MONITOR CULTURAL * on-line

~„Despre fericire“

Există fericire? Şi dacă există, care este definiţia ei? Acestea sunt întrebări puse de mulţi dintre noi.

Ei, bine, îmi voi spune şi eu părerea. Nu după un studiu anume, ci, luând ca exemplu experienţele din viaţa mea.

Da. Există fericire, aşa cum există bucurie şi tristeţe. Numai că, de multe ori, bucuria care poate fi mai mică sau mai mare, este confundată cu fericirea. Astfel că, atunci când ni se îndeplineşte o dorinţă de o importanţă mai mare sau mai mică, spunem: „sunt fericit” sau „sunt foarte fericit”! Aici intervine confuzia, întrucât ar trebui să spunem: „sunt bucuros” sau „sunt foarte bucuros”.

Aflându-mă la vârsta când destule întâmplări au avut timp să treacă prin viaţa mea, pot să spun că am avut multe momente de bucurie: diferite dorinţe împlinite, am cunoscut iubirea, am devenit mamă etc. De fiecare dată spuneam: „sunt fericită”!, când, de fapt, trebuia să spun: „sunt bucuroasă”! De ce trebuia să spun astfel? Fiindcă trăiam împliniri pământeşti.

Fericirea nu se poate compara cu ceva pământesc. Fericirea este un fenomen dumnezeiesc. Fericirea o trăim în momentul în care vedem şi primim Lumina Lumii. Adică atunci când trăim un miracol. Sunt momente când Lumina Lumii ne învăluie, ne luminează, ne înalţă la Cer. Şi nu vreau să se înţeleagă că vorbesc despre înălţarea prin moarte la Cer. Este un alt mod de a te înălţa. Miracol. Minune dumnezeiască. O clipă care-ţi pare o veşnicie. Este greu să redai în cuvinte trăirea unui miracol. Eu am trăit o mulţime de miracole, în ultima perioadă mai ales, de aceea pot să fac distincţia între fericire şi bucurie.

Unele dintre miracolele trăite de mine le-am scris în cartea intitulată „Clipa de Lumină” – editura Miracol, 2001. La un moment dat, când credeam că am aşezat totul în carte, fără să-mi fi propus în prealabil, am pus întrebarea pur şi simplu, ca şi când m-aş fi aflat faţă în faţă cu Cel Divin: „Doamne, ce a însemnat viaţa mea?”. Răspunsul a venit pe loc, în următoarele cuvinte care curgeau, eu trebuind doar să le scriu:

„Ca o scenă mi-a fost viaţa, pe care am făcut tot timpul repetiţie cum se moare.

Am fost să mor de dor şi de tristeţe. Şi de singurătate mi s-a făcut să mor. Am fost să mor din prea multă iubire. Dar cel mai mult şi tare mi-a plăcut să mor, a fost de fericire.

Nu mă-ntreba cum e să mori. Nu-ţi voi spune, pentru că sigur nu vei înţelege. Este unic felul de a muri al fiecăruia. Nimic nu se copiază.

Întreabă-mă mai bine dacă mai vreau să mor şi-ţi voi spune da, aş vrea să mor din nou.

De dor aş vrea să mor din nou. De prea mult dor, aş vrea să mor mereu. Mai bine să mă sting de dor, decât să-mi fie sufletul pustiu!

Să nu-mi mai aibă dorul loc în piept şi nici afară să nu vrea să iasă. Iar pieptul să-mi pocnească în fărâme, precum pocneşte un boboc de mac, atunci când nu mai poate dorul să-l cuprindă.

Bucăţi de dor să-mi fie semănate, ca să răsară mii dintr-o fărâmă şi numai o bobiţă să m-atingă iarăşi, să mă învie dorul pentru un nou dor!

Aş vrea să mor din prea multă iubire. Să fie multă, fără de hotare. Să dau din ea la toţi care-mi vor cere.

Să izvorască fără să mai sece. Izvoare din izvoare să se nască. Să fie multe, cât cuprinsul lumii.

Iar din izvorul dat la fiecare, măcar un strop la mine să se-ntoarcă. Şi să se facă din mulţi stropi o mare.

O mare de iubire din nou să mă inunde.

Eu să revin la viaţă din prea multă iubire şi iar să mor, iubire dăruind.

Dar cel mai mult când mi-am dorit să mor, a fost de fericire.

Atunci când am primit o clipă de Lumină din Lumina Lumii.

Pluteam uşor, precum un puf de păpădie purtat spre cer, doar de o adiere blândă!

Şi nu ştiam cine mai sunt şi unde mi-e sălaşul.

Pluteam, şi eram eu şi-mi era bine.

Pag. 192 din romanul „Clipa de Lumină” – autoare Ioana Stuparu

*

Fericirea…

De ce în clipele morţii, pe feţele dacilor se citea fericirea? Era normal să fie aşa! Fiindcă, în acele clipe, lor li se arăta Lumina Lumii, iar ei puteau să o vadă. „Voiau să o vadă”. Erau poporul cu mare credinţă în Dumnezeu şi ar fi trăit în linişte, pace şi îndestulare, dacă n-ar fi fost nevoiţi să-şi apere „nevoile şi neamul”.

Fericirea… Oricine poate fi fericit. Oricui îi este dat să trăiască miracole. Însă, de cele mai multe ori nu le dăm atenţie, trecem nepăsători pe lângă ele şi nu ne oprim măcar o clipă şi să spunem: „Îţi mulţumesc, Doamne!”.
IOANA  STUPARU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s