MONITOR CULTURAL * on-line

~Constantin Frosin:Un plus de imagine României

„Rolul şi scopul meu a fost mereu să aduc un plus de imagine României“ – o convorbire de Pompiliu Comşa

Personalitatea culturală a anului 2007, desemnată de cititorii săptămânalului REALITATEA-Galaţi, este profesorul universitar doctor CONSTANTIN FROSIN, cel mai bun traducător român de limbă franceză

* este un lucru mare să fii într-o zi profet – măcar în ţara şi oraşul tău * 200 (două sute) de cărţi cu ISBN publicate, din care o treime în edituri străine, 600 de reviste în care am fost publicat, în timp ce Marin Sorescu, următorul scriitor român în acest clasament inedit, este publicat de 170 reviste * modestia mea bolnăvicioasă mi-a adus mari necazuri * am făcut multe pentru scriitorimea din zonă, dar sunt destule personaje care nu m-au acceptat nici acum * nu am obiceiul să ies în piaţa publică la tribună şi să spun ”fraţilor, am făcut o mărgică roşie”, eu tac şi fac * într-un oraş cu două universităţi şi personalităţile aferente, viaţa culturală este dominată de un profesor de liceu şi un altul de generală, care şi-au adjudecat, meritat sau nu, până acum majoritatea recunoaşterilor (e drept, locale…) * în momentul când vrem să fim mari, trebuie să fim traduşi, să existăm în clasamentele europene * trebuie verificat fiecare lucru care se publică în reviste, altfel literatura română va deveni un zid al plângerii * un traducător de literatură trebuie să fie, în primul rând, un scriitor în limba în care traduce * nu-mi propun să mă opresc niciodată, ci să mă pun în slujba literaturii române, care este o literatură mare * afară primeşti 30 de euro de pagină tradusă * bărbatul, dacă nu are în spate un suflet-pereche care să-l ajute, să-l înţeleagă, nu face nimic

– Dragă Mare Prieten, aşa cum vă place să mă apelaţi, după profesorul universitar doctor IOAN BREZEANU şi pictorul TEODOR VIŞAN, iată că urmaţi Domnia Voastră, în postura de a primi distincţia de PERSONALITATEA CULTURALĂ a anului. Interesant este că, în voturile cititorilor noştri, aţi devansat cu 175 de voturi pe pictorul NICOLAE SPIRESCU şi cu 198 de voturi pe actriţa IOANA CITA BACIU. Se observă un schimb de generaţii la nivelul intelectualilor gălăţeni valoroşi.

– Înainte de toate vreau, să mulţumesc domnului Pompiliu Comşa, întrucât a reuşit să spargă nişte bariere ale tăcerii care pe mine, unul, mă înconjoară şi limitează – de o manieră care nu mă încântă şi nici nu mă avantajează. Este bine, de aceea, să împănăm juniorii cu seniorii, să alternăm toate generaţiile pe platoul celor care triumfă în cultură. Revenind la îndrăzneala domnului Pompiliu Comşa, vreau să mărturisesc că nimeni n-a mai făcut un asemenea gest pentru mine, mai ales că, până acum, au fost ceva premii şi premiuţe, pe ici, pe acolo, oferite din amiciţie. Gestul său a fost precedat de faptul că REALITATEA, ziarul său de suflet şi de excepţie, m-a trecut tot anul acesta (nota mea: 2007) pe locul întâi în topul PERSONALITĂŢILOR GĂLĂŢENE. Am fost plăcut surprins, deşi, la un moment dat, mă întrebam – cu modestia mea bolnăvicioasă, care întotdeauna mi-a adus mari dezavantaje – dacă eu trebuia să fiu acolo, dacă nu cumva trebuia făcute două clasamente, unul cu seniori, altul cu juniori, mai ales că, personal, mă consider un junior faţă de personalităţile de genul domnului Brezeanu, şi vreau să vă spun că poate există o caracteristică a acestui oraş cumplit de negustori. Deşi nu sunt gălăţean, am iubit oraşul şi l-am acceptat imediat, se pare, însă, că anumite persoane, personaje, personalităţi gălăţene nu m-au acceptat nici acum, deşi am făcut foarte multe pentru scriitorimea din zonă. De aceea, la nominalizarea REALITĂŢII, destui au ricanat de o manieră care nu mi-a convenit. Dânsul a insistat, probabil a primit la rându-i nişte bobârnace, dar mie mi-a plăcut ideea, dânsul a mers înainte şi iată că, acum, mă onorează peste poate cu acest premiu de excelenţă dintre superlativele REALITATEA 2007. Este un lucru mare să fii, într-o bună zi, profet – sau măcar mic profet – în ţara ta şi-n oraşul tău. Mie unul, nu mi s-a mai întâmplat, sper să fie un început, pentru că – întâmplător sau nu – Domnia Sa este un navigator, probabil, pasionat al internetului, unde a văzut mai multe lucruri despre mine, a aflat că am depăşit cifra de 200 de cărţi cu ISBN publicate în edituri româneşti şi străine, aproape o treime în edituri străine. Vreau să vă spun că sunt oameni care visează să aibă măcar o carte, într-o bună zi, într-o editură străină. Numărul revistelor în care am fost publicat a depăşit probabil cifra de 600, sunt chestiuni consonante cu premiile REALITATEA. Cel mai publicat scriitor român din toate timpurile a fost Marin Sorescu, am făcut Revista Revistelor după moartea prematură şi fulgerătoare a lui, după ce i-am tradus şi ultima carte. Dânsul a fost publicat de 170 de reviste, lucru care, pentru un român era, în epocă, extraordinar. Probabil că, impresionat de exemplul Domniei Sale, am ajuns la vreo şase sute – poate să fie mai mult, poate să fie mai puţin cu una-două, nu mai ţin statistici pentru că nu mă mai interesează. Pe de altă parte, poate s-a mai remarcat, prefer să tac şi să fac, nu am obiceiul să ies în piaţa publică la tribună şi să spun ”fraţilor am făcut o mărgică roşie sau o minune”. De aceea, anumite foruri gălăţene şi nici naţionale nu prea ştiu (sau se prefac că nu ştiu) de mine, nu obişnuiesc să mă bat cu cărămida-n piept. Este frumos gestul domnului Pompiliu Comşa, mai ales că vine într-un oraş cu două universităţi, unde viaţa culturală este dominată de un profesor de liceu şi de un altul de şcoală generală, care şi-au adjudecat până acum, meritat sau nu, majoritatea recunoaşterilor (e drept, mai mult locale). Dacă analizăm personalităţile care se învârt prin cele două universităţi, CV-urile lor româneşti şi europene, povestea are un iz amar şi, de aceea, vreau să atrag atenţia onor cititorilor REALITATEA – şi nu numai – că, din momentul în care am păşit în 2007, un scriitor mare nu mai este doar un mare scriitor român, el trebuie să fie, în acelaşi timp, unul recunoscut ca atare de marea ţară din care facem cu toţii parte acum: Uniunea Europeană. În momentul când vrem să fim mari, trebuie să dovedim că suntem traduşi, că existăm în clasamentele continentale, ori francofone, Francofonia fiind o entitate paneuropeană, peste dimensiunile Europei. Rămân consecvent însă cu mine însumi, îmi văd de treabă şi nu bat tam-tam-ul, sperând ca, până la pensie, sau cât s-o mai putea, să fac cât mai multe lucruri şi pentru oraşul Galaţi şi pentru România, deoarece rolul şi scopul meu a fost dintotdeauna să aduc un plus de imagine ţării în care m-am născut. Ideea extraordinară a domnului Pompiliu Comşa, pentru care-i mulţumesc încă o dată, mă onorează peste poate.

– Domnule profesor, vreau să vă asigur de întreaga mea consideraţiune. Anul 2007 a avut şi părţi bune şi părţi rele. Dar, aşa cum spuneaţi sugestiv odată, Dumnezeu nu este numai mare, este ocean, intersideral şi interplanetar. Ce aşteptaţi de la 2008 ?

– Mă aştept ca Uniunea Scriitorilor şi alte foruri profesionale să înţeleagă că trebuie să treacă pe coordonate europene, să investească bani în traduceri şi să le încredinţeze unor oameni care au state vechi de plată în domeniu. Mă înfioară când citesc, în reviste de mare ţinută – gen Poezia şi altele, traduceri care au greşeli tip dezacord, greşeli îngrozitoare de gramatică şi logică, doar pentru că autorii lor şi redactorii şefi frecventează aceleaşi cercuri, că sunt în relaţii de prietenie. Sunt nenorociri care, o dată ce ies „afară”, fac din literatura română un zid al plângerii. Nu ştiu de ce nu se încearcă un juriu, un sfat al bătrânilor, al experţilor în traduceri, care să verifice – contra unei sume modice, fiecare lucru care se publică în reviste. Pentru ei este bine, au un CV, publică în multe locuri, bun, dar un străin, când va pune mâna pe această traducere, va spune ”Literatura română este o prostie, o porcărie”. Să se înţeleagă că trebuie investiţi bani mulţi în cultură, în editarea de carte pentru străinătate, care presupune alte condiţii, adică să aibă un aspect grafic care să încânte cititorii. Un traducător de literatură trebuie să fie, în primul rând, un scriitor în limba în care traduce. Nu vor putea traduce nici amatorii, fie ei, de exemplu, ingineri – ei putând traduce doar texte inginereşti în specialitatea pe care o stăpânesc foarte bine. Poezia poate fi tradusă doar de un poet de expresia limbii în care traduce. În cazul meu, poate ştiţi deja, eu sunt poet de expresie franceză (cu 17 volume de poezie publicate şi 3 de eseistică) şi multă lume se miră cum de-mi ies foarte bine traducerile. Este simplu: dacă eu scriu poezie în această limbă (şi nu numai în această limbă…), probabil că traducerea este un fel de rearanjare a textului, a mesajului românesc, mai ales că-mi citesc cu vocea minţii aceste texte româneşti, intră pe o ureche în română, iar pe cealaltă ies în franceză, şi mi se dictează parcă, iar eu scriu în calculator, am ajuns să nu mai fac ciorne. Probabil că, după 200 de lucrări publicate, din care 170 sunt traduceri, acesta este un lucru firesc. Oricum, personal nu-mi propun să mă opresc niciodată, ci să mă pun, în continuare, în slujba literaturii române, care este o literatură mare. Dacă s-ar şti să se investească pe măsura literaturii române, probabil c-am fi altfel recunoscuţi în străinătate. Franţa, care este unul din cei trei centri ai puterii mondiale, alături de Anglia şi SUA, nu uită că Francofonia este paneuropeană, că aproape 600 milioane de oameni o vorbesc şi o înţeleg, că, dacă din marea anglofonie scoatem China, India, Pakistanul şi alte ţări uriaşe, o să vedem că anglofonii mai rămân cu 50-60 de milioane, cam o zecime din ce are Francofonia. Asta nu înseamnă că franceza nu este o limbă extrem de elegantă şi în care literatura română trece foarte bine – dacă traducătorul este foarte bun. Vreau să vă mai spun că eu mai cunosc câteva limbi, am şi tradus din şi în alte limbi, dar, ca expert în traduceri, afirm că într-o limbă ca engleza, ca germana, poezia românească trece extrem de greu. După mine, este un soi de proză poetică – care nu ştiu ce efect are. Deci, trebuie să fii genial, ca acel băieţaş (Cornel Popescu) care a murit la cutremur şi care a tradus superb „Luceafărul” la doar 19 ani! Din păcate, geniile nu numai că sunt puţine, sunt pe cale de dispariţie. Sper ca, în 2008, să văd o mişcare în sensul acesta, sper ca Uniunea Scriitorilor să-mi încredinţeze 10 – 12 volume, mai ales că, personal, aş putea traduce o carte pe lună, sper să fie plătită cum se cuvine această muncă – pentru care afară primeşti 30 de euro de pagină, iar în marile oraşe de tradiţie culturală – gen Bucureşti, Cluj, Iaşi – din România, sunt traducători foarte solicitaţi (eu nu fac parte din acel centru cultural numit Bucureşti şi la mine/noi se ajunge mai greu), plătiţi deja cu 15-20 de euro pe pagină. Eu am mers în continuare cu 10 euro pe pagină şi la amicii pe care-i ştiu fără bani, am făcut-o şi gratuit sau am primit sume simbolice. Sper din tot sufletul ca literatura română să poată să refacă o parte măcar din mentalităţile şi prejudecăţile românilor, sper să le redea demnitatea de români pentru că, fără ea, în Uniunea Europeană riscăm să devenim sclavii sau ultimii oameni ai continentului, să dormim la grajduri cu rândaşii sau cu alte neamuri căzute din copacii de prin Africa sau de prin alte locuri. Sper să fie bine, Doamne-ajută !

– Domnule profesor, haideţi să facem cititorilor şi o mărturisire, ca un fel de spovedanie în faţa oglinzii : sunteţi cel care a tradus în limba franceză, absolut gratuit, volumul aniversar REALITATEA 150, lucru pentru care vă mulţumim cu plecăciune, public. Şi să nu uităm, în acest moment, şi de doamna Daniela, cea care vă însoţeşte în viaţă, dar şi de fiica Simona, cărora le urăm, aşa cum făceam în copilărie, pace, pâine, gologani, la anul şi la mulţi ani.

– În numele familie mele, vă mulţumesc mult. /../Pentru c-aţi amintit de doamna mea, dvs. ştiţi mai bine că, în spatele fiecărui om care începe să dea din aripi şi să facă salturi mai mari sau mai mici, se află o doamnă care se sacrifică, care serveşte drept scară sau ca sprijin moral. Dacă n-aş fi avut sprijinul soţiei şi al fiicei mele, probabil că n-aş fi putut face aceste lucruri despre care vorbim astăzi. De altfel Simona, când a fost intervievată la Ambasada Franţei – în ziua în care mi s-a conferit titlul de Cavaler al Ordinului naţional francez al Artelor şi Literelor, în 2000, unde a fost prezent şi Domnul Primar Dumitru Nicolae, reporterul a întrebat-o: „Cum este să ai un tată ca domnul Frosin ?” ea a răspuns spontan, deşi era abia în clasa a opta : ”Foarte greu, să ştiţi”. Bărbatul, dacă nu are în spate un suflet pereche care să-l ajute, să-l înţeleagă, nu face nimic. De aceea, cu această ocazie, dacă veţi mai avea loc în ziar, scrieţi că îmi salut soţia, îi aduc respectuoasele mele omagii şi-i mulţumesc din suflet !

Ascultător din oficiu:

POMPILIU COMŞA

Anunțuri