MONITOR CULTURAL * on-line

~George Popa în dialog cu Călin Ciobotari: „Lipsesc marile modele de intelectual“

Dificil de încadrat, iubind deopotrivă  filosofia şi literatura, atent la vibraţiile prezentului cultural, însă mereu întors către un trecut de la care se revendică, George Popa este unul dintre intelectualii care încă mai aspiră la idealul universalismului, pe formulele unei tot mai rar întîlnite opţiuni pentru polivalenţa spirituală. În rândurile de mai jos, fragmente dintr-un dialog mai amplu pe teme dintre cele mai diferite: eminescianism, parcurs biografic, viziunea asupra poeziei etc.

C.C.: De la seminarul „Sf. Gheorghe” din Roman, la Facultatea de Medicină din Iaşi, după care preocupări literare dintre cele mai serioase. De unde tendinţa aceasta a ramificării pe multiple planuri de cunoaştere?

G.P.: Dintru început, odată cu tendinţa spre solitudine şi meditaţie, am avut deschidere către semnificativ, către esenţial, către ceea ce este pur, elevat. Acest fond structural, ale cărui constante au fost intuiţia şi năzuinţa către valorile superioare ale vieţii şi ale creativităţii umane, avea să se obiectiveze în preocuparea pasionată pentru poezie, muzică, pictură, sculptură – totul filtrat atît prin sensibilitate, cît şi prin intelect. Emoţia inimii s-a îmbinat cu emoţia minţii, fapt care s-a reflectat în diversele mele scrieri. Lecturile – literare şi filozofice – , apropierile de muzică, de artele plastice au fost selective. Am preferat să merg din creastă în creastă.

La acea vreme, seminarul din Roman se număra printre şcolile de prestigiu. Încărcătura culturală era deosebită, întrucît se studia întreg programul de liceu, la care se adăugau materiile religioase. În plus, se punea accent pe studierea limbilor: din prima clasă se preda franceza şi germana, din a doua latina, iar din clasa treia limba greacă.

Preocuparea mea principală de-a lungul celor opt ani de seminar a fost filosofia.  Plecînd de la preocupările lui Eminescu, încă din clasa III-a am început să studiez budismul, apoi în anii următori gîndirea lui Schopenhauer, Kant, Platon, Spinoza, Nietzsche. Paralel, poezia (de la Goethe şi Hölderlin la Baudelaire şi Rilke), marea muzică – Mozart, Beethoven, Schubert, marea pictură – începînd cu Rembrandt şi Leonardo da Vinci. Reliefez faptul că în timpul acela şcoala secundară era concepută ca un for educativ din care, de la 11 la 19 ani, deveneai un om format, cu o cultură solidă şi cu un sentiment al personalităţii, al răspunderii etice bine conturat.

Datorită  acestor abordări diversificate, mai tîrziu conferinţele mele de literatură şi artă aveau să dezvolte un comparatism de largă respiraţie. De asemenea, prelegerile la medicină erau însoţite de digresiuni din domeniul culturii, fapt care facilita receptarea noţiunilor aride. De altfel, consider că orice universitar, prin însăşi sensul cuvîntului, trebuie să posede cultură umanistă universală.

Conferinţele dumneavoastră sunt frumoase, sunt prea frumoase, faceţi-le mai puţin frumoase”.

C.C.: Scrierile dumneavoastră, în special cele eseistice, sunt puternic amprentate de un limbaj filosofic. Navigaţi dezinvolt prin terminologii diferite, operaţi salturi între cele mai diferite viziuni asupra lumii. Faceţi recurs, concomitent, la tezele fenomenologiei, la accepţiunile heideggeriene asupra fiinţei, la „în sinele” kantian etc. Credeţi că e viabilă metoda aceasta a raportării la literatură prin filosofie?

G.P.: Multipla informare culturală mi-a permis să întreprind şi în scrierile mele  comparatismul multivalent, al cărei ghid a rămas filosofia. Motivaţiile au fost următoarele: făcînd apel la cel de al şaselea simţ – „simţul filosofic” – intrinsec oricărui intelectual deschis meditării asupra marilor întrebări –  se induce ceea ce am numit „emoţia intelectuală a artei”. Hermeneutica filosofică are rolul de a da o interpretare superioară poeziei şi artei, revelarea unor sensuri inedite. Dîndu-i călăuză filosofia, se induce cititorului sentimentul integrator al armoniei pe planuri din ce în ce mai extinse, mai înalte. De asemenea, gîndirea filosofică devine mai atractivă pentru lector, astfel că o poate recepta mai cu uşurinţă şi, uneori, îl face să studieze el însuşi autorii respectivi. Din aceste multiple raţiuni, consider necesară semnificarea filosofică a operelor literaturii şi a celorlalte arte, cu atît mai mult atunci cînd raportarea comparativă este complexă.

C.C.: Aţi debutat cu traduceri din Omar Khayyam, în 1969, apoi, editorial, în acelaşi an, cu volumul de versuri Laudă formei. V-aş ruga să-mi descrieţi climatul literar al acelor ani şi să-mi vorbiţi despre motivele care v-au determinat să faceţi pasul spre literatură.

G.P.: Privitor la climatul literar precedînd debutul meu editorial, trebuie de spus că în acel timp de interdicţie a accesului spre spiritualitate, exista o pasionată sete de înaltă cultură, mai ales în mediul universitar. Acest lucru l-am putut constata nemijlocit prin prezenţa unui public îndeosebi interesat la diversele conferinţe de literatură şi artă (Eminescu, Omar Khayyam, Rodin, Van Gogh, Rembrandt, Sculptura greacă etc.) – pe care le-am ţinut între anii 1955-1962 la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, precum şi la alte  instituţii de cultură din Iaşi. Participau la aceste expuneri cadre didactice tinere care urmau să devină distinşi profesori, precum Al. Husar, Leonida Maniu, Liviu Leonte, Viorica S. Constantinescu. Semnificativ pentru atmosfera acelei vremi este faptul că, la un moment dat, conferinţele au fost interzise, fiind acuzate că nu conţineau referiri la filosofia materialistă. De altfel, profesorul Al. Dima, care îmi vedea în prealabil textele, mă avertizase de pericol, drept care îmi recomandase în mod ferm: „Conferinţele dumneavoastră sunt frumoase, sunt prea frumoase, faceţi-le mai puţin frumoase”.

A urmat apoi perioada cărţilor publicate. Ele aşteptau de bună  vreme pasul editorial. De exemplu, Semnificaţiile spaţiului în pictură (1973) şi monografia Auguste Rodin (1976) au fost fructificarea acelor conferinţe.

„Heidegger afirmă că germanii nu sunt încă pregătiţi să-l înţeleagă pe Hölderlin, poetul lor cel mai important. Comentarii precum cele amintite dovedesc că acelaşi lucru se poate spune şi despre Eminescu”

C.C.: Aţi acordat o mare însemnătate studiului asupra lui Eminescu. Lucrări precum Libertatea metafizică eminesciană sau Deschideri metafizice în lirica eminesciană stau mărturie în acest sens. Aş vrea să-mi enumeraţi cîteva concluzii generale pe care, în toţi aceşti ani, le-aţi decupat din perspectiva aceasta a eminescologului.

G.P.: Din 1963 şi pînă în 2007, cărţile mele despre Eminescu s-au înşiruit, nepremeditat, după o anumită logică ideatică, suprapusă pe teoria cunoaşterii a lui Kant, filosoful cel mai preţuit de Eminescu. În prima lucrare (Spaţiul poetic eminescian, 1983) am relevat faptul că Eminescu a aflat o modalitate originală de a-şi asuma lumea din afară, convertind spaţiul exterior în spaţiu lăuntric cu ajutorul unei mişcări muzicale sau luminoase, model fiind poezia „Peste vîrfuri”. Apoi, adresîndu-se celui de al doilea tipar aprioric kantian al sensibilităţii, timpul, efemeritatea este contracarată prin instituirea de prezenturi eterne (Prezentul etern eminescian, 1989). Mai sus, la nivelul intelectului, alături de categoriile kantiene, Eminescu adaugă trei noi categorii: sacrul şi sublimul, prin care transmută superior lumea şi viaţa, şi arheii, sîmburele identitar etern din fiecare existent, ADN-ul spiritual care ne asigură individualitatea (Spiritul hyperionic sau sublimul eminescian, 2003). În fine, la nivelul raţiunii, Eminescu afirmă panexistenţa lui Dumnezeu în fiecare om, iar în ce priveşte libertatea spirituală, poetul imaginează un dincolo depăşind antinomia fiinţă/nefiinţă, precum şi orice structură ce s-ar numi lume. Este cea mai radicală viziune a libertăţii metafizice din istoria gîndirii. (Libertatea metafizică eminesciană, 2005, Deschideri metafizice în lirica eminesciană, 2007). Am denumit spirit hyperionic deschiderea vizionară a gîndirii lui Eminescu. Şi am scos în evidenţă, de asemenea, caracterul fundamental al vieţii şi creaţiei lui Eminescu – etica. Astfel, autorul Luceafărului se cere a fi citit în termeni de etică hyperionică: etica vieţii, etica creaţiei, etica rădăcinilor („Doina”).

Am mai atras atenţia supra faptului că, în viziunea lui Eminescu, matricea spirituală, arhetipul modelator al culturii noastre este muntele. În teoria sa asupra albiei stilistice autohtone, Lucian Blaga s-a oprit la primele patru versuri, la spaţiul ondulat, din „Mioriţa”, pentru a concluziona asupra ideii de ezitare şi resemnare pe care le atribuia sufletului românului. Dar balada vrînceană suie vertical către „munţii mari” şi miile de stele. Or, intuiţia eminesciană face revelaţia adevăratului apriorism românesc: „Este muntele tată al râurilor şi al poporului nostru. Acesta e cumpăna lui, cântarul cu care-şi cântăreşte patimile şi faptele”. Căci „nu-s culori destule în lume să-nvesmînte / A munţilor Carpatici sublime idealuri”.

Astfel, gîndirea poetică eminesciană se ordonează într-un sistem filozofic unitar, armonios articulat şi suind pînă  in apex mentis. Este ceea ce am încercat să relev în studiile mele. Ar trebui să se înţeleagă odată pentru întotdeauna că Eminescu a spus cam tot esenţialul despre tot ceea ce este esenţial.

C.C.: Credeţi că exegeza eminesciană actuală este pe drumul cel bun? Se pun întrebările potrivite operei lui Eminescu şi sunt înţelese corect răspunsurile pe care această operă le oferă?

G.P.: Pentru a te apropia de creaţia lui Eminescu este nevoie de nişte premise:

a. Să nu vii cu grilă prefabricată – proprie sau împrumutată – ci să ai maximă deschidere a intelectului şi a capacităţii hermeneutice.

b. Să posezi o serioasă cultură filozofică – hinduism, budism, Platon Spinoza, Kant, Schopenhauer, cunoscuţi nu din digests, ci din lectură pasionată a originalului, şi începută de preferat din primă tinereţe, cînd receptivitatea şi memoria se află la maximum de disponibilitate.

c. Să poţi vibra consonant cu ideatica eminesciană şi să ai capacitatea intuiţiilor vizionare pentru a afla înţelesuri nedezvăluite încă.

S-a scris şi se scrie mult despre Eminescu: din elevată uimire – model D. Caracostea, Rosa del Conte, Mircea Eliade; întru iluminată redescoperire – model Constantin Noica sau Nicolae Georgescu;  iar, de partea opusă, fie pentru a-ţi face rost de o tresă de prestigiu, ori a-ţi exercita gustul de disonanţă, de aberaţii duse pînă la apetitul malefic. Ca atare, unul a găsit că autorul Odei „a avut inteligenţă medie” („cu ce l-o fi cîntărit ?”, s-a întrebat C. Noica), altul că a fost un poet minor, iar altul că este „cadavrul din debara”. Este straniu cum unii ţin să-şi asigure un autostigmat, o pată pe vecie, neţinînd seamă de sfatul lui Longinus: „Nu se cade ca pentru o josnicie să treci drept necuviincios în faţa posterităţii”.

Heidegger afirmă că germanii nu sunt încă pregătiţi să-l înţeleagă pe Hölderlin, poetul lor cel mai important. Comentarii precum cele amintite dovedesc că acelaşi lucru se poate spune şi despre Eminescu.

„…trebuie spus că poezia nu este nici rimă, nici ritm, nici vers, nici metaforă. Este fluid muzical, fior metafizic, eliberare în inefabil…”

C.C.: Datoraţi, în plan literar, ceva cuiva? Altfel spus, aţi practicat cultura discipolatului şi, mai cu seamă, credeţi că astăzi, cînd fiecare e pe cont propriu, mai este posibilă o relaţie de tipul discipol – magistru?

G.P.: Permiteţi-mi să vă povestesc următoarele. În cursul secundar, am avut unele modele de mari intelectuali şi dascăli, dintre care mai ales profesorul de istorie, Ioan Teştiban. Acesta era de o desăvîrşită distincţie, iar lecţiile sale constituiau o pasionată filosofie a evenimentelor şi a personalităţilor decisive ale istoriei. Două împrejurări mi-au legat spiritual destinul de puternica sa personalitate. În clasa a III-a de Seminar, vorbindu-ne despre Shakespeare, m-a reţinut îndeosebi ideea lui Hamlet de a crea un teatru în teatru. Impresionat de interesul meu, profesorul Teştiban mi-a pus la dispoziţie opera lui Shakespeare într-o traducere franceză în opt volume. De asemenea, la o altă lecţie, în acelaşi an, în timp ce profesorul expunea, eu mă uitam – în istoria artei a lui Orest Tafrali, la tabloul lui Rembrandt  – „Un filosof la fereastră”. Profesorul a observat că nu sunt atent, dar văzînd imaginea la care mă oprisem, m-a pus să o descriu. Tremuram tot, şi nu ştiu ce primă „critică de artă” am îngăimat, că profesorul m-a iertat şi apoi, de-a lungul anilor, am fost mai tînărul său prieten. Îl vizitam acasă, discutam artă, filosofie, probleme de viaţă. Am rămas şi după absolvire în elevat schimb de gînd şi suflet. Acesta este modelul dascălului ideal, care are capacitatea de a intui valenţele spirituale ale unui elev şi îl face fiul său sufletesc.

Nu ştiu în ce măsură o asemenea relaţie mai are loc astăzi. Lipsesc marile modele de intelectual. Model în ce priveşte comportarea etică, profesionalismul şi cultura, precum dotat totodată şi cu acea intuiţie a valorilor latente şi bucuria de a le releva şi cultiva. La rîndul său, elevul trebuie să posede o serioasă educaţie morală prealabilă şi să fie înzestrat cu sensibilitate pentru ceea ce este superior spiritual. Într-un cuvînt, trebuie să existe „magiştri”, dar şi receptivitate de „discipoli”.

C.C.: Scriaţi undeva, cîndva, despre „despotismul versului alb”. Care ar fi mecanismele ce au dus la supremaţia contemporană a „albului”? Credeţi că „dictatura” aceasta e cu adevărat defavorabilă gîndului poetic?

G.P.: Nu albul domină lumea de azi, nici măcar negrul absolut, pentru că acesta este un rezervor, o stare potenţială – ci cenuşiul.

În ce priveşte albul prozodic, trebuie spus că poezia nu este nici rimă, nici ritm, nici vers, nici metaforă. Este fluid muzical, fior metafizic, eliberare în inefabil – indiferent de mijloacele stilistice utilizate. Fie că rimează sau nu, poetul autentic poate împlini această chemare definitorie a poeziei.

Aşa cum se ştie, la greci şi romani, preocuparea stilistică era savantul sistem metric, cu atît mai mult cu cît  se recita pe muzică. Poezia lui Pindar şi lirica celei mai elevate  spiritualităţi, cea a lui Hölderlin, sunt fără rimă.

Rima apare întîi în poezia populară exprimînd nevoia de armonie a omului aflat în mijlocul dispersiei infinite a lucrurilor. În literatura cultă prestigiul ei îşi atinge acmeul în părerea radicală a lui Baudelaire, conform căreia, cel ce nu are imaginaţia rimei, nu este poet. Ne aflăm acum într-o epocă în care se recurge mai ales la versul alb, în intenţia de a da mai multă libertate exprimării poetice, fără constrîngerea acelui „sunet din coadă”.

Trebuie însă de asemenea precizat că rima nu se reduce doar la ornament gratuit. Există o funcţie filosofică a întîlnirilor şi intervalorizărilor ontologice şi axiologice dintre rime, colaborînd, alături de ritm, de logica internă a ideaţiei şi de jocul metaforelor, – la a induce sentimentul armoniei, formula omului de a fiinţa în lume. Necesitatea armoniei pentru om este înscrisă a priori în structura noastră ontică, la fel cum este înscrisă în mişcarea astrelor.

Ca şi inspiraţia, rimele precum cele eminesciene sunt izbucniri ale  spontaneităţii „prielnică potrivirilor de stele”, spontaneitate lucrînd în imaginaţia poetului după o logică internă cu neputinţă de descifrat, şi aparţinînd unor resorturi fine şi adînci ale dicteului creator. Nu este semnificativ faptul că Lucian Blaga, după ani de zile de vers alb, a revenit, în perioada a doua a creaţiei, la rimă? Şi este interesant de remarcat că poeziile din perioada „albă” erau tăgăduitoare la adresa existenţei, pentru ca poemele cu rimă să constituie un adevărat imn închinat vieţii umane şi armoniei universale.

Şi să nu uităm că între şansele unui poem de a intra în memoria noastră, alături de coerenţa ideatică internă, un loc hotărîtor îl are fluenţa, cantabilitatea versurilor. Or, aceasta este condiţionată de ritm, dar şi de rimă. Dintr-o poezie fără rimă putem reţine versuri semnificative aforistic, însă mai dificil strofe sau întreaga poezie.

Realitatea este că există idei poetice care cer ritm şi rimă, dar şi poezii care cer deschiderea versului liber. Alături de poezii cu rimă, am folosit de asemenea versul alb, uneori şi fără punctuaţie. Pe textul unui asemenea poem – intitulat Hyperionică, Iulia Hălăucescu, „Doamna acuarelei româneşti”, a pictat un tablou figurând zborul extatic al Păsării albastre în vecinătatea astrelor; tot pe un asemenea poem, „Cîntec infinit”, distinsul compozitor ieşean Ciprian Ion  a creat o inspirată „Cantată pentru soprană, tenor şi orchestră de coarde”.

„Actualmente s-a coborît mai departe, cultura tinde să devină subombilicală. S-a ajuns pînă la a se da premii naţionale şi Nobel pentru scrieri pornografice”

C.C.: Cum vedeţi viitorul literaturii româneşti? Suntem pe un trend ascendent sau descendent?

G.P.: Schematic vorbind, evoluţia culturii a urmat următorul traseu. În perioada arhaică, atunci cînd omul se afla singur în faţa necunoscutului, a imaginat un dincolo creator şi protector; ca atare, a fost mai întîi cultura cerului, a divinului –  aşa încît poezia sublimă a aparţinut acelei epoci: Rigveda, Ghilgameş, Mioriţa. Apoi, căpătînd încredere în propria sa entitate, omul a coborît cerebral, urmînd cultura raţiunii, instituită de vechea Eladă. La un moment dat, mai cu seamă în perioada romantică, s-a mers către inimă, dominînd astfel sensibilitatea. Actualmente s-a coborît mai departe, cultura tinde să devină subombilicală. S-a ajuns pînă la a se da premii naţionale şi Nobel pentru scrieri pornografice. Eminescu a anticipat această evoluţie, inventînd în premieră cuvîntul „pornocraţie”, şi definind astfel omul modern: „Frenezie şi dezgust, dezgust şi frenezie, iată schimbările perpetui din sufletul modern”.

În Untergang des Abendlandes, Oswald Spengler constata că pe măsură ce o civilizaţie se dezvoltă, ea se sterilizează spiritual, cultura decade pînă la pigmeizare şi pervertire. Dar acest  fenomen a fost relevat mai înainte tot de Eminescu: „E apus de zeitate, ş’asfinţire de idei”. „Nimeni soarele n-opreşte să apuie-n murgul serii,/ Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării”.

Bîntuie un duh al tăgadei şi profanării ducînd la criza generalizată  a valorilor, desacralizarea lumii, désenchantement du monde, dezumanizarea. În presă, pe sticlă, „împăraţii goi” ai lui Andersen, „docţii ignoranţi” ai lui Giordano Bruno se lasă denigrator cu toată greutatea opacităţii intelectuale asupra unor valori superlative, încît, de exemplu, cuvîntul „mioritic” este folosit de către guralivii inculturii drept invectivă de deriziune la adresa oamenilor şi locului unde s-au născut.

Ieşirea din impas, calea vindecării nu poate fi decît una: refacerea drumului către spiritualitate, către valoric. Omul nivelat, omul care a devenit funcţionarul docil al automatismelor de fiecare zi, trebuie schimbat într-o fiinţă care reîncearcă să confere un sens superior vieţii sale. Literatura, arta, filosofia trebuie să redea „muritorilor zile nemuritoare”, aşa cum cerea Pindar, realităţii duminicile sale, cum afirma Hegel.

Este în firea lucrurilor ca însăşi căderea să se transforme în energia întoarcerii pe creste. În încercarea de a regăsi calea regală către demnitatea cosmică a omului, cunoaşterea deschiderilor umanistice ale marilor culturi este esenţială.

Este nevoie de o adevărată revoluţie culturală pozitivă care să ne conducă la refundamentarea sistemului axiologic. În acest sens, sub semnul valorilor marii culturi umaniste, se cere  revizuirea direcţiilor care au condus, de milenii sau de un secol, umanitatea în această parte a lumii şi al căror eşec trebuie recunoscut şi asumat. Acesta este rolul unei antropologii veritabile, – a ştiinţei despre om şi destinul său în lume. În acest scop poezia – Verbul  Poetic – trebuie să aibă rolul decisiv: „Numai poetic merită omul să vieţuiască pe pămînt. Căci ceea ce durează, poetul întemeiază”, releva Hölderlin.

C.C.: La ce să ne mai aşteptăm din partea lui George Popa?

G.P.: Se află în curs de editare lucrarea Studii de literatură comparată. La  sugestia domnului profesor Leonida Maniu, intenţionez să reeditez, în măsura în care va fi posibil, studiile mele despre opera lui Eminescu. Mai departe, Chronos şi daimonul lăuntric vor hotărî.

CALIN CIOBOTARI

Anunțuri