MONITOR CULTURAL * on-line

~Octavian Curpaş: „Dialogul cu ascultătorul e provocator“

Interviu cu Elisabeta Iosif, redactor şef, revista de literatură, carte, artă „Cetatea lui Bucur”, Preşedinte Liga Scriitorilor Români, Filiala Bucureşti

Elisabeta Iosif este realizatoarea primului radio-reportaj românesc şi a celor dintâi interviuri ale Radiodifuziunii Române în direct, în dialog, pe parcursul unei expediţii ştiinţifice aflată în Antarctica. Autoare a volumelor „Zeiţa fără chip”, „Case cu ferestre luminate”, „Globul de cristal”, având o experienţă de peste 15 ani în radiodifuziune, Elisabeta Iosif primeşte în 1991, PREMIUL SPECIAL-UNCER (Uniunea Naţională a Creatorilor de Emisiuni Radiofonice).  Acestei distincţii i se adaugă în 1995, diploma de ”SENIOR AL PROFESIEI” pentru activitatea publicistică  în domeniul reportajului de turism cultural, iar în 2004, PREMIUL DE EXCELENŢĂ pentru întreaga activitate scriitoricească. Elisabeta Iosif este Vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor şi Ziariştilor de Turism şi membră a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România  şi a Uniunii Internaţionale a Ziariştilor.

„Singura bucurie erau cărţile”

Spuneţi-ne, pentru început, câteva date despre dumneavoastră: unde şi când v-aţi  născut.

Cred că, de când ne naştem visăm, ca în basme, că trăim într-un castel în luminişul unei păduri. De fapt, totul e altfel în lumina sacră a copilăriei, simbol al protecţiei.  Pentru mine adăpostul acestei puteri misterioase, imperceptibile de siguranţă a fost oraşul în care m-am născut, Bucureşti, într-o dimineaţă a anului 1939, luminată de soarele ce aprindea stele în zăpada proaspătă a lui februarie, într-o zi de 20.

În copilăria în care s-au rostogolit anii războiului şi ai secetei (ce a urmat), am învăţat să preţuiesc pâinea, pentru că atât eu cât şi sora mea,  consideram o sărbătoare ziua, când se împărţea o franzelă. Singura bucurie erau cărţile împrumutate de la biblioteca de cartier, ce se afla în colţul străzii. Aveam cea mai încărcată fişă de cititor. Cred că atunci mi-am jurat,  că îmi voi cumpăra cărţi , când voi avea banii mei. Astăzi, biblioteca pe care o am,  este singura bogăţie a mea. Dorinţa cea mai mare a copilăriei era să avem şi noi, ca mulţi alţi copii, rude la ţară, să ne petrecem acolo vacanţele, în natură. Deşi adoram Bucureştiul şi eram conştiente că era cel mai frumos şi mai mare oraş al României.

Bunicii de unde erau?

Bunicii dinspre tată (care s-a născut în Bucovina – un loc de vis), emigraseră la 19 ani în Canada, fără a lua cu ei copilul ce nu avea nici un an, lăsându-l bunicii. Iar părinţii dinspre mamă, se mutaseră în Bucureşti, după ce comuna Piua Petri, din Lunca Dunării a fost inundată, desfiinţată de pe hartă. Aşa că nu aveam bunici la ţară.

„Mi-am umplut sufletul cu înţelepciunea bătrânilor  şi cu tradiţiile locului”

De aici nevoia de mai târziu,  de „fugă” în mijlocul naturii. E o coincidenţă faptul că aţi realizat la Radiodifuziunea Română o emisiune de turism cultural şi în presa scrisă de specialitate  multe reportaje de călătorie în ţară?

După absolvirea Facultăţii de Filologie am fost angajată la o revistă a „Revistelor  Agricole”. Într-un fel tot cu „evadare”, cum spuneţi, ( destul de  rar) la sat. Au trecut câţiva ani  până m-am transferat la Postul Naţional de Radio, unde făcusem practica ziaristică din timpul facultăţii, fiindcă, din anul al 3-lea fusesem admisă (scriam poezie) la cursul de „Specializare în  Ziaristică”. Aşadar, acum mă întorceam oarecum în Radio, pentru care făcusem pasiune. Mi-amintesc zilele de practică la Actualităţi, unde făceam de exemplu, pentru „Jurnalul de seară” mini reportaj de week-end, maxim  2 minute. Şi mă întorceam tot la Actualităţi, dar la „Agrar”, unde am realizat timp de un an  „Viaţa satului”, o emisiune cu durata de o oră.  Atunci mi-am umplut sufletul cu înţelepciunea bătrânilor  şi cu tradiţiile locului.

Şi când aţi început să faceţi emisiuni de turism ?

Am avut privilegiul să fiu solicitată, în urma unui concurs, să fac parte din prima echipă , care a realizat emisiuni încă de la înfiinţarea Programului 3 ( noul program pentru tineret, 1973).  La început am realizat „Femina club”, aflată în proiectul de „cluburi radiofonice”, atât de gustate de tinerii cărora ne adresam. Apoi a apărut la orizont „Meridian club”, o emisiune de turism şi călătorie pe glob. Dar cum noi nu ne deplasam înafara ţării (rar şi pe cont propriu) reportajele externe erau realizate de scriitorii care mergeau la congrese , burse şi conferinţe diverse, de  ziarişti, dar şi de diplomaţii cu reale inclinaţii  spre scris,  aflaţi în diferite zone ale globului. Plecam câte o săptămână în ţară, făcând proiecte pe câte o idee, care era respectată şi de colaboratori. Până într-o zi , când ni s-a spus „să rămânem pe meridiane româneşti, că îndemnăm lumea la plecare din ţară”. Şi am făcut un nou proiect „Drumuri de inimă şi ţară”.

„Citeam enorm, mă documentam în ore de bibliotecă”

Apoi  aţi luat o serie de diplome. V-au  fost recunoscute meritele de diferite instituţii de cultură, nu?

Şi până atunci. A fost apreciată emisiunea, în ambele variante. Ne interesa ce spuneau aceia, care rămâneau pe lungimea noastră de undă. Atrăsesem atenţia  miilor de ascultători , nu numai tineri, cu „Meridian club”, primind scrisori, în care ne mulţumeau. Aflau astfel, noutăţi despre diverse zone de cultura ale lumii, noi descoperiri arheologice, „intram” în muzee, case memoriale cu ei, prezentam  parcurile  şi rezervaţiile Terrei. Citeam enorm, mă documentam în ore de bibliotecă. O parte  erau cărţile personale. Dacă vrei să faci reportaj, eseu, interviu,  publicistică de calitate, citeşti mult, te documentezi.

Şi în ce context v-a cerut Muzeul Naţional de Artă emisiuni?

Făcusem, de exemplu,  o ediţie  „Potecile care duc la Brâncuşi”. Pe această idee am solicitat de la colaboratorii externi materiale despre opera lui Brâncuşi aflată şi în muzeele lumii. Emisiunea începea la Hobiţa şi se termina la Paris şi New York. Au mai fost şi alte emisiuni, de pildă, scenariul ce l-am scris, mergând pe urmele „României Pitoreşti” a lui Vlahuţă.

„Simbolul călătoriei este extrem de bogat”

–  Prin ce se deosebeşte reportajul de turism cultural radiofonic de cel pentru presa scrisă?

Nu i-aş mai spune reportaj de „turism”. Noţiunea de „turism” s-a golit de conţinut. La noi există numai turism de week-end. De fapt, noi trebuie să vorbim de călătorie, ca o formă de turism a secolului al XXI-lea. Fiindcă simbolul călătoriei este extrem de bogat. Nu se rezumă numai la căutarea, la cunoaşterea unui loc peisagistic unic sau la descoperirea unor centre spirituale. Călătorie mai înseamnă şi iniţierea în cultura unei zone de pe glob. Jean Chevalier şi Grison Pierre, scriitori francezi, specialişti în istoria civilizaţiilor, vorbesc despre drumeţii  care au dat naştere la aventuri nenumărate,  de exemplu la „Călătoria spre soare apune”, care sunt de fapt drumuri ale cunoaşterii (ce facem şi noi, când plecăm în excursii, pelerinaje, nu?). Ei vorbesc şi de opere literare ce oglindesc acest lucru: „Călătoria lui Gulliver” de Swift sau „Pantagruel” de Rabelais.

Prin ce se deosebeşte, aşadar, nu o operă literară, ci un reportaj radiofonic de prezentarea unui traseu turistic sau a unui muzeu, de cel din presa scrisă?

Într-un fel nu trebuie să se deosebească. Un reportaj e  reportaj.

„Radioul este credibil de când există”

Îmi imaginez, că urmează un „dar”,..

Dar…pentru reportajul de radio trebuie să se ţină seamă de cel puţin două caracteristici. Când cineva scrie ceva ce se transmite în eter, acel material trebuie să treacă dincolo de microfonul care transmite cuvântul scris. Mesajul reporterului să fie făcut „vizibil”, propoziţia e concisă. Câteva idei în cuvinte puţine, pe care şi le imaginează…Uneori se introduc şi scurte intervenţii ale celor din jur. Materialul se „colorează” cu alte voci, se dă o anume credibilitate cu rumoarea de la faţa locului, etc.

Cu alte cuvinte „să vezi” ceea ce se spune la radio şi pentru că e o vorbă „aşa s-a spus la radio”, adică e exact, e adevărat…

Radioul este credibil de când există, începând cu ora exactă.

Şi ce mai trebuie ?

E o adevărată şcoală , se fac lecţii şi de dicţie pentru aceasta. E o măiestrie a captării ascultătorului, se intră chiar în dialog cu el, printr-o întrebare retorică, de exemplu. Dar foarte importantă e vocea care reţine  atenţia. E o artă care se învaţă citind la microfon, refăcând frazele. Vocea să vină din interior. Fiindcă, o  voce plată, egală, nu ajunge la cel căruia i te adresezi. O voce caldă atrage. Inflexiunile ei,  interpretarea frazei pe ideea logică, într-un mod clar,  transmite mesajul, care, spre deosebire de presa scrisă , e spus în puţine cuvinte. Se ţine cont că, „vorba zboară”, nu te mai poţi întoarce  la idee, ca pe pagina scrisă. Şi mai e ceva. Vocea particularizează. O recunoşti de la distanţă.    Aşa dar, „dialogul’ cu ascultătorul e provocator, când transmite ceva special, despre un centru cultural, un muzeu sau o destinaţie de călătorie (veniţi să vedeţi!). Iar un loc cu valenţe culturale te atrage mai mult, când se porneşte de la o legendă, de la o poveste  sau  de la un obicei specific zonei.

„Călătoria  are loc în interiorul însuşi al omului”

O adevărată  lecţie de Radio, utilă tuturor ! Dar, după părerea  dumneavoastră, turismul dă posibilitatea  dezvoltării unei legături între naţiuni? Putem crea prin călătorie punţi între culturi ?

Întotdeauna, călătoriile au avut ca punct de plecare cunoaşterea  culturii civilizaţiilor lumii. Drumul spre centrele spirituale, spre diferite zone  ale Terrei e un mijloc de a descoperi  şi alte civilizaţii. Experienţele noi ne îmbogăţesc cunoştinţele.  Numai printr-o deplasare la faţa locului (informându-te înainte) aflăm cum trăiesc alte popoare, ce cultură au, vizitându-le muzele, rezervaţiile naturale. Ştiind istoria acelui popor, descoperim uneori tradiţii sau obiceiuri apropiate nouă. Pelerinajul la faţa locului stârneşte dorinţa de cunoaştere concretă şi spirituală, deschide o poartă spre înţelegere.  De fapt, în ultima instanţă, călătoria  are loc în interiorul însuşi al omului.

”Înţelepţii  Cetăţii”

Să revenim la activitatea dumneavoastră de la Societatea Româna de Radio. Timp de aproape 7 ani aţi realizat o emisiune cu personalităţi din diverse domenii. ”Înţelepţii  Cetăţii” a fost şi o emisiune pentru Fonoteca de aur a Postului Naţional de Radio. Aţi dori să ne împărtăşiţi un eveniment special, o întâlnire neaşteptată, o surpriză plăcută de la una din ediţiile acestei emisiuni?

Deşi  Seneca spunea  că,  „nimeni nu ajunge la înţelepciune din întâmplare”, iar Ovidiu susţinea că, „ înţelepciunea vine o dată cu anii” am constatat,  totuşi indiferent de vârstă, o coordonată comună a înţelepţilor invitaţi în emisiune: respectul pentru adevăr, despre care  A.I. Herzen afirma că : „reprezintă  începutul înţelepciunii”. Fiecare întâlnire cu „înţelepţii cetăţii” a fost un eveniment, o întâlnire în care s-au spus multe adevăruri, în care vorbeau faptele. E minunat când descoperi o personalitate în complexitatea ei.  A fost fascinant să cunosc atâţia înţelepţi ai neamului de diferite profesiuni. De aceea îmi este greu şi ar fi nedrept să vorbesc despre cineva şi să nu-i numesc şi pe ceilalţi. Am să amintesc totuşi,  două personalităţi  care nu mai sunt printre noi, dar care au lăsat viitorimii lucrări şi lucruri de necontestat. Am să povestesc pe scurt. Am aşteptat trei  zile, într-un Sibiu canicular, dialogul pe care doream să-l realizez cu IPS dr. Antonie Plămădeală, fostul Mitropolit al Ardealului, Crişanei si Maramureşului. Era foarte bolnav, şi m-a primit stând într-un scaun cu rotile. Vocea sa însă, avea duritate de cristal, era puternică, atunci când dorea să sublinieze ceva. Am fost ultima şi singura persoană căreia i-a dat un interviu înainte cu câteva luni de a trece în nefiinţă. De aceea consider dialogul, într-un fel,  un testament lăsat nouă şi poate, Mânăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. Mă impresionase lucrarea sa  „Academia Sâmbăta”, pe frontispiciul căreia scrie „de spiritualitate, cultură, artă şi ştiinţă”, pe care o văzusem cu diferite ocazii, în timp ce se ridica sau se finisa. Am să redau câteva idei din dialogul purtat:

„Rolul Academiei de la Sâmbăta de Sus”, mi-a spus, „este cel de culturalizare a neamului românesc. Este făcută absolut independent faţă de alte academii din lume. Am gândit-o să fie pentru poporul român, în primul rând un mijloc de repunere în prim plan a valorilor creştine. Dar am gândit-o ca un loc de organizare de conferinţe şi ceva mai mult: să fac un spaţiu de vacanţă pentru preotesele şi preoţii de la noi. La început nu i-am dat importanţa pe care o va lua  şi a dobândit-o într-un an de zile, ca o casă, care să fie locuită de cei care vor să participe la congrese, fiind acum mult mai mare şi mai importantă. Pe mine mă interesează un singur lucru şi  anume, ca poporul român să beneficieze de această Academie. Am ridicat-o  lângă ctitoria ortodoxă a lui Brâncoveanu din mijlocul Transilvaniei, la poalele Munţilor Făgăraş, cu un peisaj mirific, pentru a oferi un loc plăcut”… Am profitat şi l-am întrebat de prestigiosul muzeu ce are  şi o bibliotecă cu incunabule, cu sute de volume începând din secolul al XV-lea: „acolo am şi  scrisorile  de mare valoare, ale lui Nichifor Crainic, Tudor Arghezi, Dimitrie Bolintineanu…Vreau să le expun şi pe multe altele importante, pentru educarea tineretului, mai ales pentru tinerii care vor să ia model. Pentru ca întotdeauna modelul îl face pe cel ce vede să dorească să realizeze şi el ceva”. Tot despre modele mi-a vorbit şi Artur Silvestri, care a plecat dintre noi acum un an de zile, la sfârşit de noiembrie. El gândise pentru minţile luminate ale românilor de pretutindeni adevărate „foruri” pentru „ideile- forţă”, adunate ca pe un patrimoniu al ţării în imperiul său mediatic, unde le-a dat încredere scriitorilor si publiciştilor români, mai puţin cunoscuţi, în valoarea  lor creatoare. Pe Oamenii Mari, cei care au rămas modelele neamului  îi numea „Înţelepţii secreţi ai naţiei”: „Şcoala lor era altundeva. Ei erau ca Socrate ”pe uliţă”, în biblioteci, la Academie, într-o Academie care avea marile grădini de Lyceum; aşa îmi apar acum, din perspectiva memoriei care transfigurează şi explică, marile grădini în care îi întâlneam….Şi am încredinţare ca trăim într-o lume ce ne vorbeşte în fiecare clipă…într-un orizont al tainei, unde tot ceea ce este vizibil poate să ascundă şi o altă realitate, cu sensurile ei indistincte şi care vor să comunice cu noi…Nu suntem de acum doar, suntem dintr-un „undeva” ce se recapitulează tot timpul si se repetă, traducându-se în ceva ce ne vorbeşte”.

Cenaclul „Cetatea lui Bucur”

Minunată  este gândirea înţelepţilor neamului. Printre ei se află  şi aceia, care  au participat la scrierile  adunate în cărţile colective, gândite pe câte o idee de Artur Silvestri.  Ştiu că ei sunt prezenţi în continuare, scriind la revistele create de Artur Silvestri  în Asociaţia Română pentru Patrimoniu, acum susţinute şi îngrijite de soţia sa, Mariana Brăescu Silvestri. Printre aceste reviste se afla şi „Cetatea lui Bucur” a cărei redactor şef sunteţi, adunându-i pe scriitorii despre care vorbeaţi şi în jurul revistei şi al cenaclului cu acelaşi nume. Ce ar trebui să ştie o persoană care doreşte să participe la Cenaclul „Cetatea lui Bucur”?

Cenaclul e o şansă pentru toată lumea. Totul e să vadă, cum spunea Constantin Noica, minunile din jurul lor şi să le descrie: „minunile – miracolul naturii, al cuvântului, al omului, al iubirii. Ne trebuie foarte puţin să descoperim miracolul. Nu avem decât sa întindem mâna, ca în rai, şi să le culegem roadele”. Cel care a cules roadele gândirii sale , cum spune Noica, într-o carte este invitat să-i lansăm acea carte în cenaclul nostru. Fiindcă , fiecare carte e plina de înţelepciune, iar cum spunea Blaga, ”într-o cultura, substanţa ei se revela în subiecte”.

Ce mesaj aţi dori să le transmiteţi cititorilor noştri?

Aş răspunde printr-o cugetare a lui Constantin Noica: ”Cuiva care ne cuprinde, să-i cerem în fiecare început de ziuă: <<Fiinţa noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi. Fă astfel, încât faptele şi iubirile noastre să aibă sens şi ca ziua noastră să ţină>>.”

OCTAVIAN D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

Anunțuri