MONITOR CULTURAL * on-line

~Un roman-provocare, o istorie cu faţa la adevăr: Violeta Ionescu se destăinuie

Într-un moment în care istoria se rescrie în toată complexitatea ei, fără simplificările unei epoci care au folosit faptul ostoric drept armă ideologică, scriitoarea şi ziarista Violeta Ionescu are curajul să refacă o biografie de multă vreme bătută în cuie de tradiţie. A scris o carte care provoacă! Munca la roman – documentare şi rescrierea în câteva variante a textului, s-a făcut în nu mai puţin de zece ani! Romanul „Diocleţian – fiul lui Jupiter”, volumul I, scos la editura gălăţeană „Phoebus”, are 297 de pagini  şi este scris într-un stil cald şi clar, care aminteşte de alte performanţe în domeniu – romanele istorice ale lui Robert Graves sau Margueritte Yourcenar… Urmează şi un al doilea volum, pentru care însă autoarea are nevoie de sprijin financiar…

Conceput într-o manieră detectivistică – de altfel, autoarea a folosit, ca un detectiv, orice sugetie din texte antice – romanul este o viziune corectă, deci cu totul nouă, asupra vieţii îmăratului. Am întrebat-o pe autoare prin ce, Diocleţian din roman, nu este chiar acel cunoscut din tradiţie.

– Nimeni nu a mai încercat această aventură, să-l urmărească pe „cel mai mare persecutor al creştinilor” ca pe un om. Până şi autorii antici spun că era un împărat drept. De altfel, după ce a văzut că a stârnit acea cavalcadă de execuţii, s-a îmbolnăvit. Doi ani, el a fost un om bolnav. Şi nu a participat la execuţii, aşa cum pretind unii autori ai martirologiilor. El era capul statului, răspunderea era a lui, dar nu a participat… În 20 de ani, a semnat 1.300 de edicte. A adus stabilitate într-o epocă în care împăraţii îşi pierdeau capetele foarte des. După el, Constantin, la care Diocleţian a ţinut foarte mult, a domnit 30 de ani.

– De zece ani, zvonul construcţiei unei astfel de cărţi s-a răspândit. Până acum au fost şi voci critice la adresa… subiectului?

– Au fost şi persoane intrigate că abordez asemenea subiect tabu. Istoriile oficiale sunt bătute în cuie, iar personajele sunt în alb şi negru, ca în basme. Cine stă să descopere cât de alb e albul şi cât de negru este negrul? M-au întrebat: de ce să ne preocupăm de un persecutor al creştinilor?! Nici un alt persecutor nu este însă atât de interesant ca Diocleţian. Poate este momentul să ne detaşăm şi să reevaluăm lucurile. Nu dau lecţii istoricilor, dar cred că nu există un istoric care să fi îmbinat partea laică cu cea bisericească. Sunt doar istorii paralele – ori despre marele organizator al celui mai vast imperiu, minimalizându-se partea cu execuţiile, ori numai despre persecutorul odios, fără să intereseze reformele sale. În timpul acestui împărat – fiu de libert (sclav eliberat – n.red.), Imperiul roman a avut întinderea cea mai mare, din Britania până dincolo de Eufrat. A abdicat în plină glorie, procedeu pe care l-a introdus în Constituţie şi pentru următorii împăraţi: a ridicat abdicarea la rang de lege; practic, a creat mandatul… Apoi, încă nu au fost căutate  cauzele execuţiilor…

– Nu a fost o motivaţie religioasă?

– Creştinii nu au fost persecutaţi atunci pentru doctrina lor, căci Imperiul roman era cel mai tolerant din lume cu religiile. Creştinii au fost acuzaţi că nu se închină „zeului” Diocleţian. Un rol important l-au avut, ca detractori ai creştinilor, evreii de atunci, loviţi în interesul lor, comerţul. Diocleţian introdusese preţuri maximale pentru a opri specula. Astfel că negustorii, disperaţi, treceau graniţele Imperiului, vânzându-şi mărfurile barbarilor. Pedepsele pentru negustorii prinşi erau aspre, iar încercările de a mitui, ca şi până atunci, magistraţii, au eşuat din momentul în care magistraţii au fost creştini, deci incoruptibili. Administraţia lui Diocleţian ajunsese să fie incoruptibilă, împăratul numind peste tot creştini. Diocleţian nu mai avea atâta putere, îl lăsase pe Galeriu, succesorul său, să-i treacă înainte şi armata ţinea mult cu Galeriu… Diocleţian, în prima pate a domniei lui i-a ridicat pe creştini pe cele mai înalte trepte, ca magisraţi (şi nu numai). Toată lumea trece sub tăcere acest aspect: timp de 18 ai, în timpul domniei lui, până la declanşarea pesecuţiilor din anul 303, creştinii au fost în cele mai înalte posturi din imperiu. I-au fost şi domestici (cei care-l slujeau direct), i-au fost consilieri. Faptul că nu puteau fi corupţi, i-a pierdut.

– Deci, acest roman nu este în întregime o operă de ficţiune.

– Jumătate din timp mi-a luat-o documentarea. De fapt, pot spune că am câte un dosar pentru fiecare din cei 68 ani de viaţă ai lui Diocleţian; unele groase cât o carte, cu fişe pentru fiecare lună – dosare care pot fi publicate oricând ca un material de cercetare istorică riguroasă. Am consultat, printre alţii, pe William Seston, Frane Bulic, Paul Allard, Albertini, Montagnelli, Lactantius, Eutropius, Aurelis Victor, enciclopedii. Am primit mult ajutor, la Freiburg, de la Dl dr. Crişan Muşeţeanu.

– Dar este şi multă literatură de calitate…

– Am lucrat apoi pe frază, şlefuind până am simţit că sună pur, ca un scristal. Nu mai spun câte variante a avut cartea… Partea cea mai grea a fost atunci când a trebuit să tai, pentru salvarea întregului, să renunţ la lucruri pe care le scrisesem cu dragoste.

– Am înţeles că’ au fost şi coincidenţe fericite.

– Da, o serie întreagă de binecuvântate coincidenţe şi potriviri ale sorţii au făcut posibilă apariţia cărţii în această formă. Am avut surprize extraordinare, să vină la mine materiale pe care tocmai le căutam. Am întâlnit, tocmai în momentul în care aveam nevoie, oameni care cercetaseră părţi din viaţa împăratului. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, cu traducerea din latină a istoriei creştinului Lactantius, cel care a trăit la curtea din Nicomedia a împăratului Diocleţian…

VICTOR CILINCĂ