MONITOR CULTURAL * on-line

~Tudorel Oancea, la 73 de ani – interviu de Pompiliu Comşa

De la legitimaţia de corespondent, la titlul de doctor în istoria presei româneşti

– Domnule Tudorel Oancea, aflu că v-aţi născut la 8 februarie 1935, la Brăila, aici la o aruncătură de băţ de locul unde vă luăm acest interviu în exclusivitate. Ce fel de copilărie aţi avut?

– Ar fi greu să-ţi spun acum ce fel de copilărie am avut, dar în nici un caz o copilărie fericită. M-am născut, de fapt, în capitalism, în 1935 era capitalismul în floare în România, a venit războiul, în 1941 mă trimisese maică-mea să cumpăr o pâine şi au început să sune sirenele vestind declanşarea războiului. Au venit nemţii, i-am cunoscut, au urmat anii războiului şi apoi 1944. În momentul în care a venit 23 august, m-am dus cu maică-mea în bariera Călăraşi. Printre cei care aruncau cu pietre în ostaşii sovietici pe atunci era şi maică-mea, moment pentru care aveam să sufăr mai târziu. Apoi au venit anii 1946-47 cu seceta, cu foametea, cu …

– Dar să nu uităm c-aţi făcut parte din prima promoţie de pionieri din ţara românească…

– (zâmbeşte amar) …da, e adevărat, în 1949, la 1 aprilie, parcă îmi amintesc şi numele instructorului de pe vremea aia, era Petruţa, o fată frumoasă, eram îndrăgostit de ea, deşi nu aveam încă 14 ani.

– La 22 de ani aţi fost primit şi în partid.

– N-am fost primit de la început, mi s-a amânat stagiul cu vreo şase luni de zile pentru că lucram la fabrica PAL din Brăila, o fabrică modernă pentru plăci aglomerate şi mi s-a spus că fiind conducător de agregate de uscare nu prea aveam origine muncitorească. S-au lămurit treburile după asta, mai ales că meseria mea însemna electrician de înaltă calificare.

– Un an mai târziu s-a întâmplat una dintre cele mai fericite poveşti din viaţa dumneavoastră, adică v-aţi căsătorit.

– În 1958, pe 17 februarie, m-am căsătorit la Braşov şi am venit mai apoi la Brăila cu soţia mea, unde s-a născut primul nostru copil.

– Vorbim de Daniel sau Dan, cum îi spun prietenii, care face şi el 50 de ani pe 27 februarie, deci e o lună plină de evenimente fericite în familia dvs.

– Mai adăugaţi la lista de până acum şi împlinirea a 53 de ani de când scriu de când peniţa m-a osândit să aştern câteva fapte de viaţă pe hârtie. Am publicat articole peste articole, care s-au adunat acum în jur la mii şi mii.

– Aţi debutat în gazetărie în 1955 în ziarul militar ”De veghe”, postură în care aţi câştigat mai multe concursuri şi aţi fost recompensat, chiar şi citat prin ordinul Comandamentului Apărării Antiaeriene. De altfel am aflat c-aţi primit şi Diploma cu numărul 1 pentru activitatea de corespondent voluntar. Daţi-ne mai multe amănunte.

– Exista o rubrică din vremea aceea în ”Scânteia Tineretului”, numită ”Cine eşti dumneata, tinere?” sau ceva de genul acesta. Citeam ziarele cu mult nesaţ, îmi plăcea, de aceea într-o bună zi m-am apucat să scriu. Dar asta se întâmpla în 1955. Mi-a apărut un articol în ziarul ”De veghe” pe care l-am intitulat ”La club avem acum şi televizor”. Când am văzut numele sub el, m-am bucurat teribil de mult şi am urmat să scriu zile-n şir după asta, să-mi apară articole şi, bineînţeles, că recompensa a venit. Am fost premiat, am luat Diploma nr. 1 pentru corespondenţi în momentul în care m-am liberat din armată, au vrut să mă angajeze la ziarul ”De veghe”, dar deja eram în ultimul an al armatei şi lucrurile s-au terminat aşa. Însă după asta, când am venit la Brăila, m-am apucat să scriu la ziarul local ”Înainte”, unde mi-au apărut foarte multe articole şi de unde am fost trimis să termin cursurile de ziarişti de la Bucureşti.

– Hai să trasăm puţin biografia dvs. La 14 ani începeaţi să vă calificaţi ca electrician la Şantierul Naval din Brăila, aţi urmat liceul seral, absolvit în 1953, iar în 1959 eraţi deja student la cursurile de ziarişti de doi ani de la Academia ”Ştefan Gheorghiu” din Bucureşti. Din 1961 până în 1965 aţi fost corespondent al ziarului ”Scânteia Tineretului” pentru regiunea Galaţi, cum se numea pe atunci. Iar din 1965 până în februarie 1968 aţi participat la constituirea judeţelor, fiind student la Facultatea de Ziaristică de la aceeaşi academie menţionată mai înainte. Haideţi să punctăm puţin periplul dvs. prin presă: Înainte-Brăila, Viaţa Nouă-Galaţi, Scânteia Tineretului, Scânteia, Satul socialist- astăzi revista Lumea Satului, Milcovul-Focşani, Delta-Tulcea, Teleormanul-Alexandria, Orizont-Rm.Vâlcea, Apărarea Patriei, Presa Noastră, revistele Ateneu, Tomis, Ismailul Sovietic-din RSS Ucraineană şi un ziar din Germania Democrată. În afară de asta aţi editat periodic suplimentele social-politice- culturale Milcovul de la Focşani, Delta la Tulcea şi Dunărea la Galaţi. Facem acum un popas în timp în februarie anul 1968, când aţi fost numit redactor şef şi aţi înfiinţat ziarul Milcovul din Focşani. Povestiţi-ne puţin cum aţi primit această sarcină şi grea obligaţie, dacă o putem numi?

– Văd că deţineţi întreaga mea fişă biografică şi asta mă bucură, căci nu mi s-a întâmplat prea des să întâlnesc reporteri care-mi solicită interviuri să fie atât de bine informaţi. Revenind la întrebarea pe care mi-aţi pus-o, vă pot spune c-a fost un moment dificil. Fusesem chemat pentru judeţul Vrancea care se înfiinţa atunci şi peste noapte când am ajuns la Galaţi am aflat că s-a făcut şi judeţul Brăila. Exista o luptă încă de atunci între brăileni şi gălăţeni. Personal nu mai puteam să fac în aşa fel încât să ajung în judeţul natal pentru că zarurile erau aruncate. A trebuit să mă duc la Focşani, pe nişte zăpezi bogate am plecat într-acolo în luna februarie, ca să rămân împotmolit în troiene de zăpadă în Valea Gerului. Cu chiu, cu vai, seara am ajuns cu un tren la Focşani, unde a început o altă istorie a vieţii mele, de redactor şef, fără oameni, fără casă, fără sediu, fără multe, multe altele, dar a trebuit să le înving pe toate ca să pot scoate ziarul pentru că pe 28 februarie 1968 el a apărut.

– În 1971, exact după trei ani, aţi trecut corespondentul ziarului ”Scânteia” până în 1974 pentru judeţele Tulcea şi Galaţi. Din aprilie acelaşi an şi până în decembrie 1978 aţi fost redactorul şef al ziarului tulcean ”Delta”, de altfel unde ne-am cunoscut prima oară. Vă rog câteva cuvinte şi despre aceea perioadă.

– ”Delta” a fost un ziar nemaipomenit pentru viaţa mea. În primul rând prin oamenii pe care i-am întâlnit în judeţul Tulcea. Este o zonă cu multe minorităţi naţionale, de la turci, tătari, găgăuzi, lipoveni, nemţi, evrei, oameni care se înţeleg între ei foarte bine. Nici nu m-am gândit vreodată că atâtea naţii se pot înţelege aşa de bine. Mi-a plăcut enorm acest judeţ şi oamenii lui. Acolo te-am cunoscut şi pe tine de fapt. Erai tânăr.

– Mulţumesc pentru apreciere. În 1979 aţi fost transferat, dacă pot folosi un termen din fotbal, redactor şef la cotidianul gălăţean ”Viaţa Nouă”, pe care l-aţi condus, după unii magistral, până la Revoluţie. De altfel din zilele acelui decembrie 1989 am văzut o serie de legitimaţii ale dumneavoastră de membru al CPUN-ului, cum se numea conducerea politică a acelor vremuri, dar şi una prin care vi se încredinţa funcţia de corespondent Agerpres pentru judeţele Galaţi şi Tulcea. Care vă sunt amintirile rămase proaspete din acele zile?

– Nu mi-e greu să spun pentru c-am trăit zilele acelea. În 21 decembrie eram în biroul meu şi priveam la televizor când s-au transmis imaginile cu fuga lui Ceauşescu. Am anunţat toată redacţia, am dat jos tabloul dictatorului, apoi i-am informat pe toţi redactorii de cele întâmplate. M-am dus cu nişte colegi, nu ştiu dacă trebuie să le dau numele sau nu, undeva pe lângă farmacia Ţinc unde am stat o perioadă din zi şi apoi am plecat spre tipografie să scoatem noul ziar. Secretar de redacţie era pe vremea aceea Ion Chivu, el a pus pe machetă primele scripte ale ziarului. Spre seară a venit viitorul redactor şef, nu ştiu dacă trebuie să-i mai pomenesc numele sau nu, cu un ordin sau nu ştiu cum să-i spun de la preşedintele Consiliului format, prin care i se încredinţa scoaterea unui cotidian. Ziar pe care l-a preluat. Răposatul Mihăescu (n.n. Radu Dorin Mihăescu) fost director al tipografiei, a propus să ne înţelegem între noi şi să facem în aşa fel încât să iasă ziarul. Personal am stat până pe la două noaptea când am plecat din redacţie împreună cu fostul redactor şef adjunct şi a doua zi noul cotidian, ”Viaţa Liberă”, a apărut. Semăna mai mult cu o foaie volantă. Mai am şi acum acasă vreo douăzeci de exemplare din primul număr. Am văzut multe din materialele intrate în ziar atunci şi pentru care-mi dădusem avizul pentru ele, tipografii au venit şi m-au încurajat, au spus să ne cerem iertare faţă de cititori pentru minciunile pe care le-am fi spus în aceea perioadă, am şi făcut scris în acest sens, dar n-a mai apărut. Aş vrea să mai spun ceva: în acelaşi timp în care eram acolo a venit un telefon de la fostul secretar cu propaganda Vasile Bontaş, care l-a cerut la telefon pe Radu Macovei, căruia i-a solicitat numele lui Ana Blandiana, cu care era prieten, la fel cum era cu Copos şi cu alţi bucureşteni. Nu ştiu ce au discutat la telefon, dar Bontaş a dispărut ca un laş din judeţul Galaţi.

– Era Radu Macovei, aşa cum se zvoneşte, copilul dvs. de suflet?

– Eu cred că da, pentru că la un moment aparte a fost dat afară de la ziar, m-am întâlnit cu el pe drumul spre Tulcea, mi-a spus că vrea să vină la cotidianul de acolo unde eram redactor şef, iar eu am acceptat cu multă dragoste, dar nu ştiu ce s-a întâmplat că n-a mai venit. Rămăsese la Consiliul Culturii de la Galaţi, unde a fost angajat până în 1979, dacă nu mă înşel.

– Era un apropiat al fostului prim secretar Constantin Dăscălescu?

– Nu era un apropiat, era un tip care o ajuta pe fiica acestuia, Luminiţa, să publice nişte versuri în ziar întrucât Radu Macovei era un om inteligent, destul de bine dotat intelectual. Cred însă c-o făcea din obligaţie şi nu din alte motive.

– Pentru că sunteţi o istorie vie a presei din cel puţin trei judeţe şi chiar a presei româneşti, o istorie care, iată, nu s-a prea confesat în ultimii ani, aş dori să ne confirmaţi sau să ne infirmaţi anumite zvonuri. Exista sau nu o grupare în jurul Silvei Mihalcea, sora translatorului de engleză al lui Ceauşescu, Sergiu Celac, apoi ministru democrat de externe, care a avut un O.K. dat de la Bucureşti privind preluarea ziarului gălăţean?

– Nu cred aşa ceva. Aceasta era simplu corector la ziar. În acea perioadă o compătimeam, îi murise soţul, se pare pe la Piteşti pe o bancă, cel puţin aşa reţinusem. Era o fată corectă şi a rămas aşa până la un anumit moment. Ceea ce pot să spun în plus este că în nopţile când se făcea ziarul, nopţile care nu mi-au aparţinut nici mie, nici altora, pleca mereu din tipografie însoţită sau dusă acasă şi de Radu Macovei, care într-una din aceste deplasări şi-a pierdut cheile în faţa blocului unde locuia ea.

– Întâmplări într-un fel sau altul trăite direct, dar iată că s-au schimbat generaţiile şi în presa gălăţeană. Dvs., dincolo de presă, sunteţi un scriitor, dacă ţinem cont c-aţi debutat în 1977, coautor al volumului ”Secunde tragice, zile eroice”, tipărit la Editura Junimea din Iaşi, apoi aţi scris şi tipărit piesa de teatru pentru amatori ”O femeie în ţara bărbaţilor”, dar şi romane pentru copii ca ”Donaris 2 ridică ancora”, ”Donaris 2 pe drumul soarelui” sau ”Donaris 2 pe drumul eroilor”. V-a mai apărut prima ediţie a volumului ”Noaptea de sub tălpile mele” în 1985 la editura Albatros, apoi ediţia secundă a văzut lumina tiparului recent la editura ce-o conduc, Pompidu. Asta ca să ne referim doar la câteva lucrări pe care v-aţi pus semnătura. Cum priveşte scriitorul Tudorel Oancea actuala literatură gălăţeană şi mai ales cea românească?

– După 1989, literatura a intrat într-un impas. Lumea n-a mai fost atât de interesată de cărţile care apar, de cultură, de scriitori, cam toţi s-au canalizat şi orientat spre politică. Începând din 2005, din fericire, viaţa literară a început să prindă aripi. Înfiinţarea filialei Galaţi-Brăila a Uniunii Scriitorilor este un mare câştig. Numai că autorităţile locale, din câte mai ştiu şi eu, nu prea sprijină actul de cultură şi actul scriitoricesc. Chiar dacă nu sunt bani, ceva trebuie făcut.

– Sunteţi membru al Uniunii Scriitorilor?

– Nu, ca şi dumneata, Pompiliu Comşa, după cele cinci volume publicate din diferite domenii.

– Aţi parcurs un drum plin de obstacole, de la legitimaţia de corespondent, iată, la titlul de doctor în istoria presei, singurul de pe aceste meleaguri care posedaţi un asemenea act. Ştiu că, sub conducerea ştiinţifică a conf.dr.Ion Spălăţelu, v-aţi luat doctoratul în 1987 cu teza ”Presa democrată, muncitorească, socialistă şi comunistă din porturile României de la începuturile ei până la refacerea unităţii organizatorice a partidului clasei muncitoare în 1948”. Cu toate că la Galaţi avem două facultăţi de jurnalism, unde nimeni nu are o asemenea recunoaştere universitară, dvs. nu predaţi. De ce?

– Vârsta nu-mi permite. E adevărat că sunt singurul doctor gălăţean în istoria presei. Am făcut treaba asta şi dintr-o ambiţie, dar şi din aceea de a progresa. Teza mea de doctorat, daţi-mi voie acum să mă şi laud puţin, poate sta la baza oricărui studiu de acum încolo.

– Pe 17 februarie împliniţi jumătate de veac alături de Marea Dvs. Doamnă.

– Lucia, soţia mea, este o femeie deosebită. Este ardeleancă get-beget, născută la Braşov. A fost lângă mine şi la bine şi la rău toţi aceşti ani. Ne-am gândit întotdeauna ce dăm a doua zi copiilor de mâncare,avem ce da sau nu ? Mi-aduc aminte de o întâmplare. Eram corespondent la ziarul ”Scânteia Tineretului” şi fusesem trimis în judeţul Arad ca să scriu. De acolo am dat telefon şi soacra care era la mine mi-a spus că Luci nu e acasă, plecase să se angajeze la CLDC, Centrul de librării şi difuzarea cărţii. Am trimis vorbă că la reîntoarcere să n-o mai găsesc acolo. Lucia mi-a explicat însă că odraslele noastre nu se pot creşte doar din salariul meu. Anii au trecut cu bine şi s-a pensionat de la CLDC. Ne-am împăcat teribil de bine, de multe ori lăsând de la ea anumite lucruri, pentru a-i creşte pe Lorena şi Daniel, dar şi pe cele două nepoate, Raluca şi Ioana, pe care le iubim ca pe ochii din cap. Sunt realizările vieţii mele şi nu mi-e ruşine de nimic din ceea ce am făcut.

– Consideraţi că astăzi este 17 februarie. Ce i-aţi spune soţiei?

– O iubesc şi să dea Dumnezeu să fie alături de mine până în ultimele clipe ale vieţii noastre. O iubesc, o iubesc, o iubesc.

– Daţi-mi voie ca şi din partea fostului elev de la şcoala Tudorel Oancea şi care vă ia astăzi acest interviu, să vă urez pentru tripla aniversare din luna februarie 2008 cele cuvenite. Şi pentru că în curând sunt toate şansele să lucrăm din nou împreună, haideţi să prefigurăm evenimentul şi să vă propun să ţineţi o rubrică cu amintiri despre ziare şi ziarişti din ediţia viitoare a ”Realităţii”.

– Cu mare plăcere. Cititorilor dvs. le transmit că-i iubesc pe toţi şi-i invit să citească şi în continuare ”Realitatea”, pentru că este un ziar care merită asta.

Elevul din banca a doua de la geam la Şcoala Tudorel Oancea:

POMPILIU COMŞA