MONITOR CULTURAL * on-line

►Ionuţ Ţene

„ISTORIE ŞI ATITUDINE“ – o rubrică de Ionuţ Ţene

==================================

~„Repere slave în etnogeneza poporului român“

În general istoria etnogenezei poporului român a fost interpretată conform interselor regimurilor politice, a marilor puteri sau a unor lideri de opinie interesanţi de inducerea unor teme politice în conceptul ideatic al formării poporului român. Încă de la primii cronicari, Grigore Ureche şi Miron Costin s-a mers pe ideea unui sincronism „avant la lettre” privind latinitatea poporului român, că noi de „la Râm ne tragem”. În acest sens, s-a accentuat latinitatea noastră, mai ales prin Şcoala Ardeleană, care urmărea scopuri precise privind emanciparea românilor din Transilvania aflată sub stăpânirea maghiaro-austriacă.În general istoricii secolului XIX au uitat de componenta dacică a formării poporului român. Abia, mai târziu, poliglotul şi enciclopedistul BP Haşdeu, cu celebrul articol „Pierit-au dacii?”, a reintrodus în dezbaterea publică ideea continuităţii dacilor, ca şi trunchi etnic principal în formarea poporului ro mân. Pe Haşdeu l-au continuat N icolae Densuşianu şi N. Miulescu, care au scos din ecuaţia etnogenezei, elementul latin. Abia în perioada interbelică, istoricul PP Panaitescu, continuându-l pe Dimitrie Onciu, a vorbit detaliat şi de o componentă substanţială slavă în formarea poporului român. Migraţia slavilor din anul 600 până spre anul 1000 pe teritoriul Daciei a lăsat urme adânci în toponimia, hidronimia şi organizarea socială a populaţiei autohtone. Exagerările roller-iste din perioada sovietică a istoriografiei noastre privind importanţa elementului slav în plămădirea poporului român a dus la reacţia ceauşistă privind eliminarea oricărei influenţe slave. S-a ajuns la o exagerare dacistă, care a culminat cu falimentul dictatorului din anii 80. Consider că a venit timpul ca istorici obiectivi să reia teza etnogenezei poporului român şi pe lângă elementele etnice principale daco-romane să cerceteza puternica, dar nu covârşitoarea influenţă slavă, la formarea poporului român. Cine a citit ca rtea istoricului Gh. Brătianu despre organizarea medievală a Ţărilor Române a putut observa importanţa denumirilor ierarhice slave la elita boierească din Ţările Române, precum şi organizarea instituţională pe forma cnezatelor şi voievodatelor. Şi denumirea de „boier” vine din slavă, ca să nu mai vorbim de limba slavonă care şi-a pus amprenta desăvârşită pe organizarea liturgică şi bisericească a poporului român. Personal am făcut o vizită în sudul Serbiei şi în Kosovo şi am fost uimit să trec cu autoturismul prin oraşe ca şi Kraiova, Slatina, peste ape ca Agrij, Cerna şi pe lângă mănăstiri ca Râmeţ sau Recea. Râdeam cu prietenii sârbi despre faptul că parcă trec prin localităţi şi peste ape din România. Atunci am conştientizat importanţa migraţiei slave asupra toponimiei şi hidronimiei din ţara noastră. Contemporanii nu realizăm aceasta, deoarece ne-am încetăţenit cu aceste denumiri ca şi fireşti de origine r omânească. La fel, se prezintă influenţa slavă şi în biserică sau în structura socială. De aceea, ar fi foarte interesant ca istoricii români să se aplece cu obiectivitate şi fără inducţii politice peste această temă de cercetare privind reperele slave din etnogeneza poporului nostru. Ar fi lucruri inedite şi interesante de descoperit, care ar lumina opinia publică privind melanjul substanţial etnic daco-roman şi influenţa slavă, deloc neglijabilă, la formarea poporului român.

IONUŢ ŢENE

_______________

~„Orele astrale al Clujului“

Există momente istorice când un oraş, ca şi un om sau un popor, poate să-şi schimbe destinul. Sunt clipe istorice pe care dacă nu reuşeşti să le exploatezi sau pune în evidenţă tot efortul de a schimba ceva în bine se năruie. Îmi aduc aminte de o carte pe care am citit-o în anii 80, „Orele astrale ale omenirii” scrisă de publicistul austriac Ştefan Zweig. În această carte autorul sublinia rolul crucial a unei clipe istorice în desfăşurare s-au schimbarea unui eveniment istoric major. Anumite clipe cruciale puteau schimba soarta omenirii de la ambiţia lui Columb de a merge mai departe, deşi tot echipajul de pe caravelă dorea întoarcerea acasă până la înfrângerea lui Napoleon la Waterloo, datorită unui general francez care nu avut inspiraţia să se îndrepte cu divizia sa pe câmpul de luptă, ceea ce ar fi dus la victoria sigură a corsicanului şi la o Europă franceză. Aceste clipe astrale dacă nu sunt exploatate la momentul opor tun, soarta favorabilă a istoriei îşi întoarce faţa de la cei care au avut-o şi nu au profitat de ea.
Cluj-Napoca este un oraş care, în ultimii ani, şi-a afirmat puternic propria identitate şi rolul major de centru politic, universitar, economic şi cultural în ţara noastră. Încă din anii 90, politicienii şi funcţionarii clujeni erau „vânaţi” pentru posturi în guvern şi în administraţia centrală. Bucureştenii îi apreciază pe clujeni ca buni profesionişti şi oameni de caracter. Începând cu anul 2001, Cluj-Napoca a început să cunoască o dezvoltare economică deosebită, care s-a accelerat, în fiecare an, ajungând acum cel mai dinamic centru economic şi universitar din România. Rata rapidă a creşterii economice şi mărirea numărului de studenţi în universităţiile de stat şi private, face ca municipiul Cluj-Napoca să se îndrepte spre statutul de metropolă. Dar, din păcate, aici intervine factorul de frână al administraÅ £iei locale şi judeţene în cal ea dezvoltării armonioase a Clujului. Autorităţiile nu au pregătit un plan de dezvoltare a oraşului pe cele trei termene obligatorii: scurt, mediu şi lung. Nu există un plan urbanistic general pentru Cluj-Napoca, ceea ce face ca oraşul să se dezvolte haotic, ca şi oraşele din Vestul sălbatic american din secolul XIX. Nu există o viziune de dezvoltare corelată la nivelul celor două admninistraţii locale şi judeţene. De cele mai multe ori, proiecţiile de dezvoltare se bat cap în cap, fapt ce sporeşte haosul imobiliar din municipiul nostru, unde blocurile răsar ca ciupercile după ploaie prin cartierele de case spre disperarea cetăţenilor. Administraţia nu reuşeşte să depăşească faza primară, tipică secolului XX, de a se lăuda cu străzi noi asfaltate şi canalizate. Cred că a venit timpul ca municipiul Cluj-Napoca să intre „de facto” în secolul XXI, unde se pune accentul pe proiecte urbanistice moderne, care îmbină ecologia cu calitate a vieţii cetăţeanului într-un mediu ambient curat. Autorităţile preferă tăierea copacilor din oraş pentru construcţia de imobile şi se laudă cu investiţii care poluează oraşul. Se preferă în continuarea ca cetăţeanul să fie un bun contribuabil pentru bunăstarea aparatului centralizat de la Bucureşti în loc ca banul clujeanului să fie investit pe plan local în proiecte de dezvoltare urbană: autostrăzi, drumuri de legătură între noile cartiere pentru defluidizarea traficului, parcuri, locuinţe sociale, aeroport, metrou, tuneluri urbane, campus universitar etc.
Consiliul Judeţean Cluj ameninţă de ani de zile pe clujeni cu prezentarea unui plan metropolitan pentru Cluj-Napoca, dar nu e în stare să ofere ceva concret, decât vorbe electorale, fapt ce a stopat dezvoltarea pe orizontală a oraşului. Propuneri nerealiste ca Jucu sau Sănduleşti ca şi cartiere ale Clujului, nu fac decât să blocheze extinderea firească a municipiului cu cele două comune care au devenit ca rtiere: Baciu şi Floreşti. Inte resul Consiliului Judeţean Cluj, condus de lideri care sunt implicaţi în maşinaţiuni politice împotriva municipalităţii clujene este ca oraşul Cluj-Napoca să rămână în graniţele sale, tocmai pentru a beneficia această instituţie de partea cea mai mare din fondurile europene.
Întotdeauna politica a dăunat grav sănătăţii economice Clujului. Ieşirea de sub dictatul politicianist în administraţia clujeană este absolut vitală pentru ca municipiul Cluj-Napoca să devină metropola dorită de clujeni. Dacă acum factorii de decizie din administraţia şi politica clujeană nu realizează un „pact de dezvoltare a municipiului”, care să pună la punct un proiect comun de viitor pentru Cluj-Napoca, oraşul nostru poate pierde locul favorit în cursa pentru cel mai important municipiu din România.
IONUŢ ŢENE

________________

„Remember istoriografic cu Zeno Draia”

Într-una din zilele trecute, istoricul Gelu Neamţu – un mentor al istoriografiei ardelene – m-a vizitat la serviciu ca să-mi dăruiască o carte îngrijită de el. Nu mică mi-a fost emoţia când am citit înscrisul de pe copertă – Zeno Draia, Note critice privind istoriografia maghiară şi română, Editura Argonaut , 2006. Pe distinsul autor l-am cunoscut în anii `90, la diverse dezbateri şi seminarii pe teme istorice. Era un om în vârstă cu o distincţie specială de om educat la solida şcoală interbelică şi un spirit combativ bine conturat privind apărarea tezelor istoriografice româneşti. Actualitatea publicării acestei cărţi de către Gelu Neamţu reiese din introductivul „Argument” – „Când am acceptat să îngrijesc Notele critice…, am făcut-o datorită faptului că mi-am amintit cum în 1986, ap ariţia Istoriei Transilvanie i la Budapesta, a constituit un eveniment intens resimţit la Institutul de istorie din Cluj şi în egală măsură la catedra de istorie a Universităţii Babeş-Bolyai”. Gelu Neamţu rememorează o pagină de istoriografie clujeană când, între anii 1986 – 1989, „furierii” Securităţii aduceau, în genţile lor, tendenţioasa Istorie a Transilvaniei tipărită de Academia maghiară. Această dezbatere a istoricilor se plia pe conflictul politic deschis între cele două ţări. Atunci s-a creat un front istoriografic românesc de combatere a tezelor iredentiste şi revizioniste ale istoriografiei oficiale maghiare. Au apărut studii în care s-au publicat poziţii curajoase de demontare a tezelor revizioniste. Directorul de atunci al Institutului de Istorie din Cluj, acad. Ştefan Pascu, a fost în fruntea acestui front istoriografic, acuzându-i pe colegii maghiari din su bordine de a fi o „coloană a cincea” a tezelor oficiale budapestane. Din păcate, regimul comunist de atunci a preferat să publice o reacţie politică, nu ştiinţifică, la Istoria Transilvaniei, editată de Academia maghiară. Această reacţie ideologică intitulată „Jocul periculos al falsificării istoriei” (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986) a diluat mult contrareacţia ştiinţifică românească. Activiştii PCR au preferat să subestimeze reacţiile ştiinţifice ale lui Gelu Neamţu sau Zeno Draia, care ar fi avut efecte credibile şi durabile pe planul istoriografic european. Zeno Draia (1902-2000) se trăgea dintr-o familie bună de avocaţi din Orăştie. A făcut studii strălucite la Blaj, Sibiu, Braşov. A absolvit Facultatea de Drept din Cluj. S-a implicat în politica PNŢ, ca apoi, ca independent, să ocupe postu ri în administraţia local[1] 59; şi centrală. A avut o relaţie bună cu Petru Groza, fiind secretarul general al guvernului pro-comunist. Din 1948, refuzând înscrierea în PCR, se retrage în pe o funcţie tehnică în Ministerul Finanţelor. La 62 de ani, în 1964 se dedică istoriografiei şi combaterii tezelor revizioniste maghiare. Prieten cu Corneliu Coposu se sfătuieşte cu acesta pentru contracararea ofensivei iredentiste şi a tendinţelor politice în abordarea faptului istoric. „În loc de o superbă desconsiderare a propagandei maghiare, poate că ar fi mai sugestive pentru străini câteva exemplificări comparative ale unor atitudini care ţin de fondul problemelor controversate” (C. Coposu, 30 mai 1989). Aduce argumente irefutabile privind originea cnezială românească a lui Iancu de Hunedoara şi demască, în premieră în România, alianţa secretă a lui Lajos Kossuth cu ţarul rus la fina lul Revoluţiei de la 1848-18 49, în dauna Habsburgilor aliaţi cu românii lui Avram Iancu. Se dorea un rege al Ungariei unite cu Transilvania provenind din familia ţarului Nicolae I. Zeno Draia lămureşte în notele sale atitudinea lui Octavian Goga de respingere a proiectului confederalist a lui Franz Ferdinand, pe care îl considera o capcană pentru românii ardeleni, pentru ca să nu acţioneze în favoarea unirii Transilvaniei cu România. Autorul reuşeşte şi un portret real al lui Vasile Goldiş surprins în perioada Marii Uniri de la Alba –Iulia, unde partidele politice au încercat să-şi promoveze şi evidenţieze contribuţia la acest important act istoric. El critică memoriile acestuia privind contribuţia personală, uşor exagerată, la organizarea Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia. Zeno Draia consideră memoriile lui Goldiş subiective şi o armă în contextul intereselor pol itice ale anilor `20.

Zeno Dr aia se înscrie în contextul istoriografic clasic de sorginte naţională, cu puternice amprente de discurs ştiinţific specific confraţilor ardeleni. E o remarcabilă carte document, pe care clujeanul Gelu Neamţu o încrustează, cu acribie, în circuitul istoriografic combatant şi în postulatul lui Adrian Marino „naţionalism în marginile adevărului”.

Ionuţ Ţene

_______________

~”Tendinţe şi repere istoriografice din Ardeal”

Şcoala istorică clujeană a continuat şi după 1990 să-şi consolideze poziţia de model şi reper pentru istoriografia românească. Mai mult, istoricii clujeni au devenit avangarda scrisului istoric, impunând repere şi tendinţe noi pentru celelalte centre universitare din Ardeal. În jurul istoricilor clujeni s-au aglutinat tinere generaţii de istorici, care au impus un model ardelean în mersul istoriografiei române, racordat la metodologiile şi teoretizăriile europene. Istoria scrisului istoric a devenit o componentă axiologică pentru Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj. Un istoric provenit din mediul universitar clujean, cunoscut ca un rebel al aplicării metodologiei istorice, profesorul universitar Ovidiu Pecican revine în volumul II al cărţii, „Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania ” (1990 – 2005, Editura Grinta, C luj-Napoca, 2007) asupra stării scrisului istoric ardelean. Dacă în primul volum s-a concentrat mai mult pe evoluţia teoretică a istoricilor, pe contribuţia personală privind abordarea subiectului istoric, în volumul II, Ovidiu Pecican abordează strucural demersul istoriografic. El pune accent pe o istoriografie instituţională puternic influenţată de centrul universitar clujean. De altfel şi ierarhizarea istoricilor, Ovidiu Pecican o realizează ţinând cont de componenţa mediului universitar a acestora. Pentru istoricul clujean, cei care au reuşit să pătrundă, ca într-o cetate inexpugnabilă, în învăţământul superior clujean sunt clasificaţi, ierarhizaţi şi promovaţi în generaţia tinerilor istorici recunoscuţi de către sistemul academic român. Cei care nu au reuşit sau nu au dorit să facă parte din mediul universita r clujean sunt consideraţi c a şi generaţia bis, adică fac parte dintre istoricii „marginali” şi „provinciali”. Ierahizarea nu e făcută tedenţios, dar se observă în subsidiar că există o empatie de tip colegial. Din generaţia „primadonă”, fac parte Sorin Mitu, Ovidiu Ghita sau Virgil Ţârău, iar din generaţia bis sunt amintiţi Vali Orga, Cosmin Budeancă sau Radu Mârza. Dar cea mai interesantă abordare din acest volum e cea legată de legăturile de sânge în contextul promovării în secţia istorică a universităţii clujene. E o abordare de tip „cancan” în demersul dezvoltării instituţionale a istoriografiei ardelene, o inserţiune de „tabloid”, care face din mersul istoric o insinuantă picanterie. Aceasta arată că şi istoriografia nu a scăpat de tentaţiile de tip „soft” a societăţii. E o influenţă venită pe filiera inci tantă a revistei „Historia” a lui Ion Cristoiu. Câteva titluri sunt sugestive: „Istoria şi înrudirea: părinţi şi copii”, „Istoria şi înrudirea: cupluri de istorici”, „Istoria şi înrudirea: frăţia şi năşia”, „Istoria şi prietenia”, „La întâlnirea dintre două tipuri de înrudire şi istorici”, „Solidarităţi româneşti”. Am citat titlurile pentru că sunt sugestive prin simpla lor enumerare. Nu doresc să citez nume de istorici înrudiţi, dar ce pot confirma este că, personal, ca student al universităţii clujene, am trăit să văd căsătorii şi năşii între colegi şi profesori, care au dus la fulminante cariere universitare şi instituţionale. Însă aceste tipuri de promovări universitare nu reduc calitatea învăţământului superior şi valoarea colectivă a istoricilor clujeni. Istoriografia prezentă nu se mai mode lează pe profilul unor mari personalităţi, ca în perioada interbelică şi postbelică, ca Constantin Daicoviciu, David Prodan sau Ştefan Pascu, ci pe efortul colectiv de tip instituţional, coordonat de către Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apar, după Revoluţia din 1989, noi institute şi centre de cercetare, care dezvoltă un cadru flexibil şi conectat la universul metodologic occidental şi american: Institutul de Istorie Orală, Centrul de Studii Transilvane, Laboratorul de Antropologie Istorică, Institutul de Iudaistică şi Istorie Evreiască etc. Istoricii clujeni în viziunea lui Ovidiu Pecican au adoptat modelul universitar european şi american şi promovează valorile liberalismului şi democraţiei, fără să-i uite, însă, şi pe cei câţiva istorici adepţi ai modelului „clasic” sau ai naţionalismului de factură ortodoxă. Clujul a devenit ava ngarda istoriografiei româneş ;ti, un model pentru celelalte centre universitare. Între criteriile sale, Ovidiu Pecican nu include istoricii care nu au depăşit modestia abordării provinciale şi marginale a faptului istoric, deşi ar fi interesantă şi o inserţiune în stilul Analelor la cel de-al treilea volum, despre cea de-a treia generaţie „provincială”. Ar putea răsări nişte surprize plăcute faţă de discursul istoric oficializat de consacrare.
IONUŢ ŢENE

___________________

~„Cumanismul“ – o modă a istoricilor români recenţi

Istoricul Neagu Djuvara readuce în actualitate o teză mai puţin promovată în istoriografia românească privind originea cumană a domnitorului Basarab, întemeietorul Ţării Româneşti. În studiul recent publicat la editura „Humanitas” şi intitulat sugestiv „Thocomerius – Negru Vodă, un voivod de origină cumană la începuturile Ţării Româneşti”, Neagu Djuvara continuă cercetările în acest sens ale orientalistului Aurel Decei privind faptul că tatăl lui Basarab, pomenit în cronici „Thocomerii” era cuman şi era acelaşi personaj cu „descălăcătorul” Negru Vodă. Şi marele Nicolae Iorga a susţinut că numele Basarab era de origine cumană, dar etnic era român. Cartea lui Neagu Djuvara e scrisă cu acribia cercetătorului ştiinţific serios şi pasionat de subiect. E concepută într-un limbaj clar şi uşor accesibil marelui public. Poate de aceea s-a buc urat de succes în media şi libr ării. E adevărat, mai puţin în mediile academice, deoarece cartea teoretizează o ipoteză nesusţinută de documente. Neagu Djuvara merge pe ideea istoricilor europeni că întemeierea majorităţilor state europene s-a datorat unor minorităţi etnice care au coagulat popoarele cucerite formându-se noi neamuri şi ţări. Vezi cazul varegilor (vikingi) care au contribuit la întemeierea Rusiei medievale, a francilor care cucerind Galia au întemeiat Franţa, a anglo-saxonilor care s-au aşezat în Anglia ş.a.m.d. Această masă de migratori redusă numeric dar activă politic s-a constituit în aristocraţia ţărilor respective şi cu timpul s-a topit în masa poporului majoritar. Pe acest principiu marşează şi Neagu Djuvara afirmând că aristocraţia cumană stă la baza întemeierii Ţării Româneşti. E o modă a istoricilor români de a paria pe contribuţia minorităţilor etnice în formarea statelor româneşti. PP Panaitescu şi Constantin Giurescu au re levat rolul important al slavilor la formarea etnogenezei. Pentru începutul evului mediu s-a accentuat rolul slavilor ca elită conducătoare – boierească – a valahilor. Djuvara bazându-se pe documente ungureşti şi papale susţine întemeierea politică a Ţării Româneşti ca o continuare a Cumaniei din Muntenia şi că întemeietorii noştri au fost de religie catolică deoarece funcţiona aici episcopia catolică de Milcovia. Neagu Djuvara îşi sintetizează teoria astfel „atât numele lui Basarab, cât şi cel al tatălui său, Thocomerius, sunt de origine cumană. Basarab şi fiul său Nicolae Alexandru au fost de religie catolică, în condiţiile în care slavii şi românii ţinuseră de veacuri de biserica răsăriteană, iar cumanii erau singurul popor catolic din Ţara Românească. Contrar credinţei fără suport documentar potrivit căreia Basarab s-ar fi impus peste ceilalţi cneji români ca şi căpetenie împotriva tătarilor cronicile ungureşti şi cele sârbeşti menţioneaz ă faptul că în bătăliile „ de la Posada” şi Velbužd tătarii s-au aflat alături de români. Deoarece tătarii occidentali erau în majoritate foşti cumani, o posibilă origine cumană a lui Basarab ar fi putut crea legături între cele două popoare. A se vedea mai jos problema colaborării dintre români şi tătari sub Basarab I. Porecla Negru-Vodă dată descălecătorului sau întemeietorului, cum a mai fost numit, se referă la culoarea feţei sale, aşa cum este consemnat separat de către Paul de Alep şi cronicarul Miron Costin. Pentru români, neamul cumanilor ar fi apărut mai închis la culoare. „
Din păcate teoria „cumană” susţinută de Neagu Djuvara suferă de lipsă de logică istorică. În anii 1241 – 1242 are loc marea invazie tătară care sfărâmă „Ţara Cumanilor” din Muntenia, recunoscută de documentele vremii. Deci Basarab, numai ca vlah putea avea relatii bune cu tătarii. Cumanii erau deja zdrobiţ şi implicaţi în frontul regal maghiar împotriva tătarilor. După 1242 are loc o emigrare masivă a cumanilor pe două fronturi. Cea mai mare parte trece în sudul Dunării, iar o altă parte însemnată numeric trece în Transilvania şi se pune la dispoziţia regelui maghiar. Astfel cnezatele şi voievodatele valahilor autohtoni din Muntenia încep să se afirme pe plan politic, tocmai datorită plecării cumanilor. Diploma Ioaniţilor de la 1247 amintesc de cnezate şi voievodate valahe şi documentele regale maghiare vorbesc de revolta lui Litovoi împotriva regelui maghiar suveran. Litovoi este înfrânt şi cade în luptă, iar fratele lui Bărbat luat prizonier se răscumpără şi se recunoaşte vasal regelui. Tocmai aceste frământări atestă afirmarea cnezatelor româneşti pe scena politică internaţională, datorită faptului că poporul cumanilor părăsise Muntenia. „Descălecatul” lui Negru Vodă este unificator pentru Ţara Românească, deoarece regele maghiar a susţinut venirea unei elite aristocratice româneşti din Ardeal în sudul Carpaţilor, pentru că aic i trăiau valahi, nu cumani. Negru Vodă poate fi o poreclă pentru valahi nu că erau negri la culoare cum spune Djuvara, ci pentru că locuiau în ţinuturile apropiate de Marea Neagră. Aşa se explică mai târziu în cronicile turceşti numele de valahii negri în asociaţie cu Marea Neagră. S-a aplicat acelaşi principiu de „marcă” pe care îl va pune în practică regele maghiar Ludovic I cu Dragoş maramureşanul, care „descalecă” în Moldova, deoarece acolo existau cnezate româneşti. Sigur numele de Thocomerii şi Basarab erau de origine cumane, dar asta nu înseamnă că nu erau „valahi”. Ei reprezentau Ţara Românească, nu Cumania distrusă de tătari. În acele vremuri, aristocraţia boierească era un melanj etnic slavo-cumano-valah, dar apăra interesele noii ţării, care nu era Cumania, ci „Ţara Valahilor”, recunoscută ca atare de către documentele vremii. În general aristocraţiile europene nu erau pur etnic, ci bazate pe legături de rudenie regionale şi pan-euro pene. Ca exemplu, recent un sondaj a ales ca cel mai mare român pe regele Carol I, care etnic era german, dar asta nu însemna că apăra interesele Germaniei, ci ca rege al românilor a făcut totul pentru prosperitatea şi afirmarea României. Aşa şi la începutul secolului XIV, Thocomerii şi Basarab, ca aristocraţi cu o origine etnică mixtă româno-slavo- cumană au fost întemeietori conştienţi de Ţară Românească, nu au încercat să reînvie vechea Cumanie de dinainte de tătari. Dacă nu era aşa, cnezatele româneşti din Muntenia nu l-ar fi acceptat pe „descălecătorul” Negru Vodă – Thocomerii ca mare voievod, un fel de primus inter pares între ei. S-ar fi revoltat ca şi Litovoi. De asemenea, nu cred că Muntenia lui Basarab a fost catolică. Sigur, documentele atestă că Basarab fiul lui Thocomerii a fost catolic, dar asta nu însemna că locuitorii Munteniei erau catolici. De aceea, logic, fiul lui Basarab, cel care şi-a luat numele de Nicol ae pentru a fi în asentimentul c nezilor ortodocşi, a adus pe episcopul ortodox Iachint de Vicina la Curtea de Argeş şi a înfiinţat Mitropolia Ungro-Vlahiei sub jurisdicţie bizantină. E ilogic şi aproape pueril ceea ce susţine Neagu Djuvara că domnitorul Nicolae Alexandru a trecut la ortodocşi pentru că regele Ungariei îi dosea corespondenţa cu Papa de la Roma. Ce vină ar fi avut un papă catolic în ochii lui Nicolae Alexandru că Ludovic I îi ascundea scrisorile către Roma şi atunci a trecut de partea Constantinopolului. Era firesc ca Nicolae Alexandru să întemeieze o mitropolie ortodoxă, deoarece locuitorii ţării sale erau de credinţă răsăriteană. Numai o subţire elită aristocratică a fost de religie catolică, dar s-au lepădat de aceasta deoarece numai prin ortodoxie îşi putea afirma independenţa faţă de Regele Ungariei (în limitele independenţei medievale: suveran-suzeran) şi putea stăpânii poporul majoritar ortodox din Ţara Românească.
Neagu Djuvara aduc e o ipoteză credibilă, aceea cÄ ƒ retragerea lui Carol Robert şi a armatei regale maghiare s-a făcut pe culoarul Cerna şi nu pe Valea Oltului, aproape impracticabilă pe vremea aceea. Deci bătălia de la Posada a fost între pădurile Cernei şi nu între stâncile Văii Oltului, fapt ce i-a permis lui Basarab să construiască prisăci şi palisade care au blocat oastea maghiară să se desfăşoare. Acest fapt a contribuit la înfrângerea ei şi la afirmarea pe plan internaţional a lui Basarab ca domnitor al românilor.
IONUŢ ŢENE

_________________

Anunțuri