrat cu suprafaţa de 10.000 de unităţi – să zicem, un hectar – cercul înscris acoperă 7850 de unităţi, de metri pătraţi.

Dacă facem şi din N un reper, constatăm că el intră de 4,651 ori în pătratul respectiv(10.000 : 2150) şi de 3,651 ori în cercul corespunzător(7850 : 2150). Numărul N reprezintă cât se pierde dintr-un pătrat când latura sa devine diametrul unui cerc şi cu cât este mai mare pătratul obţinut prin transformarea diametrului cercului în latură a pătratului.

Raportul dintre suprafaţa pătratului circumscris şi cercul înscris în pătrat(1 : 0,785) = 1,273 reprezintă de câte ori este mai mare un pătrat decât cercul înscris în acel pătrat. Putem spune că acest număr ne poartă de la cerc la pătrat, este inversul lui π (de fapt al lui K). Merită şi el un nume: numărul L. Este numărul cu care înmulţim suprafaţa unui cerc pentru a afla suprafaţa pătratului circumscris cercului respectiv.

Nu ştiu dacă nu cumva, aşa cum mi se pare, inversul lui π nu a fost nici conceput şi nici calculat până azi dimineaţă, 19 septembrie 2005. Dacă e chiar aşa, uşurinţa cu care am ajuns la dumnealui, la acest 1,273, este o dovadă că raportarea la rază şi implicit la π este mai nefirească şi mai greoaie decât raportarea la diametrul cercului, la K adică. Această raportare deschide perspective mai interesante, mai logice, mai fireşti(sic!).

Perspectiva deschisă de K ne permite să ne întrebăm şi despre pătratul înscris într-un cerc, în ce raport se află cu cercul respectiv. Vom calcula astfel: înmulţim suprafaţa cercului cu numărul L, adică cu 1,273, şi obţinem suprafaţa pătratului circumscris cercului. Împărţim la 2 această suprafaţă şi obţinem suprafaţa pătratului înscris în cerc. De ce împărţim la 2? Pentru că pătratul înscris într-un cerc este, în fond, un pătrat înscris în alt pătrat, pătratul circumscris aceluiaşi cerc. Numesc pătrat înscris în alt pătrat acel pătrat ale cărui vârfuri ating pătratul circumscris la mijlocul laturilor acestuia. În felul acesta în interiorul pătratului mare se obţin patru triunghiuri drepte şi isoscele, a căror suprafaţă însumată este egală cu suprafaţa pătratului format din ipotenuzele celor patru triunghiuri. Vezi figura 4.

Raportul dintre cele două mărimi(cercul şi pătratul înscris în cerc) va fi de 0,785 : 0,5 = 1,57. Aşadar, un cerc reprezintă 1, 57 din pătratul înscris în acel cerc şi 0,785 din pătratul în care se înscrie acel cerc, circumscris acelui cerc. Iar pătratul, aşa cum spuneam mai sus, este de 1,273(numărul L) mai mare decât cercul care se înscrie în acel pătrat. Din cele două numere – 1,57 şi 1,273 – se vede că cercul este figura geometrică care acoperă cel mai mult spaţiu la aceeaşi circumferinţă(perimetru).

Dacă notăm raportul dintre suprafaţa pătratului şi N(0,215) prin a, iar prin b notăm raportul dintre suprafaţa cercului şi acelaşi N, vom constata că raportul dintre a şi b este egal cu raportul dintre suprafaţa pătratului şi suprafaţa cercului înscris în pătrat. Acest rezultat pare că nu are nici o valoare(semnificaţie) pentru geometria cercului, ci numai la nivel aritmetic, al regulii potrivit căreia (a:c) / (b:c) = a/b.

Credem însă că, totuşi, cele două valori, a şi b, au o semnificaţie pentru geometrie: a reprezintă de câte ori restul, adică diferenţa de suprafaţă dintre un pătrat şi cercul înscris în pătrat, intră în suprafaţa pătratului: de 4,651 ori. Iar b reprezintă de câte ori restul intră în suprafaţa cercului înscris în acel pătrat: de 3,651ori. Drept care 3,651: 4,651 = 0,785 = K.

Cele două numere(3,651 şi 4,651), ca şi celelalte numere cu zecimale mai sus folosite, toate derivă din π, sunt, ca şi π, numere iraţionale, imaginare sau cum li se mai spune. Dar indiferent ce fel de numere sunt, 3,651 şi 4,651 sunt două numere între care diferenţa este mereu 1. Acest 1 reprezintă diferenţa dintre un pătrat şi cercul înscris în pătrat. Între pătrat şi cercul său pereche, le-am putea numi. Credem că acestui 1 i se cuvin onorurile de care a beneficiat până acum π. Acest 1, care este aşadar diferenţa dintre un pătrat şi cercul său pereche, se regăseşte în pătrat de 4,651 ori, iar în cerc de 3,651 ori.

Indirect obţinem astfel o altă cale de a calcula suprafaţa cercului, care este egală aşadar cu suprafaţa pătratului circumscris cercului, adică D², împărţită la 4,651 şi înmulţită cu 3,651.

Cele de mai sus ar demonstra utilitatea numărului K, a constantei K, în calcularea suprafeţei cercului, pentru care am avea mai multe formule posibile, la fel de corecte:

Formula clasică: π R² = 3,14 x (50 x 50) = 3,14 x 2500 = 7850

Şi formulele derivate

K D² = 0,785 x (100 x 100) = 0,785 x 10.000 = 7850

D² – (D² x N) = 10.000 – (10.000 x 0,215) = 10.000 – 2150 = 7850

D² : 4,651 x 3,651 = 10,000 : 4,651 = 2150 x 3,651 = 7850.

Cea mai raţională mi se pare formula de calcul D² – (D² N), care urmează demersul cognitiv sugerat de figura 3: calculăm mai întâi ce este uşor de calculat – suprafaţa pătratului circumscris(D²), din care scădem ceea ce un pătrat are în plus faţă de cercul pereche, faţă de cercul înscris în acel pătrat.

Aşadar, noi propunem rescrierea, sub forma unor variante, a formulei clasice. Aceste variante, în anumite împrejurări, inclusiv şi îndeosebi didactice, ar putea fi mai utile, chiar preferabile.

*

Evident, privind lucrurile din punct de vedere istoric, putem spune că formulele de mai sus sunt variantele formulei clasice , binecunoscuta π R². Situându-ne în sinea lucrurilor, în atemporalitate, rămâne de văzut care este formula din care decurg celelalte, ca variante. Dintr-o asemenea perspectivă, suntem tentaţi să spunem că formula care ne vine din antichitate este o formulă variantă. Câteva argumente au fost prezentate mai sus. Mai sunt şi altele.

*

Dacă ne-am opri aici, cele de mai sus ar constitui o mostră perfectă de cum se poate face „băbeşte” chiar şi geometrie. Dar nu ne oprim, ci mergem mai departe ca să ne punem două întrebări, cu care se alege orice cititor serios din cercetarea atentă a celor de mai sus:

ce caută raza cercului şi pătratul acesteia în formula clasică a suprafeţei cercului?

De ce l-am împărţit pe 3,14 la 4 ca să obţinem valoarea lui K = 0,785?

Cele două întrebări au un răspuns comun:

Vom observa mai întâi că suprafaţa pătratului circumscris cercului se poate şi ea calcula pe baza lui R, a razei cercului. Suprafaţa pătratului este egală cu 4 x R². Putem spune că am apelat astfel la „raza” pătratului, „rază” egală cu ½ din latura pătratului, din „diametrul” pătratului. Numesc „diametru” al pătratului linia care împarte pătratul în două dreptunghiuri egale. (Este recomandabilă folosirea ghilimelelor…) La fel, raza cercului este egală cu ½ din diametru. A calcula suprafaţa pătratului pornind de la „raza” acestuia este un demers posibil, ne duce în cele din urmă la un rezultat corect, dar este totuşi un procedeu indirect, ocolitor şi mai ales lipsit de eleganţă în comparaţie cu formula, pe bună dreptate consacrată, D². (Vezi fig. 5)

Fig.5

Comparând cele două formule, D² şi 4 R², ne întrebăm dacă nu cumva faptul că R² intră de 4 ori în suprafaţa pătratului este motivul pentru care l-am împărţit mai sus pe 3,14 la 4 ca să-l obţinem pe K? Nu pare totuşi să fie vorba de „acest” 4. Avem nevoie de „un” 4 care să aibă totuşi o relaţie directă cu π, cu celebrul 3,14. Să ne aducem aminte ce înseamnă π: numărul care ne arată de câte ori diametrul intră în circumferinţa cercului. De 3,14 ori. Numai că diametrul cercului, fiind şi „diametrul” pătratului circumscris, este egal cu latura pătratului şi intră aşadar de 4 ori în „circumferinţa” pătratului, adică în perimetrul pătratului. (Credem că acest număr, de câte ori intră diametrul cercului în perimetrul pătratului, adică acest 4, merita la fel de mult ca şi 3,14 onoarea de a purta un nume, tot grecesc… Faptul că e atât de uşor să constaţi de câte ori intră diametrul cercului în perimetrul pătratului pereche nu scade valoarea, importanţa acestui 4). Circumferinţa cercului fiind egală cu diametrul D înmulţit cu 3,14, logic este ca orice apariţie a lui π, a lui 3,14, să fie însoţită de D, de mărimea D, mai ales atunci când e vorba de suprafaţa cercului. La fel cum pătratului, atât perimetrul cât şi suprafaţa i le calculăm în funcţie de „diametru”, egal cu latura pătratului. (Ipoteză: care este baza de calcul la pătratul circumscris şi, în general, la orice pătrat? Este latura pătratului sau „diametrul” pătratului?) Conchidem: Raza R a cercului nu are ce căuta în acest calcul! Formula 3,14 R² este la fel de neadecvată pentru suprafaţa cercului ca şi formula 4 R² pentru suprafaţa pătratului.

*

Raportarea cercului la pătrat este cerută de faptul elementar că suprafaţa unei figuri geometrice, cel puţin până în momentul de faţă, se măsoară în pătrate. În forma cea mai simplă, raportarea cercului la pătrat dă naştere la două figuri geometrice, ca variante posibile:

Fig. 6

Fig.7

Le vom numi printr-o sintagmă consacrată: cvadratura cercului. În fig.6 avem cvadratura mare a cercului, în fig.7 cvadratura mică(sau majoră, respectiv minoră). Ambele pătrate, şi cel mare, şi cel mic(circumscris, respectiv înscris), pot fi baza de plecare, de referinţă, pentru a ajunge la suprafaţa cercului încadrat, „încolţit”. Numitorul comun al formulelor ce vor rezulta şi se vor aplica va fi diametrul cercului, care, ca „diametru” şi al pătratului, este egal cu latura pătratului major şi cu diagonala pătratului minor. Pentru a ajunge la formula suprafeţei cercului este preferabil să plecăm de la cvadratura mare deoarece este mai uşor să calculezi suprafaţa pătratului pornind de la „diametru”, de la latura acestuia, şi nu de la diagonală. Va fi existând o formulă de calcul care să plece de la cvadratura mică, de la raportul constant dintre două pătrate la care latura unuia(„diametrul”) este egală cu diagonala celuilalt. Măcar prin această mijlocire pătratul mic este într-un raport constant cu cercul circumscris. Ca suprafaţă, pătratul mic, înscris în cerc, reprezintă jumătate, ½ din pătratul mare, circumscris cercului. Iar cercul înscris în pătratul mic va fi jumătate, ½ din cercul mare.

Procedura cea mai simplă este să stabilim ce raport există între suprafaţa pătratului mare D² şi suprafaţa cercului pereche. Acest raport va fi egal cu raportul dintre circumferinţa cercului şi perimetrul pătratului. Circumferinţa cercului este de 3,14 D, iar perimetrul este de 4 D, deci 3,14 : 4 = 0,785. Acestui 0,785 i-am dat numele de numărul K.

Nota bene: Dat fiind că cercul şi pătratul sunt două figuri geometrice regulate, se poate uşor demonstra că la fiecare dintre ele există un raport constant şi acelaşi între perimetru(circumferinţă) şi suprafaţă. Ba chiar între perimetru(circumferinţă), suprafaţă şi volum! Iar cvadratura cercului, prin reducere la absurd, poate demonstra că produce un raport constant între suprafaţa cercului şi a pătratelor implicate. Iar acest raport nu poate fi, în cazul cvadraturii mari, decât raportul dintre circumferinţa cercului şi perimetrul pătratului, adică raportul dintre 3,14 şi 4.

Cu alte cuvinte, raportul 3,14 : 4 ne dă numărul de pătrate circumscrise, 0,785, care intră (de 0,785 ori) în suprafaţa cercului. Sau măsura, proporţia de 0,785, în care pătratul este acoperit prin cercul pereche din cvadratura majoră. La fel cum numai 0,785 din perimetrul pătratului se regăseşte în circumferinţa cercului: 0,785 x 4 D = 3,14 D.

*

Şi, totuşi, ce caută R sau R² în formula cercului? Pornim tot de la suprafaţa pătratului, D². Introducând raza R în formulă, deoarece D = 2 R , formula pătratului devine 4 R² . Iar formula cercului, 3,14 : 4 x D², devine 3,14 : 4 x 4 R². În felul acesta mai apare un 4, care se anulează(se reduce) cu celălalt, şi rezultă formula cunoscută: 3,14 R². După cum se vede, la această formulă ajungem dacă ne complicăm şi, într-un mod în sine nepermis, inadmisibil, îl înlocuim pe firescul D² cu 4 R² pentru a calcula suprafaţa pătratului…

Prin cele de mai sus înţelegem cum de s-a putut „renunţa” la 4 din raportul 3,14 : 4, mişcare determinată de renunţarea la reperul D, înlocuit cu 2 R. Calculele propuse de noi explică în absolut, adică atemporal, cum se poate ajunge la formula clasică a suprafeţei cercului. Clasică, dar nu şi logică, rezonabilă. Dacă formula circumferinţei cercului este 3,14 D, cinstit era ca în formula suprafeţei cerculuisă-l regăsim pe D. De ce cei vechi au renunţat la reperul D şi l-au înlocuit cu R? Credem că motivaţia nu este deloc teoretică, ci este strict practică şi accidentală: compasul! Compasul este un instrument care impune ca mărime raza cercului. Această mărime s-a făcut utilă din pricina unei coincidenţe: pătratul razei R intră de 4 ori în pătratul diametrului D, iar diametrul intră de 4 ori în perimetrul pătratului, la care se raportează numărul 3,14: de câte ori acelaşi diametru intră în circumferinţa cercului. Urmare, în formula cercului bazată pe raza R, în formula 3,14 : 4 x 4 R², cei doi 4 ajung să se anuleze unul pe altul, şi dispare astfel orice „aluzie” la diametrul D şi la pătratul circumscris cercului. Rămân astfel în formulă numai 3,14 şi raza R, fără să se mai poată înţelege ce le leagă între ele pentru ca din această legătură să se deducă(să rezulte) suprafaţa cercului!

Tot compasului(şi formulei π R² pe care a generat-o compasul) îi datorăm şi o definiţie a cercului despre care ne îngăduim să bănuim că a adus niscai prejudicii geometriei: „locul geometric al punctelor egal depărtate de un punct considerat centru”. O asemenea definiţie o considerăm lipsită de organicitate: natura „face” cercuri, dar le face (1)fără compas şi (2)din cu totul alte considerente decât cele care au dat naştere definiţiei de mai sus a cercului. Mai presus de orice definiţie, cercul este recunoscut(sic!) de natură ca fiind modul(sau forma) în care, cu ajutorul unei linii, al unui perimetru, putem cuprinde suprafaţa cea mai mare. În general, aceasta ar fi definiţia deosebirii dintre linia dreaptă şi linia curbă: fiind cea mai scurtă distanţă între două puncte, linia dreaptă separă perfect două suprafeţe, nereuşind să se ataşeze(sic!) de nici una. Linia curbă impune distincţia dintre un spaţiu interior şi unul exterior, dintre un subiect şi restul lumii. Linia curbă ia atitudine, este însuşitoare. Îşi însuşeşte spaţiul concavităţii, şi lasă afară spaţiul convexităţii. Dumnezeu însuşi a făcut lumea din linii curbe. Linia dreaptă a inventat-o omul, în încercarea sa de a înţelege(a măsura) creaţia divină. Şi în felul acesta, alegând ca reper şi punct de plecare linia dreaptă, omul şi-a pecetluit destinul, soarta ca mereu să-i rămână „un rest” imposibil de înţeles, de explicat, de măsurat prin formulele sale, bazate toate pe linia dreaptă şi pe numere…

Linia curbă generează entităţi irepetabile în unicitatea fiecăreia. Căci pentru Dumnezeu nu există numere, nu există doi, există numai unu(apud Parmenide, via Petre Ţuţea)… Infinitul există numai ca diversitate nesfârşită, ca revărsare de unicate, în care nu există doi, nu există două ceva, două entităţi identice. În schimb, linia dreaptă naşte tentaţia uniformizării. A clonării, mai nou. Oricând şi oricare ar fi ele, două sau mai multe linii drepte se vor suprapune perfect. Odată cu linia dreaptă oamenii au inventat şi numerele. Nu le-au descoperit, ci le-au inventat. Ca şi şahul… Sunt la fel de adevărate numerele ca şi şahul.

Linia curbă generează ca formă geometrică perfectă cercul. Linia dreaptă propune, mimetic, ca formă perfectă pătratul: patrulaterul care închide cea mai mare suprafaţă cu un perimetru dat. Bunăoară un hectar de formă pătrată necesită un gard împrejmuitor de 400 metri. Dacă hectarul ar avea forma unui dreptunghi cu laturile de 50 şi 200 metri, gardul ar avea lungimea de 500 metri. Hectarul de 10/1000 metri ar avea un perimetru de 2020 metri. Ş.a.m.d. Iar cercul cu suprafaţa de un hectar are diametrul de 113 metri şi circumferinţa de circa 355 metri. De aici trebuie să înceapă abordarea „organică” a cercului şi pătratului, implicit a sferei şi cubului.

Aşadar, formula clasică a suprafeţei cercului, prin prezenţa reperului R, este la fel de nefirească, de ocolită, ca şi când la fel am măsura şi circumferinţa cercului, prin 2 R x 3,14, sau perimetrul pătratului, prin acelaşi 2 R, înmulţit cu 4.

În legătură cu prezenţa lui R în formula cercului ar mai fi de spus câteva lucruri lămuritoare:

Mai întâi că dacă am face un reper din R, consecvenţa ne-ar impune următoarea formulă a cercului: 6,28 / 8 x 4 R², simplificată devine 6,28 / 2 x R², iar în final 3,14 x R². Nu este exclus ca acest calcul să-l fi făcut şi cei vechi. În orice caz, este un calcul „latent”, virtual, posibil etc., prin care se poate înţelege cum s-a ajuns, cum s-ar fi putut ajunge, în final, la acest ciudat 3,14 R².

Ridicând la pătrat lungimea 2 R, apare „în joc” încă „un” 4, alături de primul 4, pereche a lui 3,14, care ne arată de câte ori intră diametrul cercului în perimetrul pătratului pereche. Aşadar, (2 R) ridicat la pătrat este egal cu 4 R². Dar la 4 din această formulă se poate ajunge şi prin însumarea celor patru pătrate ale razei R din care, în mod evident, se compune pătratul circumscris cercului de măsurat. Cu alte cuvinte, (2 R)² este egal c u (2 + 2)R² sau cu (2 x 2)R², 4 fiind egal atât cu 2 x 2, cât şi cu suma aceloraşi numere: 2 + 2. Această ambiguitate(sic!) a lui 4 credem că are şi ea legătură cu apariţia formulei de neînţeles π R². Este de neînţeles deoarece aritmetica, pentru care nu există numere omonime sau polisemantice(sic), nu s-a sfiit să elimine din formulă ceea ce avea înţeles, adică pe cei doi 4, care trebuiau păstraţi, nu se puteau anula unul pe altul deoarece aveau un înţeles, dar nu aveau acelaşi sens, nu erau „acelaşi” 4! Iar fără ei şi mai ales fără 4 din raportul 3,14 / 4 dispare suportul teoretic al relaţiei dintre pătrat şi cerc. Acest suport teoretic este foarte probabil că nu a precedat şi determinat găsirea formulei de calcul. Credem că aşa s-a procedat atunci, pe plaja de la Syracuza, tot „băbeşte”, punând la un moment dat în relaţie deschiderea compasului cu numărul care măsura de câte ori intră diametrul cercului în circumferinţa acestuia. Fără să „realizeze” că acest număr, numărul 3,14, are sens numai în tandem cu numărul care măsoară de câte ori acelaşi diametru intră în perimetrul pătratului pereche. Adică numărul 4, atât de banal şi de evident, deloc misterios. Dar încărcat cu o semnificaţie la fel de importantă ca şi perechea sa 3,14. Iar prin raportarea lui 3,14 la 4 semnificaţia sporeşte, devenind principiu.

Principala cauză a fost coincidenţa acestui 4 cu 4 care se referă la numărul de câte ori pătratul „razei” pătratului intră în suprafaţa pătratului. Acest al doilea 4, la rândul său, are şi el o anumită ambiguitate, care a ascuns şi mai mult interdicţia de a-l elimina pe primul 4 din formula cercului. Raportul dintre 3,14 şi 4 nu trebuia scos din formulă. Dacă totuşi s-a întâmplat aşa, dacă nu s-a ţinut seama de polisemia lui 4, rezultatul, inevitabil, nu putea să fie decât apariţia unui paradox, paradoxul lui π, mai exact al formulei cercului rezultată prin reducerea lui 4 cu 4: π R² Dacă am fi plecat nu de la compas, nu de la mărimea R, ci de la un alt procedeu tehnic, care ne-ar fi oferit altă mărime, să zicem mărimea S = 1/3 D, am fi calculat suprafaţa cercului după formula 3,14 / 4 x (3S)² = 3,14 / 4 x 9 S². Şi ajungeam astfel, obligatoriu, la mărimea 3,14 / 4 = 0,785 = K. Singura simplificare logică, iar în acest caz şi singura posibilă, ar fi fost să înlocuim pe 4 R², adică pe 9 S² cu D² şi am fi ajuns la formula cea mai firească 0,785 D², căci nici un artificiu aritmetic nu ne-ar fi tentat şi nici nu ne-ar fi permis să-l eliminăm pe 4 din raportul definitoriu pentru toată discuţia 3,14 / 4.

Aşadar, ne îmbie o ipoteză extrem de tentantă pentru un filolog: polisemia numerelor… A numărului 4, din formula cercului, formulă care nu poate fi confundată cu un exerciţiu de aritmetică, ci fiecare număr din formulă are o semnificaţie ad hoc, ceea ce face ca apariţia de două ori a aceluiaşi număr 4 să introducă în „text” de fiecare dată altă semnificaţie. Aplicarea mecanică a regulilor de simplificare a unei operaţiuni aritmetice face ca formula finală să nu mai păstreze semnificaţiile cu care era încărcată iniţial. Formula 3,14 / 4 x 4 R² este evident logică, sensé, cum ar zice franţuzul. Dar şi mai logic şi mai firesc era ca prima operaţie, săvârşită chiar înainte de a se propune o formulă de calcul pentru suprafaţa cercului, să fie rezolvarea raportului 3,14 / 4, adică reducerea acestuia la un singur număr, la 0,785. În felul acesta respectăm valoarea de entitate şi însăşi semnificaţia acestui raport în cadrul cvadraturii cercului, dacă ni se acceptă acest pleonasm. Căci este o entitate acest număr K, el reprezintă raportul constant dintre cerc şi pătratul pereche, pătratul major, la toate cele trei niveluri: liniar sau unidimensional(raportul dintre circumferinţa cercului şi perimetrul pătratului), plan sau bidimensional(raportul dintre suprafaţa cercului şi suprafaţa pătratului) şi spaţial sau tridimensional(raportul dintre volumul sferei şi volumul cubului). Existenţa acestei constante face posibilă calcularea suprafeţei cercului. Singur, neraportat la 4, numărul 3,14 nu are nici o relevanţă pentru suprafaţa cercului. Numărul K arată de câte ori perimetrul şi suprafaţa pătratului, precum şi volumul cubului, mărimi uşor de măsurat, intră în circumferinţa şi suprafaţa cercului, în volumul sferei, mărimi pe care dorim să le aflăm, să le măsurăm. De 0,785 ori. Această semnificaţie dispare prin reducerea, vulgară, a lui 4 cu 4, prin desfiinţarea entităţii 3,14 / 4. Ar trebui să ne împiedice de la această manevră uşuratecă, ieftină, conştiinţa că raportul dintre 3,14 şi 4 este „secretul” şi cheia cvadraturii cercului. Nu avem voie să ne atingem de el, decât pentru a-l preciza mai bine: este 0,785.

În fine, un ultim argument, pentru mine suprem, de natură etimologică: 4 nu are cum să lipsească din cvadratura cercului, deoarece şi denumirea lui 4, adică „patru”, provine din acelaşi etimon latinesc quadrum. Ca şi cuvintele cvadratură şi cadru

*

Făcând din 3,14 / 4 x 4 R² o formulă uşor de memorat, 3,14 R², aritmetica şi-a depăşit condiţia, a încălcat un teritoriu care îi era interzis – al semnificaţiilor, şi s-a pretat cu multă uşurătate la un artificiu de calcul pe care teoria cvadraturii, adică înţelegerea semnificaţiei cu care fiecare număr intră în formulă, nu-l poate admite. Se vede clar că la data când s-a inventat (iar nu descoperit!) formula π R², teoria cvadraturii cercului era încă nedescoperită, necunoscută celor care au dat(întâmplător?) peste formula 3,14 R² şi au constatat că le este de folos, deşi nu prea înţelegeau de ce. Nu aveau cum să înţeleagă ceva, deoarece înţelesul fusese sacrificat prin reducerea la aritmetică a geometriei. Dar mai ales prin întâmplarea că deschiderea compasului reprezintă ½ din diametrul D, înlocuit astfel cu 2R. Acest detaliu tehnic, deloc teoretic, lipsit de orice „boltă metafizică”, a marcat calculul suprafeţei cercului şi chiar teoria cercului într-un mod aproape jenant. A fost astfel posibilă folosirea lui 3,14 fără a-l mai raporta la 4. E foarte posibil că tot jucându-se cu acest 3,14 cineva a băgat de seamă că dacă este înmulţit cu pătratul razei R, se obţine suprafaţa cercului. De o justificare teoretică nu putea fi vorba. Nici atunci, nici acum. Teoretic discutând, formula cercului nu putea face un reper din R decât pentru a mijloci astfel raportarea, corectă numai aceasta, la D, diametrul cercului şi deopotrivă al pătratului pereche din cvadratura mare a cercului. Repet: dacă apelăm la π, la 3,14, trebuie să o facem ţinându-l permanent în legătură cu 4, căci numai împreună cele două numere alcătuiesc o entitate, au un înţeles. Acest înţeles este …mai multe, unul, cel primordial, fiind dat de fatalitatea acceptată de toată lumea de a măsura suprafaţa oricărei figuri geometrice cu ajutorul pătratului. Chiar şi atunci când perimetrul figurii de măsurat este o formă regulată a liniei curbe. Circumferinţa, ca linie curbă îl impune pe 3,14, iar diametrul cercului, linie dreaptă, cu ajutorul căruia am măsurat circumferinţa, îl impune pe 4. 4 fiind însă un număr atât de cuminte, de banal, nu a fost luat în seamă, nu a atras atenţia, aşa cum s-a întâmplat cu 3,14, număr infinit şi nu mai ştiu cum, capabil să dea fiori inteligenţei noastre, să introducă o marcă de mister într-un domeniu expus din start înfiorării metafizice. Formulăm astfel ultima şi cea mai riscantă ipoteză cu privire la cvadratura cercului. Infirmarea ei nu are nici o consecinţă pentru celelalte ipoteze.

Bucureşti, 30 Decembrie 2005

ION COJA

Post scriptum Aflu de la dl Apostol Cuturicu că formula propusă de noi, bazată pe diametrul cercului, iar nu pe rază, nu este chiar cu totul necunoscută printre matematicieni. Unii matematicieni, aş preciza! Problema care se pune este dacă s-a mers mai departe şi s-au investigat toate consecinţele acestei abordări „organice” a problemei suprafeţei cercului şi, implicit, a volumului sferei. O asemenea abordare, care continuă şi se amplifică mult peste paginile de mai sus, nu se poate efectua decât plecând de la valoarea K= 0,785, raportul dintre circumferinţa cercului şi perimetrul pătratului pereche. Deocamdată însă ne limităm la cele de mai sus. Vom reveni, aşadar, printre altele pentru a propune ipoteza că π şi K sunt două numere divizibile prin doi la infinit…

Post scriptum secund Cred că este utilă o precizare, o subliniere apăsată: textul de mai sus, în esenţa sa, propune ipoteza potrivit căreia ar exista o polisemie a numerelor, în anumite situaţii. Formula cercului bazată pe raza cercului pune în joc de două ori numărul 4, dar de fiecare dată ar fi vorba de alt 4, o dată un 4 natural, rezultat din raportul dintre perimetrul pătratului în care se înscrie cercul şi diametrul cercului, iar a doua oară un 4 „neaşteptat”, ne-organic, care corespunde raportului dintre suprafaţa pătratului amintit şi pătratul razei cercului respectiv. „Greşeala” de a nu ţine seamă că acest 4 are două înţelesuri, că fiecare 4 reprezintă cu totul altceva, că nu era nevoie în calculul nostru decât de primul patru, deoarece numai el este legat de obţinerea lui 3,14, această greşeală duce la formula numită „clasică”, la 3,14R², dar care este atât de puţin raţională, atât de nefirească. Aritmetica pare astfel că îşi subordonează geometria. Or, dintre cele două, geometria este mai „naturală”, capabilă propriu zis să umple de semnificaţii un număr. Ceea ce nu este cazul în aritmetică. Putem de aici deduce că nu tot ce este admis în aritmetică se potriveşte a fi aplicat şi în geometrie. Pentru a ajunge la această concluzie ar trebui să fie mai limpede impasul în care ne aduce aritmetica, abuzul de aritmetică, şi ne-ar mai trebui câteva situaţii de acest fel. Subsemnatul de mine nu se simte însă în stare să meargă mai departe. Poate că nici nu există un „mai departe”.

____________________

~„23 August 1944, o zi decisivă în istoria Germaniei. Decisivă în bine sau în rău?“

Sunt mulţi germanii care cred că ceea ce s-a petrecut la Bucureşti în ziua de 23 August 1944 a fost momentul decisiv în pierderea celui de al 2-lea război mondial. Mulţi sunt şi germanii care nu ştiu nimic despre ziua de 23 August 1944. Pe scurt, pentru cei care nu cunosc subiectul, vom rezuma mai jos semnificaţia şi consecinţele celor petrecute la Bucureşti în ziua de 23 August 1944, cu intenţia deschis asumată de a demonstra cât este de falsă ideea unor germani că (1)„la 23 august 1944 românii i-au trădat pe nemţi”, că (2)„dacă românii nu părăseau Axa în august 1944 şi luptau până la capăt alături de germani, războiul s-ar mai fi prelungit cu încă cel puţin şase luni, timp suficient ca industria germană să finalizeze proiectul de fabricare a armei lor secrete, adică a bombei atomice nemţeşti”, iar soarta războiului ar fi fost alta. Sunt destul de mulţi germanii care nu-i pot „ierta” pe români pentru cele petrecute la 23 august 1944, pentru consecinţele acelei zile fatidice…

Se poate spune că în acea zi HITLER l-a pierdut pe aliatul său european cel mai serios, mai de nădejde, singurul dintre aliaţii europeni pentru care HITLER avea un respect autentic, deplin. Este vorba de mareşalul ION ANTONESCU, conducătorul României în intervalul 6 septembrie 1940 – 23 august 1944. România însăşi, printre ţările europene, îi oferise Germaniei naziste sprijinul cel mai substanţial în „Cruciada împotriva comunismului”, cum numea propaganda oficială românească războiul antisovietic. Nu este de mirare. Românii au intrat în războiul anti-sovietic, anti-comunist, cu o motivare extrem de puternică: refacerea României Mari, prin redobândirea Transilvaniei de Nord-Vest şi recucerirea Basarabiei. Cele două ţinuturi fuseseră pierdute de români în vara anului 1940, la masa tratativelor diplomatice, din păcate, nota bene!, cu „concursul şi ajutorul diplomatic al Germaniei”, acordat Ungariei şi Uniunii Sovietice!! A nu se uita!…

În august 1944, la câteva săptămâni după debarcarea Aliaţilor în Normandia, situaţia pe frontul de Est, anti-sovietic, nu era nici ea mai bună, înfrângerea Germaniei prefigurându-se şi din această direcţie. În aceste condiţii, după ce a jertfit pe frontul anti-sovietic mai multe vieţi tinere decât oricare alt aliat european al Germaniei, România nu mai avea motive să continue războiul cu orice preţ. Mareşalul ION ANTONESCU, un militar vestit pentru cultul onoarei militare, al cuvîntului dat, i-a informat pe liderii clasei politice din România că este gata să părăsească puterea, să demisioneze deci, şi s-o transfere celor care îşi asumă răspunderea să găsească soluţia militară şi politică optimă pentru români, cu cele mai mici pierderi de vieţi omeneşti, precizând că de la el nimeni să nu aştepte o acţiune contrară acordului stabilit cu HITLER. El, ca om în primul rând, şi ca şef de stat, va respecta înţelegerea cu HITLER, dar dacă vin alţi guvernanţi în România, aceia vor avea o libertate de acţiune mai mare. El, mareşalul ANTONESCU, nu le stă în cale… Din păcate, nici o grupare politică şi nici o personalitate politică nu s-a arătat capabilă şi dispusă să preia puterea. În plus, Ion Antonescu l-a avertizat pe HITLER că, în condiţiile existente pe front, România este obligată să caute o rezolvare proprie a situaţiei în care a ajuns. Soluţia avută în vedere de ION ANTONESCU fiind retragerea din confruntarea militară, dar fără să întoarcă armele împotriva Germaniei, a fostului aliat.

În ziua de 23 august 1944 se produce însă lovitura de palat organizată de câţiva comunişti, de câţiva aventurieri din armată şi de regele MIHAI, rege care, în ciuda ascendenţilor săi germanici(era totuşi un Hohenzollern!), se lăsase uşor manipulat şi câştigat de tabăra anglo-americană, indirect de URSS. Arestarea lui ION ANTONESCU i-a luat prin surprindere pe toţi românii, şi puţini au fost cei care s-au bucurat de noua turnură luată de razboi. Căci, trebuie subliniat, războiul purtat de ION ANTONESCU, alături de HITLER, a avut o largă susţinere printre români, atât la nivelul popular, cât şi al elitelor.

Consecinţele loviturii de palat de la 23 august 1944, atât cele imediate, cât şi cele pe termen lung, au fost dezastruoase pentru România. Un număr de 150.000 de militari români au fost arestaţi de Armata Roşie, declaraţi prizonieri şi trimişi în Rusia… Iar România toată a trecut la un regim politic de dictatură bolşevică, sever controlat de Moscova.

Nu punem însă în discuţie consecinţele pentru români, bune şi rele, ale loviturii de palat de la 23 august. Ne interesează, hic et nunc, numai perspectiva germană. Emitem, în acest sens, următoarele ipoteze:

(a) Cât este de reală povestea cu arma secretă germană, a cărei fabricare era iminentă şi ar fi schimbat soarta războiului? Iată o întrebare la care opinia publică are dreptul să primească un răspuns clar şi avizat. În mod deosebit poporul german are drept la acest răspuns. După declaraţiile cele mai avizate, ale unor mari specialişti germani ca Wernher von Braun sau Werner Heisenberg, nu exista nici o şansă ca industria de armament germană să producă acea armă, fie ea şi atomică, capabilă să întoarcă soarta războiului dacă acesta s-ar mai fi prelungit câteva luni, chiar şi un an!

(b) Nota bene În discuţia de faţă, lucrul cel mai interesant este să ne punem şi întrebarea pereche: ce ar fi făcut aliaţii, americanii în primul rând, dacă războiul ar mai fi durat încă o jumătate de an? Iată o întrebare pe care opinia publică nu şi-a pus-o, şi în mod specific ar trebui să şi-o pună cei care calculează pripit şi amatoristic consecinţele „trădării” românilor. Punem noi, românii, această întrebare, la care avem un răspuns garantat, deloc ipotetic. Iată răspunsul, perfect logic şi extrem de important:

în august 1945 americanii au lansat asupra Japoniei prima bombă atomică, la Hiroşima, urmată la câteva zile de cea de a doua, la Nagasaki. Cu numai trei luni mai înainte, la 9 mai 1945, Germania a fost nevoită să capituleze. Se ştie, cu siguranţă totală, că la 9 mai 1945 americanii nu aveau la dispoziţie un arsenal atomic operativ, nu erau încă gata bombele pe care le-au lansat în august asupra Japoniei. Cu alte cuvinte, acele bombe, care fuseseră pregătite special pentru Germania, pentru regimul nazist, au fost gata la numai câteva săptămâni după căderea regimului nazist. Astfel că întrebarea „Ce s-ar fi întâmplat dacă nu se petrecea 23 august 1944 de la Bucureşti?” capătă un răspuns stupefiant şi extrem de logic: catastrofa înfrângerii Germaniei ar fi căpătat dimensiuni într-adevăr apocaliptice! Cu efecte ireversibile! Dacă războiul mai dura trei luni, cele două bombe atomice lansate asupra Japoniei ar fi căzut asupra Germaniei. Mai mult, Statele Unite nu ar fi aruncat asupra Germaniei numai două bombe atomice, ca exerciţiu demonstrativ de forţă, ci un întreg arsenalul atomic.

Lumea uită sau nu ştie că a existat un plan al aliaţilor de transformare a Germaniei într-un deşert(sic!), program care, se pare, a avut la vremea aceea un efect stimulator deosebit printre fizicienii evrei participanţi la fabricarea bombei atomice americane. Zelul acestora(al fizicienilor evrei) pentru programul Manhattan a scăzut aproape total după capitularea Germaniei, moment în care americanii încă nu dispuneau de bomba atomică. De aceea capitularea Germaniei a fost resimţită, dintr-un anumit punct de vedere, nu ca o victorie a aliaţilor, ci ca un eşec al răzbunării evreieşti, imaginată la proporţii mult mai mari decât însuşi Holocaustul antievreiesc…

Acesta pare să fie motivul pentru care, la Moscova, vestea loviturii de palat de la Bucureşti, la 23 august 1944, a fost primită fără nici un entuziasm, cu oarecare consternare chiar, căci nu făcea parte din „planificarea” desfăşurării în continuarea a războiului. Importanţi lideri bolşevici, evrei, au dezavuat cu nervozitate excesul de zel al comuniştilor români participanţi la lovitura de palat din 23 august 1944, pentru care nu au cerut acordul Moscovei. Acestor lideri bolşevici de la Moscova nu le-a convenit iniţiativa de la Bucureşti, cu alte cuvinte nu le-a convenit scurtarea războiului cu şase luni de zile. De precizat că comuniştii români participanţi la complotul din 23 august, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil Bodnăraş, erau printre puţinii comunişti ne-evrei din Partidul Comunist din România! Ei nu ştiau multe dedesubturi ale politicii Moscovei (şi nu numai), la care nu aveau acces tocmai pentru că erau „numai” români.

(c) Este o naivitate să spui că un popor a trădat alt popor. Numai persoanele fizice sau grupuri omogene de persoane pot trăda. Popoarele au interese, în mare parte aceleaşi, interese de supravieţuire şi prosperitate în demnitate. Popoarele nu greşesc unele faţă de celelalte, ci numai fiecare faţă de ele însele, abandonându-şi menirea şi demnitatea, greşind astfel faţă de Dumnezeu, faţă de şansa acordată de Dumnezeu.

d) Dacă într-adevăr actul de la 23 august 1944 a avut pentru Germania consecinţele mai sus prezentate, asta nu înseamnă că putem spune că poporul român sau conducătorii săi au acţionat (cu bună ştiinţă) pentru salvarea Germaniei de la cataclismul atomic care i se pregătea. Cine atunci a dat peste cap planurile de aneantizare a Germaniei, de des-fiinţare a poporului german? Unul din doi: hazardul sau Marele Arbitru al Istoriei…

Cert este că nemţii, dacă acceptă ipoteza de mai sus, nu au motive să le mai poarte pică românilor. Dimpotrivă: recunoştinţă…

În concluzie:

Actul de la 23 august 1944, act de trădare a intereselor româneşti, a adus multe suferinţe românilor. Cei mai mulţi dintre români deplâng şi azi gestul regelui MIHAI(„regele neamţ”!), gest nesocotit, lipsit de responsabilitate, lipsit de loialitate faţă de poporul român. Existau alte variante, mult mai convenabile pentru români. În mod paradoxal, în pofida tuturor jocurilor şi strategiillor desfăşurate, unele la vedere, altele oculte, beneficiarul principal al lui 23 august 1944 s-ar putea să fie poporul german. O spunem pentru a evidenţia intervenţia nu a românilor în istoria Germaniei, ci a înseşi Providenţei, căci dacă era ca lucrurile să iasă aşa cum le gândise mintea omenească, a unor strategi de peste ocean, mare ar fi fost şi insurmontabil dezastrul pe care mintea acestor oameni îl pregăteau Germaniei, poporului german, la încheierea războiului de a cărui declanşare numai Dumnezeu ştie cine sunt vinovaţii adevăraţi. Planul, făcut de mintea omenească, era ca asupra Germaniei să se abată un genocid propriu zis, total şi definitiv! Numai Dumnezeu îi mai putea salva pe germani, iar Dumnezeu aşa a considerat, că rolul germanilor în istoria lumii, a omenirii, este departe de a se fi încheiat. E drept însă că nici Dumnezeu nu lasă la voia întâmplării cine să fie cei prin care se face voia sa. De data aceasta i-a ales pe români. Iar şi mai exact spus, Dumnezeu a ales ca salvatorul Germaniei să fie un german care a acţionat ca trădător al germanităţii sale! Ca trădător atât al Germaniei, cât şi al României! (O întrebare, în această paranteză: este adevărat că regele Mihai, după 23 august 1944, deşi s-a vânturat prin toată lumea, nu a călcat niciodată în Germania? De ce?)

Aşadar, germanii nu au motive să fie supăraţi pe români pentru cele petrecute la 23 august 1944. Au cumva motive să le fie recunoscători? La această întrebare numai germanii pot da răspuns…

În sfârşit, mulţi sunt şi românii care se simt încă şi azi „vinovaţi” faţă de nemţi pentru „trădarea” de la 23 august 1944. Îi asigur pe aceşti onorabili compatrioţi că sunt excesiv de exigenţi, de intransigenţi cu propriii lor părinţi, cu propriul lor popor. Este aceasta o meteahnă de care suferă mulţi români. O meteahnă care îi onorează pe români în absolut şi în faţa lui Dumnezeu. Cu o condiţie însă: să nu facă din acest criticism metodă sau mentalitate, stil de gândire. Dimpotrivă, practicându-l cu onestitate intelectuală, au ocazia, prin contrast, să evidenţieze mai bine momentele de graţie ale istoriei noastre. Nu au fost deloc puţine sau neînsemnate.

August 2006

ION COJA

Profesor la Universitatea Bucureşti

________________