MONITOR CULTURAL * on-line

►Ioana Stuparu

„ZILE ŞI GÂNDURI“ – o rubrică de Ioana Stuparu

=====================================

PLÂNGEA UN CORCODUŞ

Încercarea Corcoduşului de a-şi stăpâni lacrimile, se dovedea a fi fără rezultat. Emoţia fusese prea puternică. Emoţie, disperare, îngrijorare… În mod clar a trăit cel mai trist eveniment din viaţa lui. Mai avusese parte de evenimente triste, dar acelea îl priviseră în mod direct pe el. Pe când, de data aceasta era vorba despre un copil care se afla în pericol.

Plângea Corcoduşul şi-i povestea Vrăbiuţei care-şi făcuse cuibul pe una dintre ramurile lui:

“M-a sădit cu mulţi ani în urmă un bărbat care a locuit în acest bloc. Uite, chiar în apartamentul din faţa noastră, la parter. S-a mutat imediat ce blocul a fost dat în folosinţă. Terenul era plin de moloz şi de diverse obiecte, ca după construcţie. Bărbatul a îndepărtat totul cu migală şi a amenajat un loc tocmai bun pentru plantat pomi şi flori. Pe mine m-a plantat primul. Ştia că nu prea sunt  pretenţios şi voi creşte repede. Voia să se bucure de frumuseţea şi mireasma unui pom înflorit primăvara devreme, aceasta amintindu-i de anii copilăriei lui, petrecuţi la bunici. Dar cel mai mult se gândea la copilaşul care trebuia să i se nască. Dorea să-i asigure un loc de joacă liniştit şi umbros. Şi fructe proaspete, culese de el din pom. Am crescut înconjurat de iubire. Până într-o zi, când bărbatul care m-a sădit, împreună cu copilul lui mi-au spus « la revedere ». Plecau în alt oraş.

În apartamentul lui s-a mutat cineva cu “simţul proprietăţii”. A considerat că spaţiul verde de lângă bloc trebuie împrejmuit cu gard. A sudat în lungiş şi în curmeziş nişte fiare cine ştie de unde adunate şi le-a înfipt în pământ. Nici n-a ţinut cont de rana pe care mi-a făcut-o, când de tulpina mea a lipit o bară de fier urâtă şi ruginită. A trebuit să fac tot posibilul ca să mă salvez. Cu mare trudă mi-am depărtat tulpina de gard, dar după aceea am devenit gârbov.

De când a plecat cel ce m-a sădit, nimeni nu s-a mai arătat interesat de mine sau de alţi pomi din spaţiul verde. Am rămas închis după gardul acesta şi atât. De fructele mele nu se poate bucura nimeni. În jurul meu au crescut diferite plante care nu sunt nici frumoase, nici folositoare. Au răsărit la întâmplare nişte  arbuşti de care nimănui nu-i pasă. Şi sunt atâtea gunoaie în jurul meu! Resturi de tot felul sunt aruncate în spatele gardului. Simt că mă sufoc! Anul trecut mă năpădiseră şi omizile. Toate frunzele mi le-au mâncat! Era să mor, Vrăbiuţă dragă! Dovadă că în primăvară mi-a înfrunzit doar jumătate din coroană, după cum vezi!.. Cealată jumătate s-a uscat. Slavă Domnului, că mi-a înfrunzit şi atât, pentru că ai avut matale unde să-ţi faci cuibul! Aş vrea să fiu folositor, să arăt bine, dar nimănui nu-i pasă de mine!

Azi am fost foarte necăjit! Disperat, chiar. Un copil de la etajul superior al acestui bloc s-a aflat în pericol. Mama lui a apelat la pompieri, fiindcă, întâmplător şi uşa de la intrare i se blocase. Cu toate că pompierii au răspuns prompt, au pierdut mult timp cu instalarea scării la fereastra apartamentului în care se afla copilul. Iar aceasta din cauza gardului care împrejmuieşte spaţiul verde, dar şi din cauza trupului meu gârbov. Ca să nu-ţi mai spun despre greutăţile pe care le-au întâmpinat din cauza copacilor şi a bălăriilor crescute la întâmplare! Bine că au ajuns totuşi la timp, iar copilul a fost salvat!

Să fi văzut ce chin a fost pentru pompieri când au strâns scara!… Iar până au transportat-o!…

Oare, îşi poate imagina cineva ce simte un Corcoduş?!

_________________________

DRAG ŞI DOR PENTRU „VATRA STRĂMOŞEASCĂ“

Primăria şi Consiliul Local al Comunei Mîrşani Conferă titlul de CETĂŢEAN DE ONOARE al COMUNEI MÎRŞANI Doamnei Ioana Stuparu, om de cultură şi scriitor, fiică a comunei, pentru autenticitatea operei sale, eroi fiind mârşănenii de ieri şi de azi, care ne reprezintă strălucit.

Primar,

Constantin GHENCIOIU

Să fii ridicat la rang de Cetăţean de Onoare al comunei în care eşti deja cetăţean prin naştere şi stare sufletească, este o mare cinste. Am fost copleşită, când Domnul Constantin Ghencioiu, Primarul Comunei Mârşani, judeţul Dolj, mi-a înmânat aleasa distincţie, totul petrecându-se într-un cadru festiv, în sala Căminului Cultural, în faţa a sute de oameni, Fiii Satului care au venit la “Ziua Comunei Mârşani”, sărbătoare organizată într-un mod deosebit, de Sântă-Mărie, creştineasca sărbătoare: Adormirea Maicii Domnului.

Când îţi iubeşti locurile natale, totul este posibil! Dovadă că şi Sfânta Fecioară Maria, aleasă de localnici ca ocrotitoare a comunei, priveşte cu dragoste şi îngăduinţă pe mârşăneni, a căror Vatră Strămoşească este aşezată pe un teren vitreg, nisipos cum rar se întâlneşte în România, unde numai hărnicia şi înţelepciunea oamenilor au făcut posibilă supunerea nisipurilor, obligându-le să devină productive, pentru un trai decent.

Zicala: “Omul sfinţeşte locul” se adevereşte întru totul în comuna mea natală, Mârşani. La păstorirea ei în bună credinţă, păstrând tradiţia şi obiceiurile locului, totodată tinzând spre dezvoltarea şi înflorirea din toate puctele de vedere, au fost aleşi oameni înrădăcinaţi trup şi suflet. Atât Primarul Constantin Ghencioiu, cât şi membrii Consiliului Local, ţin să-i evidenţieze pe Fiii Satului care prin valorile lor au pus pe fruntea comunei o coroniţă cu diamante. Să se ducă şi mai mult vestea, pentru a se arăta cât mai mulţi doritori de a o vizita fie pe plan politic, fie pe plan cultural, fie pe plan industrial sau al afacerilor agrare. Unul dintre oaspeţii de seamă care au luat parte la “Ziua Comunei Mârşani” a fost Domnul Mircea Geoană, primit de localnici cu tot dragul şi respectul.

În comuna mare şi frumoasă, cu drumuri si case aşezate ordonat, mârşăneanul, om deosebit şi de omenie, e gata oricând să aştearnă un şervet curat pe masă, să taie găina din bătătură, să te invite la masă, să ciocnească un pahar cu băutură şi să-ţi ureze din tot sufletul: “Hai, noroc, şi bine ai venit!”.

____________________

~„De dragul lui Eminescu“

Cutreiera un zvon prin galaxii, că-n ţara unde s-au născut Carpaţii, trăieşte cineva pe nume Eminescu.

E sfânt, zic unii, fiindc pleacă-n pribegie. Il cunosc munţii; pădurile îi pregătesc culcuş din ramuri şi din flori şi-l învelesc cu freamăt; izvoarele îl cheamă şi-l alină cu susur blând, să-i fie somnul dulce.

Cunoaşte graiul florilor şi-a tot ce mişcă pe pământ şi tuturor le cântă. Iar cel mai bun prieten, cu care şade la poveşti, este un tei.

E sfânt, zic unii!

Alţii zic că-i demon, că prea cântă frumos! Iar chipul nu-şi găseşte-asemănare pe pământ în frumuseţe.

*

De dragul lui am coborât din galaxii şi-am întrebat de el, dar am aflat că e plecat din astă lume…

Şi mi-am dorit să mor de dragul lui, ca să-l găsesc acolo. Să-l văd la chip şi să-l aud cum cântă.

*

O, Doamne, Slavă Ţie, fiindcă n-a fost nevoie să mor, ci să trăiesc, pentru a fi alăturea de Eminescu!

El nu e mort. Trăieşte veşnic, într-o Carte.
IOANA STUPARU

________________

-„Clipe de poezie“

Bucureşti, 31 martie 2008, de cu seară.

Printre picăturile domoale şi reci ale ploii primăvăratice, grăbim paşii către Str. Take Ionescu nr. 4, la Biblioteca Metropolitană Mihail Sadoveanu, unde are loc “Întâlnirea cu scriitorii”.

Ca în fiecare lună în ultima zi de luni, poeta Victoria Milescu ne întâmpină cu zâmbetul pe buze şi cu braţele deschise, Domnia Sa fiind moderatoarea programului “Întâlnirea cu scriitorii”.

Cu delicateţea care o caracterizează, ne întâmpină şi sărbătorita din această seară – poeta şi traducătoarea Paula Romanescu.

Sala arhilplină dovedeşte cât de dorit este acest eveniment, cât de respectată şi, mai ales, cât de îndrăgită este scriitoarea Paula Romanescu.

Se poartă discuţii la grad de mare responsabilitate faţă de activitatea scriitoricească a sărbătoritei. Poezia îngemănată cu acorduri muzicale minunate precum sufletul Paulei Romanescu, sunt clipe de plutire într-un leagăn divin. Destăinurile făcute de la suflet la suflet umezesc ochi blânzi, ochi visători, ochi ce plutesc printre stele, ochi plini de iubire, dăruitori de iubire.

Minunată seară la Biblioteca Metropolitană Mihail Sadoveanu!

*

La Muzeul Literaturii Române are loc « Seara de poezie Nichita Stănescu ». Eveniment asemănător cu cel de la Biblioteca Metropolitană, şi totuşi diferit, întrucât poetul Nichita Stănescu nu este prezent. Sau poate că este, dar nu poate fi văzut! Adesea îmi place să-i spun:

“Suflete fără pripas,

Ai plecat, dar ai rămas!”

Faptul că cele două evenimente au început la ore diferite, a fost tocmai bine pentru iubitorii de poezie, pentru cei care respectă personalităţile de cultură ale neamului. Lume multă în Rotonda Muzeului Literaturii Române! Unele persoane au venit chiar de la Metropolitană. Ca şi mine. Scaunele nu sunt de ajuns, dar ce contează? În sală să te afli!…

Rând pe rând, cei ce l-au cunoscut îndeaproape, povestesc despre Nichita. Povestesc cu dragoste. Cu dor… Vorbele le sunt sorbite de cei din sală.

Se povesteşte cu sinceritate. Poate cu prea multă sinceritate!

Mi-aş fi dorit să fie de faţă Nichita şi să spună : « Bă, de ce daţi atâta importanţă păcatelor mele trupeşti, care ar putea fi ale oricărui om de rând? Acum sunt “poetul” Nichita Stănescu! În aceasta constă adevărata mea valoare! Sunt bun, bă, sunt foarte bun!”.

Mi-aş fi dorit să fie Nichita Stănescu în sală!…

Poate că de aceea am plecat cu un gust amar!

IOANA STUPARU

_____________

-„Spirite alese. Cu referire la scrierile Dlui Alexandru Nemoianu“

Sunt copleşită de scrierile Dlui Alexandru Nemoianu. Am înţeles cu ce har l-a înzestrat Dumnezeu. Şi ştiu cât este de greu să exprimi în cuvinte unele mesaje Divine, pe de o parte spre a nu micşora importanţa de care erai conştient în timpul primirii mesajului, iar pe de altă parte să nu pari infatuat sau ridicol chiar în faţa semenilor sau, pur şi simplu, să nu fii înţeles. Am experienţă cât de cât în acest domeniu, fiindcă am scris şi eu despre mesaje Divine în cartea „Clipa de Lumină“ şi de aceea ştiu că nu există cuvinte corespunzătoare pentru a relata îndeajuns de clar un fapt. Am ţinut să redau citate din scrierile Domniei Sale, considerând că astfel nu voi reduce din importanţa lor.

„De unde acest DOR ce-i arde pe români? / E viitură sfântă rămasă din străbuni? / E taină pomostită în funduri de fântâni?“ Am început cu aceste versuri, respectiv cu întrebarea care, pe de o parte nu-mi dă pace, deşi sunt conştientă că nu-i voi afla niciodată răspuns, iar pe de altă parte aducându-i mulţumiri lui Dumnezeu fiindcă Neamul Românesc poate fi unic, diferenţierea de alte Neamuri făcându-se prin sentimente înălţătoare, sufleteşti, încărcate de frumos, de iubire pentru Neam şi Rădăcina de unde acesta lăstăreşte.

Dacă din cartea intitulată: „Semnele vremii. Gânduri şoptite către fratele Gavriil de pe Ceahlău“, am citi măcar o frază şi anume: „Iarăşi ştiu că Nera curge limpede, că pădurea de sub Semenic stă în picioare şi cimitirul („mortăria“) din Coasta Casei Boldea mă aşteaptă primitoare“ – am afla că Dl. Alexandru Nămoianu stabilit de câtva timp în America şi-a lăsat sufletul în România, ţara de baştină. Iar aceasta li s-a întâmplat şi fraţilor întru Neam ai Domniei Sale, de asemenea stabiliţi pe alte meleaguri. „Românii plecaţi din ţară s-au preschimbat prin a-şi uita limba maternă, dar nu şi-au schimbat firea, au rămas credincioşi modelului esenţial Românesc“ – spune Dl. Alexandru Nemoianu, cutreierând cu sufletul ţinuturile natale, mai ales locurile de taină.

Crezul pe care-l are Domnia Sa despre Neam şi Spaţiu, respectiv Neamul Românesc şi România ţinut „special“, unul dintre centrele sfinte „rămăşiţă păstrată prin har, pe care Dumnezeu le ţine Sieşi spre mărturie şi sub un Gând pe care nu îl putem pătrunde“, întăreşte cele spuse de mine în materialul intitulat „Viziune despre România“ – publicat în „Revista Societăţii Scriitorilor Români“. De asemenea prin destăinuirea „Hristos – Lumină Lină care ne copleşeşte“, ne îndeamnă să credem că Dl. Alexandru Nemoianu este un spirit la nivel înalt, legătura permanentă cu Divinitatea fiindu-i hrana care multor pământeni le-ar fi de folos.

„Vechimea Neamului Românesc nu o vom putea stabili niciodată, ci doar o putem contempla“, „este dintotdeauna, din veşnicie, o lume care dăinuie din vreme post-edenică“ – spune Dl. Alexandru Nemoianu. „Scriu din dragoste pentru Neam, aşa cum simt sau aşa cum mi se porunceşte prin inspiraţie şi dintr-un loc pe care doar îl bănui“ – spune Domnia Sa, prin aceasta susţinându-mi convingerile din motto-ul pe care l-am aşezat la începutul volumului intitulat „Clipa de Lumină“ (editura Miracol, 2001): „Din anii pe care i-am trăit până acum şi din evenimentele prin care am trecut, am înţeles că fiecare lucru în parte, are legătură cu un alt lucru, că aici pe pământ nimic nu este întâmplător şi că acolo sus este cineva care vede tot, ştie tot, iar eu fără ajutorul lui, nimic nu pot, nimic nu sunt“.

Mesajele Divine le consideră „daruri pe care le primim întotdeauna sub forme pe care mintea noastră nu le poate închipui, percepe ci doar contempla în umilinţă“. Spun eu acum: „Doar cei ce primesc mesaje Divine pot înţelege acest aspect“. Respectul pentru Neam şi Tradiţie, respectiv dintre Neam şi Loc, aducerea adesea în discuţie a luptei dintre Bine şi Rău, dovedesc încă o dată că Dl. Alexandru Nemoianu a rămas credincios seminţiei din care se trage, şi că, măcar prin atragerea atenţiei în cuvinte scrise să ajute la aşezarea Binelui pe o treaptă pe care Răul nu-l va putea atinge. Este dorinţa fiecărui om cu spirit sănătos, ales, indiferent în ce parte a globului pământesc ar fi stabilit cu trupul. Spirite curate precum Dl. Alexandru Nemoianu poate că nu sunt multe, dar Slavă Domnului că există, iar prin existenţa lor Neamul Românesc nu va avea decât de câştigat.

IOANA STUPARU

___________

„Întâlnire cu sculptorul Nicolae Pascu Goia“

4 noiembrie 2006. Sfârşit de şedinţă a cenaclului literar “Perpessicius”.

O zi frumoasă ne aşteaptă la ieşirea din Biblioteca Mihail Sadoveanu. Colega de breaslă poeta Florica Gh. Ceapoiu, în privirea căreia se citeşte bucuria pentru ziua deosebită, îmi şopteşte:

_ Ne plimbăm puţin?

_ Nu prea am timp – răspund cu regret, destăinuindu-i motivul.

_ Atunci, hai să mergem măcar câteva staţii pe jos! insistă domnia sa. E păcat să nu profităm de vremea aceasta frumoasă. Cine ştie dacă mai prindem o astfel de vreme! După aceea traversăm Cişmigiul şi ieşim la cea mai apropiată staţie de autobuz. Da?

Zâmbesc în sinea mea şi accept. Îmi place teribil felul în care îşi susţine ideea! Cum aş putea s-o refuz, dacă este vorba de Cişmigiu? Pe de altă parte, parcă o şi văd cum se opreşte lângă vreo “plăntuţă” (expresia îi aparţine) sau în faţa vreunui “pomişor” şi se minunează ca un copil care a descoperit cine ştie ce comoară. Iar în anul acesta, Măria-sa Toamna s-a întrecut pe sine în pictură, folosind în special nuanţe de cafeniu.

Pornim amândouă cu paşi când repezi, când domoli, purtând o conversaţie răsfăţată.

Din urmă cineva grăbeşte pasul, iar când ajunge lângă noi, zice:

_ Stimatele mele doamne, ce părere vă face invitaţia de a vizita atelierul unui sculptor?

Cel care lansase invitaţia nu era altul decât neobositul şi veşnic doritorul de a afla noutăţi: scriitorul Florin Grigoriu.

Răspundem aproape în acelaşi timp:

_ Sună tentant, dar…

_ Refuz darurile! ne întrerupe prompt, zâmbind.

_ Am vrea să ne bucurăm de ziua aceasta frumoasă! spune poeta Florica Gh. Ceapoiu, din vocea căreia se simte cât de mult îşi doreşte acest lucru.

_ Iar eu nu am mult timp la dispoziţie – mă scuz jenată, având în vedere modul politicos al invitaţiei.

_ Zece minute?!… Doar zece minute – precizează domnul Florin Grigoriu.

_ Da, dar până ajungem acolo!…

_ Am ajuns deja. Nu trebuie decât să intrăm.

Lăsându-ne conduse de scriitorul Florin Grigoriu, primind totodată câteva informaţii despre persoana la care trebuie să ajungem.

Ne anunţăm prezenţa prin câteva ciocănituri în uşă şi ne deschide chiar sculptorul “Nicolae Pascu Goia”.

Probabil ar fi trebuit să fiu dezamăgită, fiindcă nu era aşa cum mi-l imaginasem: bătrân, cu barbă lungă, cu faţa plină de riduri adânci, cu mâinile noduroase ca un copac peste care au trecut în valuri, sumedenia de anotimpuri. Ei, nu, nu a fost dezamăgire, ci revelaţie. Se pare că sculptorul Nicolae Pascu Goia nu se află printre persoanele a căror existenţă se încadrează între data naşterii şi data morţii, ci între cei a căror viaţă este înscrisă în veşnicie.

Faţa şi mâinile domniei sale radiază blândeţe, împlinire.

În încăperea modestă ca mărime, sculptorul a reuşit să adune “la şuetă” personalităţi ale neamului românesc. Din comorile ţării: lut, metal, piatră, l-a nemurit pe Decebal, pe Mihai Viteazul, pe Doja, pe Vladimirescu, pe Eminescu, pe Sadoveanu, pe Nichita şi pe mulţi cei care au fost şi sunt ai ţării. Printre aceştia stă la loc de cinste piatra care reprezintă lupul dacic.

Impresionată fiind de câteva statui care mă privesc dintr-o parte anume a încăperii, întreb:

_ Cum aţi reuşit să daţi atâta viaţă acestor statui? Mai ales acelei femei în vârstă?

_ E mama! răspunde cu dojană, parcă, sculptorul Nicolae Pascu Goia.

_ Am înţeles – zic, şi-mi vine să-mi fac semnul crucii.

Cu vocea-i limpede, blajină, sculptorul povesteşte şi povesteşte… Fiecare lucrare are povestea ei.

_ Unele dintre lucrări, spune domnia sa, le-am făcut în urma unor revelaţii. Aceasta de exemplu, a fost realizată în urma unui vis, în care mi s-a spus ce am de făcut.

Ascult mulţumită sufleteşte şi spun:

_ Acum înţeleg de unde vine atâta har! De la Lumina care vă veghează! Vă înţeleg foarte bine, când vorbiţi despre revelaţii.

În timp ce povesteşte, pe umărul sculptorului s-a aşezat “Neluţu” – porumbelul care s-a aciuat în atelier şi se simte foarte bine printre personalităţi. De pe umărul dumnealui a zburat şi s-a aşezat la mine pe palmă.

_ Vă iubeşte! îmi spune sculptorul, în ochii şi în glasul căruia se simte multă dragoste.

_ Şi eu îl iubesc.

Amintindu-mi că veniserăm numai pentru zece minute, îmi consult ceasul şi observ de câte ori câte zece minute trecuseră. Şi nici nu observaserăm. Iar sculptorul Nicolae Pascu Goia mai are multe de povestit. Promiţându-i că îl vom mai vizita, ne luăm la revedere. În ceea ce mă priveşte, procedez exact cum simt: îl sărut pe obraz şi îi spun:

_ Să ştiţi că v-a sărutat o “Ioană” care a trăit multe revelaţii, iar pe unele le-a consemnat în cartea intitulată “Clipa de Lumină”. Cu prima ocazie am să v-o dăruiesc.
IOANA STUPARU

Bucureşti

_____________

~„Înapoi, la Vatra – Ziua comunei Mârşani“

Ne aflăm în plină lună de „Gustar”. Ziua a cincisprezecea. E Sântă-Măria. Izul marii sărbători creştineşti se simte încă din revărsat de zori şi în Mârşani, comună mare şi frumoasă aşezată în partea de sud a Olteniei.

Înainte de răsăritul soarelui, cimitirul este împânzit de lume şi lumânări aprinse. În aer pluteşte miros plăcut de tămâie.

În fiecare casă, femeile şi-au pregătit panerele cu care să meargă la biserică, rostuind totul după datină: colivă, colaci, ţuică sau vin, felurite bucate şi, bineânţeles struguri. De Sântă-Mărie se pun struguri pe colaci. Anul acesta via a dat rod din belşug, iar canicula care a bătut recordul, a făcut ca strugurii să se coacă mult prea de timpuriu.

Femeile sunt tare grăbite. Trebuie să ajungă mai de dimineaţă la biserică, fiindcă preoţii au altă misiune după săvârşirea Sfintei Liturghii: au de slobozit o fântână nouă, construită în curtea Primăriei, cu prilejul sărbătorii de suflet: „Ziua comunei Mârşani”, denumită altădată „Fiii Satului”. Sărbătoarea este organizată periodic pe data de 15 august, de Sântă-Mărie.

De pe întreg cuprinsul ţării şi nu numai, suflete pribege mânate de dor nestins, au venit în Mârşaniul ce le-a fost leagănul copilăriei. Emoţii, nostalgie, amintiri, dorinţa de revedere cu personae, cu locuri dragi.

În curtea Primăriei abia mai are loc mulţimea care asistă cu evlavie cum trei preoţi şi trei cântăreţi de la cele trei Biserici din Mârşani, sfinţesc după datină, izvorul de apă.

Printre Fiii Satului mă aflu şi eu „Ioana Stuparu” (Ioana Leu numele de dinaintea căsătoriei). Am primit cu mare drag propunerea să prezint romanul-trilogie intitulat „Oameni de Nisip”, al cărui autoare sunt. Romanul are ca temă satul românesc si ţăranul, în special cel din comuna mea natală Mârşani, ţăran care s-a dovedit a fi înzestrat de Dumnezeu cu hărnicie şi înţelepciune, spre a putea stăpâni unul dintre cele mai nisipoase terenuri din ţară, ba şi să obţină pe el roade bune, pentru a-şi duce un trai decent.

După slobozirea fântânii, marea de oameni curge către Căminul Cultural, trecând mai întâi pe lângă un cort mare cât Postul Paştelui, instalat în curtea Primăriei. În curtea Căminului Cultural a fost amenajată o expoziţie de carte, printre care şi romanul-trilogie „Oameni de Nisip”, editura Amurg sentimental 2006, – autoare Ioana Stuparu. Titlul romanului şi fotografia de pe copertă atrag atenţia, iar vestea că scriitoarea este mârşăneancă se răspândeşte numaidecât.

Trec şi eu pe lângă expoziţie, împreună cu puhoiul de lume. Mă năpădesc emoţiile, dar, mai ales, mă năpădeşte o imensă bucurie. „Uite-ţi cartea, Nina!”, îmi spune tare persoana care răspunde de expoziţie, făcând ca multe privri să se îndrepte către mine. „O văd”, răspund cu lacrimi în ochi, mă opresc un pic, mângâi volumele şi plec mai departe, fiindcă trebuie să intru în sala Căminului Cultural. Doamne, această carte îmi dă aripi să zbor!

Sala destul de mare a Căminului Cultural se umple de lume. Cine nu a apucat loc pe scaun e mulţumit că a apucat loc în picioare.

Primarul comunei Mârşani, – Constantin Ghencioiu şi invitaţii iau loc la masa aşezată lângă scenă. Printre invitaţi se află şi Olguţa Vasilescu, deputat, cunoscută şi apreciată de mârşăneni, ca persoană care a sprijinit comuna în rezolvarea unor probleme. Se discută despre realizări, proiecte, se exprimă păreri, sentimente. Primarul Constantin Ghencioiu acordă diplome persoanelor care s-au dovedit a avea merite pe plan profesional.

La invitaţia domnului Primar am trecut la microfon şi, în faţa consătenilor, am prezentat din tot sufletul, în calitate de autoare, romanul-trilogie „Oameni de Nisip”.

Romanul a stârnit foarte mare interes. Am fost asaltată de oamenii care doreau nu numai să mă felicite, dar şi să aibă cartea.

In acele momente m-am simţit ca o pasăre care a poposit în cuibul căruia toată viaţa îi dusese dorul, cuib ce mă aşteptase ca, măcar pentru câteva clipe să-mi opresc zborul. Am trăit clipe minunate, mi s-a implinit un vis frumos!

Neâmplinită, însă, a rămas dorinţa consătenilor de a avea romanul „Oameni de Nisip”, motivul fiind tirajul mic, care s-a epuizat.

Speranţa mea ca scriitor că se vor găsi oameni binevoitori care să ajute la tipărirea unui alt tiraj, precum şi speranţele mârşănenilor că vor avea romanul dorit, a rămas în atenţia edililor comunei Mârşani şi a altor personae cu dragoste faţă de cultură şi, de ce nu, cu dragoste faţă de semeni.

Elevii din comuna Mârşani au susţinut un frumos program artistic, instructorii fiind cadrele didactice. „Căluşul” – un joc al bărbăţiei, al vitalităţii, dar şi al eleganţei, a fost la mare înălţime, dovadă fiind aplauzele prelungite. In ceea ce mă priveşte, mi-au dat lacrimile de emoţie, când am văzut un dans al Căluşului autentic, cu paşi de patru bătăi, specific jocului din Mârşani.

Marea de oameni s-a îndreptat apoi către cortul instalat în curtea Primăriei. Acolo, în acompaniamentul muzicii populare, oamenii s-au ospătat din bucatele excelent pregătite, dintre care nu a lipsit tradiţionala mâncare: sarmale cu mămăligă caldă.

Sărbătoarea a ţinut până seara târziu, manifestările culturale fiind diverse, spre bucuria tuturor. IOANA STUPARU

15 august 2007

______________

~„Când dorinţele se împlinesc“

Am ridicat mâinile către cer aşa cum de câtva timp simţeam nevoia să o fac, şi, ca prin minune, mâna dreaptă care părea să nu mai facă parte din corpul meu a început să se lungească fantastic de repede, până a atins Cerul. Prin vârfurile degetelor mi-a pătruns ceva puternic, ca nişte fulgere, după care, mâna a început să coboare mişcându-se asemenea unei pendule, lăsând în urmă o linie ondulată, având Cerul ca punct de plecare.

Înainte de a-mi ajunge mâna lângă corp, am deschis ochii. Emoţia îmi tăiase respiraţia. Am stat nemişcată un timp, neavând puterea sau curajul de a mă ridica. Într-un târziu m-am dus la fiică-mea şi cu glasul tremurând, abia i-am şoptit:

_ Cred că am căpătat o putere în mâna dreaptă, “un dar de la Dumnezeu”, însă nu ştiu anume ce!…

La puţin timp după aceea, am trăit miracolul cu “Casa din Cer”. Din nou am dorit să-mi notez cele văzute şi auzite. Motivul? Ca de obicei, pentru a nu uita. Mă obseda ideea “că trebuie să scriu, ca să nu uit”.

M-am aşezat pe pat şi, rezemată de spătar, cu caietul pe genunchii îndoiţi, am verificat pixul să văd dacă funcţionează, făcând pe hârtie acea linie ondulată, pe care, din obişnuinţă o facem. Am tresărit. În faţa ochilor aveam linia al cărei punct de plecare era Cerul. După puterea minţii mele atât am înţeles pentru moment. Mi-am văzut de treabă scriind cele văzute şi auzite în “Casa din Cer”.

Apoi au urmat alte revelaţii pe care a trebuit să le scriu, aşezând totul într-un dosar, fără un scop anume. Pe coperta dosarului am scris, pur şi simplu, fără o gândire în prealabil: “Clipa de Lumină”. Adesea, în timp ce scriam îmi apărea în gând Laura – fosta colegă de facultate şi totodată cea mai bună prietenă a fiicei mele. Uneori parcă era lângă mine.

La un moment dat, mi-a încolţit idea: de a spune şi altora despre minunile, cu care îmi mângâia Dumnezeu sufletul. Aveam totuşi o reţinere, întrebându-mă dacă îmi este permis.

Ideea înfiripată a devenit obsesie şi tam-nisam, am hotărât să-mi găsesc un sponsor pentru publicarea cărţii cu titlul “Clipa de Lumină”. (Şi iarăşi o simţeam pe Laura alături de mine). Am scris repede un motto la care cuvintele au venit, pur şi simplu, eu trebuind doar să le notez.

Nu aveam habar cum este cu publicarea unei cărţi şi nici ce va să însemne un sponsor. Însă, în acele momente nu conta.

Editura Miracol mi s-a părut cea mai potrivită ca denumire, pentru cele scrise de mine. Am dat telefon şi am întrebat cât costă publicarea unei cărţi. Pe lângă răspunsul referitor la un calcul estimativ, am primit de la doamna Vlase şi următoarea informaţie:

_ Indiferent la ce editură duceţi cartea, trebuie să aveţi o copie a manuscrisului. Nouă nu ni s-a întâmplat, dar am auzit că se mai pot şi pierde şi ar fi păcat!

Informaţia deşi părea una obişnuită, a avut mare importanţă pentru cartea mea.

La foarte scurt timp, Laura şi-a anunţat vizita la noi, spunând că va rămâne şi peste noapte. Printre diversele discuţii, am zis şi eu la repezeală:

_ Caut un sponsor pentru o carte!

_ A cui? a întrebat curioasă, Laura.

_ A mea.

_ Aţi scris o carte?

_ Da.

_ Şi ce sumă vă trebuie?

După aflarea sumei, subiectul nu a mai părut interesant.

Când a rămas numai cu mine, Laura m-a întrebat ce conţine cartea. Fără să-i răspund, i-am adus motto-ul. L-a citit pe muteşte, după care mi l-a întins. Tot pe muteşte l-am luat şi eu şi l-am pus la locul lui.

_ Eu voi finanţa cartea – mi-a spus ea în dimineaţa zilei următoare.

_ Cum ţi-a venit ideea? am întrebat-o, cu toate că vestea nu prea m-a surprins.

_ În timp ce-mi spuneam rugăciunea de dimineaţă, m-a fulgerat gândul că am suma necesară. Astfel, am înţeles că eu trebuie să ies cu banii.

Nu am putut să merg a doua zi la editură, deoarece nu aveam copia manuscrisului. Astfel, a trecut o perioadă plină de evenimente, datorită cărora, uneori, mă bătea gândul să renunţ. Între timp, am fost în pelerinaj la mânăstirile din nordul Moldovei. Unele revelaţii pe care le-am trăit acolo, aveau legătură cu cele deja scrise. Fiind copleşită de minunile Dumnezeieşti pe care le trăisem, am dorit de asemenea să le scriu pentru a nu le uita. Punându-le lângă celelalte, am înţeles motivul pentru care nu publicasem cartea: fusese incompletă.

Trecuse un an de când îmi spusese Laura că va finanţa cartea, timp în care, nu mai purtasem nici o discuţie în acest sens. Gândul publicării devenind cât se poate de persistent, în urma unui vis am înţeles ce trebuie să fac. Fără să spun cuiva, mi-am luat “Clipa de Lumină” şi am mers la editura Miracol, unde am primit acordul ca sigla să fie pusă pe materialul meu, însă şansa de publicare pentru anul în curs era zero, bugetul fiind planificat deja.

_ Să vedem ce-o fi la anul!

_ Cât mă costă, în cazul în care voi găsi un sponsor? am întrebat.

Preţul, estimativ bineînţeles, era mai mare decât cel cu un an în urmă. Erau mai multe pagini, dar de vină era şi dolarul care urcase. Am spus hotărâtă şi liniştită:

_ Manuscrisul rămâne aici pentru publicare!

_ Dacă este aşa, pornim imediat la tipărirea cărţii –mi-a răspuns d-na Vlase.

Ajungând acasă, i-am telefonat Laurei şi am întrebat-o dacă mai este de acord.

_ Mergem înainte! a zis ea. Foarte bine că nu aţi amânat pentru anul următor!

_ Acum, preţul a crescut – i-am zis.

_ Mergem înainte! a repetat ea.

_ Şi cum îţi vei recupera banii?

_ Din vânzarea cărţii.

_ O să dureze, după câte am aflat!

_ N-are importanţă!

Astfel, Laura a devenit sponsorul cărţii “Clipa de Lumină”, fără să ştie conţinutul, fără să ştie că făcea parte dintre personaje.

Nimeni din familie nu ştia că am cartea la editură. Era minunea mea, era dorul meu tainic care mă ardea şi mă înălţa. Nu discutam cu nimeni, nici chiar celor de la editură nu le puneam multe întrebări. Mă lăsasem numai în mâna Domnului, deoarece, în timp ce materialul intrase pe flux, primeam informaţiile necesare, referitoare la ce anume va urma. Îmi erau transmise fie prin gânduri care mă fulgerau, pur şi simplu, fie prin vise. Unele informaţii erau foarte precise, cum, de exemplu, a fost visul în care am auzit o voce spunându-mi clar şi tare: “Mâine la ora zece, vei primi telefon!”. Şi aşa a fost: la ora zece am primit telefon de la editură.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, cartea a apărut şi se găseşte în librării, editura ocupându-se de distribuţie. Însă, mai aud şi acum prin telefon vocea domnului Alexandru Ciobanu directorul editurii Miracol:

_ Această carte cred că ar trebui dăruită!

Bucuria sufletească pe care mi-a adus-o publicarea cărţii “Clipa de Lumină”, nu are grad de comparaţie. Ajunsesem în Piaţa Universităţii, unde adesea îmi place să mă opresc şi să privesc sau să meditez, şi, ţinând strâns la piept cele câteva cărţi pe care abia le luasem de la editură, în timp ce ochii înlăcrimaţi mi s-au contopit cu Cerul, am strigat în gând, cât am putut de tare: “Am scris o carte, Doamne! Mi-ai îndeplinit dorinţa de a lăsa ceva important în urma mea, pentru a nu trece fără rost prin viaţă! Îţi mulţumesc, Doamne!

Mi-am dorit apoi, (şi ce tare mă ardea această dorinţă!), să fie cartea făcută cunoscută în biserica de pe str. Valea Lungă din Bucureşti şi în cele două biserici din Găeşti, – oraşul din care plecasem cu câţiva ani în urmă. Şi minunea s-a petrecut: în Găeşti, chiar dacă nu am fost de faţă, iniţiativa le-a aparţinut bunilor mei prieteni, “doamna şi domnul Ancuţa”, iar în Bucureşti, iniţiativa i-a aparţinut “preotului Gabriel”, – un om minunat, pe care abia îl cunoscusem.

*

Laura, care lucra într-o unitate de prestigiu unde obţinea câştiguri pe măsura pregătirii profesionale, a renunţat de câtva timp, la viaţa destul de îmbelşugată şi dăruind totul, a îmbrăcat haina monahală. Acum se numeşte Maica Filofteia şi este Stareţa Mânăstirii de Maici de la Obârşia-Tur, din apropierea Blajului. Din când în când ne vedem, însă comunicarea există şi în alt fel.

Cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin bunăvoinţa Maicii Filofteia, am scris şi publicat cartea “Clipa de Lumină”.

Îţi mulţumesc, Doamne!
IOANA STUPARU

­_____________

~„Motivaţie“

Cicoare se lăsă uşurel pe scaunul de la poartă şi căută încolo şi încolo, cu ochii lui ca albăstreaua. De la culoarea ochilor i s-a tras porecla de “Cicoare”.

Îl văzu pe Gaie rezemat de popu’ porţii şi trase nădejde că o să aibă tovarăş de palavre. Nădejdea deveni faptă numaidecât, căci Gaie veni şi se aşeză pe scaun zicând:

_ S-a dus nămetele, frate-meu! Miroase-a primăvară!

_ Da, bă, vine timpu’ de muncă. Ce faci anu’-ăsta, mai pui lubeniţă?

_ Dracu’ ştie?! Muncă multă, grele de cărat, putere nu prea!… Parcă-aş mai pune şi altceva…

_ Cam cât ai scos tu anu’ trecut pe lubeniţă? Măcar o mie de euro ai scos?

_ Am scos vreo treizeci-patruzeci de milioane.

_ Cam pe-aci… I-ai cheltuit pe toţi?

_ Mai am.

_ Nu vrei, mă, Gaie, să dăm şi noi o fugă peste hotare? Măcar până-n Spania. Să ne lămurim de ce fuge toată lumea-ntr-acolo. Să vedem şi noi cum pun ăia căpşunile, că cică ei nici n-au teren agricol ca al nostru, dar scot căpşuni şi din piatră seacă!

_ Eu ştiu ce să fac?… Nu prea m-am gândit. Ştiu că mai e niţel şi trebuie să dau cu azot prin grâu, să pun cartofii în pământ, să fac răzoarele de ceapă, de usturoi…

_ Nu stăm mult, Gaie.

_ Cam cât?

_ Nouă-zece zile.

_ Şi cu ce mergem, cu autocaru’?

_ Nu, bă, cu avionu’, că merge mai repede.

_ Cu avionu’?! zise Gaie sărind de pe scaun. De, dă-l dracu’! Nu merg, bă, Cicoare cu avionu’. Tu nu vezi cum cad ăia din avioane, ca dudele? Ori mi s-a urât cu zilele?! Şi, până la urmă, să ţi-o spui pe-a dreaptă, bă, Cicore, nici nu mă interesează căpşunile lor. Nu-mi place la ele nici gustu’, nici mirosu’! Ale noastre sunt bune. Au gust de pământ adevărat. Pământ de-aci, de-al nostru.
IOANA STUPARU

Februarie 2008

____________

~Taina Condeierilor. Seara „Florentin Popescu“

Florile de tei au pornit să-şi depene din belşug mireasma prin văzduh, iar scriitorii s-au adunat la Biblioteca Metropolitană Mihail Sadoveanu din Bucureşti, să brodeze pe pânză românească înălbită cuvinte în-condeiate de Florentin Popescu. Şi aceasta graţie întâlnirilor organizate în fiecare lună de poeta Victoria Milescu.

Oameni ,,mari‘‘ prin deosebita activitate literară desfăşurată până la vârsta când, pe bună dreptate s-ar putea pune piciorul în prag: ,,Gata, am muncit destul, acum a sosit timpul să mă odihnesc!‘‘. Însă lucrurile se petrec cu totul altfel, fiindcă scriitorii mai au multe de spus, iar cel mai bun exemplu ni-l oferă domnul Radu Cârneci, căruia îi sunt adresate felicitări pentru cei optzeci de ani împliniţi de curând şi totodată urări de ,,La mulţi ani‘‘ pentru a dispune de timpul necesar realizării tuturor proiectelor.

Oameni care-şi uită dezgolite sufletele de copii, imediat ce încep să depene amintirile.

Printre cei prezenţi în sală se află foşti colegi de studii, foşti şi actuali colegi de muncă, dar, în special se află prietenii sărbătoritului Florentin Popescu – prolificul scriitor cu aproximativ patruzeci de cărţi publicate, de genuri literare diferite, şapte dintre acestea fiind despre Vasile Voiculescu.

La onorata ,,Taină a condeierilor‘‘ a venit tocmai de la Roşiori de Vede, scriitorul Gheorghe Stroe – buzoian prin naştere, dar a fost şi cel ce nu a putut să vină, adică buzoianul Gheorghe Istrate, prezent printr-un material trimis, căruia i-a dat citire poeta Victoria Milescu.

,,Este o sală plină, aşa cum este sufletul lui Florentin Popescu, scriitor împlinit ce are o moderaţie lăuntrică, ponderat, a ştiut să nu rănească pe alţii pentru a ajunge el deasupra‘‘ – spune doamna Passionaria Stoicescu, iar prin firea-i veselă nu poate să nu treacă la glume, dedicându-i sărbătoritului şi o epigramă.

,,Florentin Popescu a scris cărţi tocmai pentru a spune lumii că o iubeşte – adaugă cu vocea-i melodioasă doamna Mariana Ionescu. Este înconjurat de multă lume, iar în momentul de faţă datorită extraordinarelor întâlniri organizate de Victoria Milescu, se dovedeşte încă odată că bolile rele se fac bine doar prin rugăciunile în grup‘‘.

Ca nişte rugăciuni vin cuvintele Doamnei Paula Romanescu: ,,Doamne, dar eu? întreabă poetul. Dar până acum unde ai fost? Am fost lângă tine, Doamne!‘‘.

Cuvintele deşi sunt puţine exprimă enorm. ,,Florentin Popescu ne-a citit pe toţi, şi nu CIUPITATIV‘‘ – declară, ca pe o împăcare sufletească, domnul Ioan Adam care, începe a povesti din întâmplările petrecute cu Florentin Popescu în anii tinereţii, spicuind numai momentele hazlii, spre deliciul onoratei asistenţe. ,,E o persoană agreabilă, bună de pus pe bubă‘‘.

Şi nu sunt cuvinte spuse numai de dragul spunerii, dovadă fiind prieteniile de durată, unele încă din anii studenţiei, cum este şi cea legată cu domnul Geo Călugăru, acesta dedicându-i câteva catrene ,,la obiect‘‘.

,,Ave, Florentine, nemuritorii te salută!‘‘ – îi adresează urarea domnul Nicolae Dragoş, după ce i-a evidenţiat modestia ca pe o moştenire din părinţi şi a adus aprecieri asupra cantităţii şi calităţii operei literare.

Au mai brodat cuvinte pe pânză românească înălbită, mulţi dintre cei aflaţi în sală, printre care şi domnii Constantin Carbarău – directorul Revistei ,,Sud‘‘, care a salutat în mod special prezenţa scriitorului Radu Cârneci; poetul, regizorul, terapeutul Vasile Căpăţână, exploratorul Teodor Negoiţă, Grigore Mărăşanu, Iuliu Raţiu şi mulţi alţii. În final, domnul Florentin Popescu, invitatul special, a declarat că se consideră un om norocos atât în viaţa personală cât şi în profesia căreia i s-a dăruit cu toată abnegaţia şi care l-a ,,recompensat‘‘ cu atâţia prieteni. Dar ,,taina‘‘ condeiului său a constat în multă muncă şi în renunţarea la multe alte tentaţii facile care i-ar fi răpit timpul şi energia. Pe curând, dragi condeieri, putere şi spor spre cinstea neamului românesc.
IOANA STUPARU

28 mai Bucureşti

___________

Anunțuri