MONITOR CULTURAL * on-line

►Victor Martin

„JURNAL DE CAMPANIE“ – o rubrică de Victor Martin

=====================================

NEW WEIRD, O MIŞCARE ANUNŢATĂ ÎNAINTE DE A SE NAŞTE

În genul science fiction, apar tot timpul curente şi mişcări. Mulţi se întreabă de ce. Mulţi îşi dau răspunsuri.

La noi, SF-ul a luat-o prea repede înainte, ca orice lucru pe care îl copiem noi, poate şi din cauza Războiului Rece, care a contat ca un ferment al concurenţei est-vest; nici occidentalii, nici sovieticii, nu-şi permiteau să facă rabat la calitatea scriiturii sau originalitatea ideilor.

Azi, când nu mai au cui să arate musculatura, anglo-saxonii s-au trezit fără obiectul muncii. După învăţătura soresciană “băieţi, fiţi optimişti chiar de-aţi crăpa!”, mulţi încearcă şi la noi să ţină SF-ul în viaţă, dar cu paliative, de tip cyberpunk sau “new weird”. Cred că nu sunt în stare să stabilească un tratament pentru că nu au fost în stare să pună diagnosticul corect.

Pe nemestecate, nu am reuşit decât să înghiţim cu noduri şi am digerat cu mare greutate mişcările vesticilor. Peste asta, au intervenit şi interesele specifice poporului nostru, dar editurile, în goana lor nebună după succes, dacă se poate, inedit, se folosesc de redactori mai mult curajoşi, care nu ştiu că toate cele “de la lume adunate şi-napoi la lume date” nu se pot prelua de la o lume şi da altei lumi. Nu am asimilat bine science fiction-ul clasic şi ne hazardăm în a face experimente periculoase; în interiorul acestuia.

Romane scince fiction ca altă dată se mai pot scrie, dar nu se mai citesc; din cauza lipsei concurenţei reale, piaţa de carte SF, să-i zicem clasică, a căzut. Critica, cea care ar fi trebuit să ţină în viaţă interesul cititorului, a fost înlocuită, chiar înainte de a se cristaliza, de polemica sterilă a unor neprofesionişti.

În lumea anglo-saxonă, a trebuit să se scrie mii de basme până la apariţia unui J.RR.Tolkien. A trebuit să se publice multă maculatură pentru ca să apară un Asimov, Herbert sau K.Dick. Literatura science fiction românească nu e în stare să dea un vârf, cu emuli prin preajmă. Când, la noi, încearcă să înoate un talent autentic, este degrabă tras la fund de ceilalţi. Un Eminescu al SF-ului nu poate să apară. Vin sectarii şi întreabă: “Cum? Cine? Ăsta?!”. Poţi fi cât de bun; nu contează. Are dreptate cel ce ţipă mai tare, iar polemiştii de meserie sunt cei mai motivaţi să dea verdicte; ei s-au suit cu picioarele pe o pâine şi, deci, au ceva de apărat. Polemiştii de ocazie, cei care spun lucrurile mai mult din pasiune, se plictisesc repede sau se retrag scârbiţi; nu au motivaţie materială.

Prin anii ’70 ai secolului trecut, în science fiction-ul american, a apărut curentul cyberpunk. Acesta a adunat laolaltă o mână de scriitori şi s-a dorit a fi “un gest anarhic”, “un act estetic menit să reunească statusul fiinţei, care se confruntă cu redefinirea coordonatelor sale esenţiale”.

Neştiind că cyberpunk-ul e o confruntare cu vocaţia imperialistă a spiritului, în contextul în care aceasta îşi ia drept punct de plecare un resort al reconfigurării ontologice, care nu mai permite o analiză superficială, unde zona ficţionalului e privită din perspectivă fragmentalistă, unde e necesară contaminarea cu un nou cadru, care lichidează orice referent şi inaugurează logica hiperrealului, după Revoluţie, un grup de tineri români îşi provoacă un prim impact cu crearea unui spaţiu al acomodării în faţa şocului tehnologic şi fenomenului digitalizării. Proiectul lor ficţional, o varză împănată cu noţiuni de cibernetică, în fond, se transformă în interpretare umană a unei realităţi imaginare astfel încât să le vină ca o mănuşă.

Cu elan tineresc, pun mâna pe o revistă SF ce se întrevedea a fi de viitor şi reuşesc s-o falimenteze, subminând science fictionul românesc din interior. Îşi freacă mâinile şi se pun pe treabă: publică romane în stilul celor pe care îi consideră maeştri, se premiază între ei, îşi dedică articole laudative, fără nici o măsură. În paranoia lor, au sfârşit prin a se autoconvinge că pot face best-seller şi din cartea de bucate. Între timp, cartea de bucate s-a reeditat, cu toate ghiveciurile ei, iar cyberpunk-ul a rămas cu “reţeterium”-ul necitit şi, mai ales nepus la copt.

Cyberpynk-ul fiind mort şi îngropat, tinerii anilor ’90 ai secolului trecut, azi oameni serioşi, în loc să aprofundeze regulile science ficţionului însuşi, încearcă o nouă formulă: New Weird-ul, adică o nouă ciudăţenie, trăznaie, aiureală, prevestire, vrăjitorie. Ca multe altele.

„Cu ficţiunile sale incisive, desfăşurate în peisaje urbane descrise cu o acuitate viscerală, estetica New Weird descinde din fantasticul clasic şi din foiletoanele ieftine de odinioară, din horror şi din banda desenată, din thriller şi noir deopotrivă. Un curent ce şi-a atins deja punctul de maturitate se eliberează din crisalida nostalgiei, aducînd un suflu literar şocant şi radical inovator în fantasticul contemporan”, scrie pe cutie. Deci, un fel de fel.

Cu traduceri la editurile de profil sau cu informaţii de pe internet, acest curent „încă viu” riscă să pătrundă şi la noi. De autori precum M. John Harrison, Clive Barker, Michael Moorcock, China Mieville, K.J. Bishop, Jeff VanderMeer, Steph Swainston, Ian R. MacLeod, Jay Lake, Hal Duncan, Brian Evenson, Jeffrey Ford, Leena Krohn, Alistair Rennie, care voiau şi mai vor să scrie fantasy altfel decât J.R.R.Tolkien, nu s-a prea auzit; sunt prea mulţi.

Dacă înainte de Revoluţie lumea, închisă în vasta puşcărie numită comunism, citea orice, dintr-o imensă plictiseală sau ca reacţie la îndoctrinarea forţată, azi, când avem mii de curente şi mişcări, mai mult sau mai puţin asimilate, nu mai merge. Oamenii au început să gândească şi, în goană nebună după bani, nu mai au timp pentru orice; în ultimii 15 ani, tirajele au scăzut constant. Nici editurile care îşi permit o bună promovare a cărţilor nu-şi mai permit tiraje prea mari. Dacă o editură îşi putea permite să facă gestul sinucigaş de a lua din Vest un scriitor second hand, pentru a-l promova şi plăti doar pentru nume, azi nu mai merge. Importarea, fără certificat de calitate, a unui curent sau mişcare literară, e un eşec anticipat. Cu cyberpunk-ul a mai mers, în precipitarea evenimentelor; cu New Weird-ul nu va mai merge. În lipsa unei critici de valoare, cititorul s-a autoeducat. Importul de curente, ca şi importul de tehnologie neomologată, e ca înfrăţirea orăşelelor din România cu cele Occidentale; noi nu le dăm lor nimic, iar ei ne dau gunoaiele.

Apropierea unor nume cât de cât cunoscute ale Fandom-ului românesc de acest New Weird, chiar înainte de a se şti dacă acest curent va putea fi promovat sau va prinde la noi, îmi aminteşte de faptul că o revistă voia şi pe mine să mă apropie de postmodernism, cu care nu aveam nimic a face, doar pentru că era mai trendy.

New Weird-ul „acest brand editorial de luat în seamă” e ca plăcinta cu praz; când te-ai gândit că mănânci altceva, cu totul original, vezi că şi vecinul consumă acest lucru.

În afară de câţiva editori, nu ştie nimeni dacă VanderMeer e o marcă de brânză sau de peşte.

VICTOR MARTIN

___________________

~„Cititul involuntar“ – „De frică să nu comitem vreo discriminare, protejăm şi prostia, şi posesorii acesteia“

O carte e un drum asfaltat de alţii. Dacă acest drum nu ar fi circulat, drumarii editurilor s-ar reorienta. Faptul că ei nu se îndreaptă spre meserii mult mai bănoase, te face să crezi, pe bună dreptate, că le merge. Faptul că se lamentează ei cum că nu le-ar merge afacerea a devenit banal. Totul aminteşte de bancul cu indienii care aduc lemne, unde centrul meteo anunţă venirea frigului pentru că indienii adună lemne, iar indienii adună lemne pentru că aşa văd la buletinul meteo.

Văitatul la editori a întrecut totuşi orice limită a bunului simţ, în condiţiile apariţiei de tot mai multe şi variate colecţii. Ei au ajuns să spună că muncesc degeaba, că nu mai au cititori, că nu se vinde cartea. Ca o consecinţă a acestui mesaj, oricât ar părea de paradoxal, nu se întâmplă nimic. Nu se măreşte numărul de cititori nici măcar calitativ; cei care citesc, oamenii culţi şi inteligenţi, nu se înmulţesc decât în cazul în care devin culţi şi mai inteligenţi venind din rândul troglodiţilor, lucru imposibil.

Avem totuşi avantajul care alte ţări nu-l au: dacă nu suntem în stare să facem lucruri posibile, forţăm imposibilul. Promovăm tineretul cu orice preţ, femeile, minorităţile, fără să fim atenţi la costurile ulterioare.

Tinereţea sau experienţa de viaţă nu sunt nici ele criterii de luat în seamă, aşa, pe nemestecate. Te poţi plafona la maturitate sau te poţi deştepta la bătrâneţe, la fel de bine. Sau, nici una, nici alta.

Omul simplu nu citeşte. În cazul în care ajunge, în naivitatea lui, la concluzia că trebuie să intre într-o librărie, să cumpere cartea la care i-ai făcut reclamă, la stand, când vede preţul, renunţă. Preţul, asemănător unei sute de mililitri de coniac, e becul pavlovian care îl face pe cetăţean să fugă îngrozit. „Un miliţian a intrat într-o bibliotecă”, nu e un simplu banc; e cruda realitate. Nu-l poţi face pe omul simplu să se aboneze la un ziar, pentru a câştiga un metru de cotoare de cărţi, chiar dacă acestea sunt cărţi de 3 lei, pe înţelesul lui, de autori străini de mâna a doua, fără copyright. S-ar simţi trădat de două ori. Mai bine face abonament acolo unde se câştigă un „coş cu bunătăţi”, adică ceea ce nu se prea vinde în supermarket.

Dacă, prin absurd, cel ce fuge din calea cărţii, într-o zi când nu e meci, nimereşte în faţa unui computer, îi mai rămâne varianta jocurilor de tot felul. Nu degeaba înfloreşte industria jocurilor pe calculator. Când acestea reprezintă gadget-uri din cărţi, imagini colorate, acţiuni simple, mimetice, de lupte sau înfruntări de idei, freudian, jocurile dau iluzia lecturii. La câţi bani costă un computer la noi în ţară, jocurile nu par deloc un lucru ieftin, preţul mijlocului de producţie umbrind, de prea multe ori, producţia însăşi.

Cititorul nu are de unde să ştie şi nici nu-l prea interesează ce editură e pe val, cu mii de titluri, bună distribuţie, încasări pe măsură şi copyright-uri valoroase. Nu ştie nici editura care publică titluri ieftine sau în regie proprie, cu vânzare locală, condamnată să se chinuie sau să se ducă la fund, conform principiilor concurenţei. Dacă se hotărăşte să citească, el vrea să citească; culisele editoriale reprezintă alt subiect pentru el.

Dacă a început să se lamenteze, cum se întâmplă tot mai des la noi, editorul bagă cititorul în ceaţă, acesta gândindu-se că editura e în suferinţă şi, astfel, e nevoită să publice cărţi de doi lei. În consecinţă, nu cumpără. La extrema cealaltă, editurile cu un dever mare fac o reclamă atât de deşănţată, încât te duc la aceeaşi idee, că, având multe titluri, nu mai au ce publica şi scot ştifturi, nu cărţi.

Editurile scot, într-adevăr, foarte multă maculatura, atât de multă încât ceea ce e valoros, nici nu se mai vede.

Fiecare are impresia că el e viitorul; viitorul altuia. Nimeni nu se mai preocupă de viitorul lui personal. Exocentrismul se întâlneşte cu egocentrismul, undeva, la infinit.

Cei care caută valoarea în ape tulburi, aşa numiţii fan-i, sunt prea puţini, deşi fac o gălăgie infernală. Colecţionarea a tot ce apare într-un anumit gen al literaturii e tot o forma de autoorbire. Fan-ul colecţionează; nu citeşte prea mult, ci doar, aşa, orientativ, prefeţe, postfeţe, scurte recenzii, să poată şti ce să mai cumpere. O viaţă de om e prea puţin pentru a putea colecţiona ceea ce mai mult simţi că e de calitate. Criticii sunt mult prea ocupaţi cu sponsorizarea propriilor rubrici din vreo revistă sau cu diferite conferinţe prin ţară, unde se lasă cu vreun computer cadou, ca să scoată fan-ul din întuneric.

Cititul despre cărţi, spun unii, nu are cum să fie daunător. Nu dă omul nimănui în cap, nu aruncă petarde, nu scuipă pe jos, nu bea, nu se droghează.

VICTOR MARTIN

___________

~„Cititul involuntar“ – „Numai omul inteligent are neşansa de a se prosti“

Şi totuşi, s-a trecut prea repede de la „literatura de atmosferă” la „literatura ca atmosferă”. Se lasă prea uşor cartea jos pentru a o substitui cu filmul făcut după ea. Asta denotă lipsă de imaginaţie, iar lipsa de imaginaţie e dată de lipsa de cultură, rezultat tocmai din precaritatea exerciţiului de a citi. Cercul ăsta vicios e valabil doar dacă plecăm de la premiza că vorbim doar de oameni inteligenţi.

Fan-ii mai mult citesc despre cărţi. Ştiu că o carte este bună sau rea, dar cine sunt cei îndrituiţi să hotărască ce e bine şi ce e rău, în lipsa debusolatei critici literare? În spiritul tradiţional românesc al datului cu părerea, îşi dă cu părerea cel care are o părere. Toată lumea vorbeşte şi nu mai ascultă nimeni. Se formează o critică amatoristică de forum sau weblog, ca substitut al unei critici de valoare, iar aceasta generează, în timp, o literatură de blog, agramată şi chinuită. Aceasta acaparează realitatea, prin intermediul forum-iştilor, cu părinţii lor cu tot, editorii, care se miră ca proştii că nu li se vând cărţile, iar dacă se vând, nu se citesc.

Nici scriitorii de talent reconvertiţi la critica literară nu sunt o soluţie. Avem nevoie de critici de talent, nu de scriitori de critică literară. Aşa cum prezintă câte un ziarist presa la televizor, după interesele imediate ale patronului, după suma de bani obţinută sau chiar după propriile-i convingeri, nici criticii care citesc pentru noi nu pot fi obiectivi. Paradoxal, aici nici nu e vorba de obiectivitate, ci de subiectivitate. Aşa cum ziarul „on line” nu-ţi stârneşte aceeaşi formă de înţelegere, nici cartea citită de altul nu-ţi dă acelaşi complex de emoţii. Chiar şi citirea unei cărţi în perioade diferite ale vieţii, când nivelul de cultură şi chiar cel emoţional s-au mai schimbat, nu-ţi lasă aceeaşi impresie.

La relecturare, e bine să te bazezi pe criteriile proprii. Când nu ai criterii proprii, eşti influenţat de criteriile altuia. În ambele cazuri, dacă o carte îţi place din ce în ce mai mult, nu înseamnă neapărat că a rezistat trecerii timpului şi e neapărat bună. O carte e bună dacă cititorul are criterii de apreciere valabile sau criteriile luate de la altul sunt general valabile.

În funcţie de balansul valabilităţii-nevalabilităţii criteriilor de apreciere, cărţile pot fi confirmate sau infirmate de trecerea timpului. Cum nimeni nu cunoaşte valoarea celor care dau verdicte, în ultimul timp, nu se ştie care operă literară va rezista. E ceva asemănător cu cearta privind subiectul crucii, dacă aceasta e sau nu un obiect religios, când toată lumea are dreptate.

E ca în povestea rabinului care dă dreptate la toată lumea. Când cineva îi spune că nu poate avea toată lumea dreptate, îi spune acestuia că şi el are dreptate.

Împăciuitorismul generalizat micşorează entropia şi nu aduce nici un progres, nici măcar în literatură. De frică să nu deranjeze, fiecare minte, ajungându-se la o ipocrizie generalizată. Pentru a avea toată lumea dreptate, spun că se poate ajunge şi prin exagerarea adevărului la ipocrizie, dar ăsta e alt subiect.

Aici, în zilele noastre, intervine declicul. Cine sunt cei care stabilesc criteriile de apreciere. Într-un concurs literar, membrii unui juriu. Da, dar premiile se dau, cum vedem, pe alte criterii decât cele ale valorii. Atunci, mai are cititorul, fan-ul înrăit, încredere în părerea stabilizatoriilor de criterii? Cum nimeni nu s-a născut învăţat, şi criticii învaţă critica de la alţi critici. Cum dau măsura lipsei de pricepere, înseamnă că s-au prostit pe parcurs sau au învăţat lucruri se slabă factură de la înaintaşi. Oricine îşi poate imagina că avem o critică de întâmpinare transformată în critică de prevenire.

Când criticul previne penetrarea valorii şi promovează, pe interes şi nepotism, nonvaloarea, se discreditează. Nu are nici un rost să vorbim de criticii de-a dreptul imbecili, care confundă nonvaloarea cu valoarea. Numai nonvaloarea se înconjoară de nonvaloare; pentru a părea ea mai strălucitoare.

Că înlocuieşte voit valoarea cu nonvaloare sau că nu e în stare să distingă nonvaloarea de valoare, efectul e acelaşi: cititorul inconştient rămâne singur.

Editurile au fost învăţate să nu vândă cărţi, ci autori. Atunci când dai 1 miliard de lei pentru 5 cărţi nescise încă, aşa cum se întâmplă la noi, ori ai de-a face cu geniul Carpaţilor, ori eşti tâmpit, ori interesat. Cum geniul Carpaţilor nu se întrevede încă şi se încearcă în disperare să se fabrice…Pot nominaliza o editură care a organizat un concurs de debut, a anunţat că acesta s-a suspendat până la o ediţie viitoare şi totuşi, în acel an, a câştigat un pilos, care nici măcar nu era debutant.

Şi, pentru ca lucrurile să fie conforme cu propria lor realitate, o carte slabă trebuie neapărat reeditată. Odată cu înmulţirea scriitorilor, aceştia vor lupta pentru legiferarea unei taxe de protecţie a tagmei. Cum banii vin de la cititori, orice taxă e bazată pe venituri suplimentare. Dacă se vor înmulţi cititorii, aceştia vor lupta pentru legiferarea unei taxe de protecţie specifică, o taxă de protecţie de tagma scriitorilor.

Cum, citind o carte, cititorul se crede un pic din cel ce a scris-o, ne trezim cu tot mai mulţi cititori care vor să intre în breasla creatorilor. Nu se va întâmpla asta, pentru simplul fapt că s-a întâmplat deja.

VICTOR MARTIN

__________

~”Desfiinţarea prin supraînfiinţare”

Inginerul nu este un intelectual. Nici scriitorul nu este un intelectual. Nici filozoful, nici profesorul, nici pictorul, nici criticul literar, nici strungarul. Până la un punct.

Acest punct este depăşirea condiţiei de inginer, scriitor, filozof etc. Este sărirea peste propria condiţie meschină şi saltul în intelectualitate.

Intelectual eşti pur şi simplu. Sau nu eşti.

Intelectualitatea este o formă superioară de autopercepţie şi percepţie externă, în acelaşi timp. Întâi trebuie să-ţi depăşeşti condiţia primară de inginer, istoric, filozof, sau poet şi trecerea la condiţia secundară, superioară, de intelectual.

Dacă ai ajuns la aceasta condiţie, e de la sine înţeles că ai capacitatea de a-ţi conştientiza condiţia. Nu mai rămâne decât să poţi demonstra şi altora că eşti intelectual. Dacă reuşeşti să activezi şi percepţia externă asupra ta, eşti un intelectual recunoscut. Nu cunoscut, ci recunoscut; sunt mulţi intelectuali de faţadă foarte cunoscuţi, dar nu recunoscuţi.

Numai intelectualul recunoscut se poate bucura de un succes real. Cunoscuţi sunt şi cântăreţii de manele, şi politicienii, dar aceştia nu sunt intelectuali. Numai intelectualul recunoscut este unul adevărat şi nu presupus intelectual. Să te crezi intelectual sau să te recunoască lumea ca intelectual nu este de-ajuns. Cele două componente, externă şi internă, publicul şi conştientientizarea proprie, trebuie să acţioneze simultan.

Nu mai vorbim de cea de-a treia componentă: cel care recunoaşte şi certifică calitatea de intelectual a cuiva. Dacă am face-o, ar trebui sa analizăm un lucru de la sine înţeles. Dacă un intelectual recunoaşte calitatea de intelectual a cuiva, iar el, este recunoscut de un altul, care este recunoscut de un altul şi aşa mai departe, putem da, în acest lanţ teoretic, peste un intelectual ambiguu şi tot eşafodajul se dărâmă. Lucrul e imposibil deoarece doar un intelectual adevărat poate înţelege şi recunoaşte alt intelectual.

La nivel primar, de inginer, doctor, matematician, cercetător sau scriitor, poţi afirma că nu poţi înţelege ceva. Nu te faci de ruşine. Pui mâna pe carte, citeşti, socoteşti, cercetezi, perfectionezi, inventezi, ajungi la o concluzie.

Profesionalismul lucrează cu adevăruri relative, intelectualitatea cu adevăruri absolute. Trecerea de la profesionalism la intelectualitate e drumul de la dialectică la dogmatism.

Dacă ai ajuns intelectual, nu mai ai voie să afirmi că nu înţelegi ceva. Pentru intelectual nu există lucru de neînţeles; toate lucrurile sunt de la sine înţelese, dogmatice.

Intelectualul trebuie să înţeleagă orice, chiar şi la nivel intuitiv, dacă nu e posibil altfel. O inteligenţă superioară, cum este cea a intelectualului, nu are voie să se dea bătută în faţa enigmelor existenţiale sau de alt fel.

De la inteligenţă, se aşteaptă mai mult decât punerea în practică a unei idei: se aşteaptă ideea.

Condiţia de intelectual este o condiţie ingrată. Oamenii conştienţi de acest lucru se feresc să afirme că sunt intelectuali. Ca intelectual, se cere prea mult de la tine. Sună frumos să fii considerat intelectual şi numai proştii pot cădea în capcana de a se considera aşa, fără a avea vreun merit.

La starea de intelectual ajungi doar dacă îţi vezi de treabă, în condiţia ta primară de scriitor, inginer sau orice altceva. Dacă nu-ţi stă capul la faptul că ar fi bine să fii considerat intelectual, eşti mult mai liber să te perfecţionezi, să inventezi, să şlefuieşti ce-ai făcut. Dacă nu cauţi intelectualitatea ca pe o emblemă, aceasta poate plana asupra ta tot timpul.

E bine, totuşi, ca această aripă de înger să te atingă cât mai târziu posibil, să te lase să-ţi trăieşti viaţa şi să-ţi vezi de meseria de inginer, cercetător, filozof, scriitor de vagoane sau orice altceva.

Dacă vrei să distrugi un profesionist, dă-i iluzia că e intelectual! Începi să-l lauzi, să-l premiezi, să-l minţi că e peste măsură de frumos, talentat şi inteligent.

Desfiinţarea prin supraînfiinţare e o metodă cunoscută de veacuri, mai ales de cei vicleni. Se ştie că nu ţi-e prieten cel ce te laudă, ci acela care te critică, numai că puţini au predispoziţie să recepteze critica în mod pozitiv. Cei mai mulţi au predispoziţie să fie linguşiţi, lăudaţi, premiaţi sau retribuiţi fără merit şi văd intelectualitatea ca pe un scop în sine.

Între intelectualism şi intelectualitate e mare diferenţă; atât de mare, încât foarte puţini o văd.

Problema nu e dacă un inginer, filozof sau poet e un intelectual, ci faptul că, dacă vrea să fie un intelectual adevărat, de marcă, trebuie să sară cât mai târziu de pe treapta de meseriaş pe aceea de intelectual. Nu trebuie să ajungă la destinaţie, uitând staţia de plecare.

Intelectualul forţat, cel care urmăreşte succesul facil, nu are viitor; fără trecut, nu există nici un viitor.

Condiţia de intelectual nu e legată neapărat de cognitiv, de diplome, premii sau medalii. Şi un sudor poate fi intelectual, cum, tot atât de bine, un academician poate să nu fie. Umbra Elenei Ceauşescu planează asupra multora.

Pseudointelectualii, cei care se denumesc singuri intelectuali, de un mic grup de prieteni sau de un mic grup de interese, deţin, pe moment, pârghiile puterii: reviste, televiziuni, rubrici permanente în ziare de mare tiraj sau funcţii bine plătite. Lor le convine să afirme că avem democraţie, dar aceasta nu e decât o pseudodemocraţie, o putere a poporului influenţat de ei. Puterea mârlanului nu poate susţine decât puterea pseudointelectualului, cel autoimpus şi fără nici un fundament profesional.

Un profesionist de excepţie poate deveni intelectual. Invers, drumul e imposibil. Intelectualul nu se denumeşte şi nu se autodenumeşte, intelectualitatea fiind mai mult sau mai puţin inefabilă.

Din păcate, avem prea mulţi intelectuali fabricaţi, doar aşa, să nu zicem că nu avem şi noi intelectuali. Până la o pătură de intelectuali adevăraţi, mai avem de mers. Aceştia nu se formează doar printr-o simplă schimbare de regim.

Orice tranziţie creează psudointelectualitate. De aceştia, se scapă greu. Cei ce se autointitulează azi intelectuali au de mâncat nişte bani; chiar şi de la UE. Când se va forma o intelectualitate adevărată, va fi nevoită să plătească oalele sparte de intelectualitatea actualei tranziţii. Tragic e faptul că adulatorii, sinceri sau falşi, te pot face intelectual pentru numai un vot, un sejur în Germania sau, mai rău, pentru o bere sau o friptură.

Epoca pe care o trăim e asemănătoare anilor ’50. Pseudointelectualii primilor ani de comunism au trăit din împrumuturi, pe care le-au platit intelectualii comunişti ai anilor ’70.

Există tendinţa de a-i considera intelectuali pe filologi, pentru că stau mai mult între cărţi. Nu timpul pierdut în bibliotecă te face intelectual, ci puterea de percepţie a ceea ce citeşti. Pot exista intelectuali care n-au citit decât o carte în viaţa lor. Depinde care este acea carte şi, mai ales, dacă ai înţeles-o bine, foarte bine chiar, altfel decât cel cu inteligenţă limitată. Marii teologi, revoluţionarii religiei, nu au avut nevoie decât de Biblie pentru a-şi fundamenta propriile concepte.

Degeaba stai în bibliotecă; numărul cărţilor citite nu-ţi foloseşte decât dacă ai înzestrarea naturală de a te ridica deasupra lor. Nu este intelectual cel ce a citit mult, ci acela care a citit cu folos.

Nimeni nu poate citi cât ar vrea; totdeauna rămâne ceva de citit. Totul e să ajungi în punctul în care nu te mai mulţumeşte nimic, să ajungi la inteligenţa superioară de a scrie ceea ce ţi-ar plăcea să citeşti. Dacă se întâmplă să-i placă şi cititorului acest lucru, sari de la nivelul de scriitor la acela de intelectual.

Nu toţi filologii sunt scriitori; intelectuali, nici atât.

Dacă eşti un inginer deprofesionalizat de sistem şi îţi găseşti un refugiu, de exemplu, ca redactor la o editură, nu prea înţelegi ce e cu tine acolo; editezi cărţi după ureche. Nefiind tu însuţi talentat, nu poţi descoperi talentul. Editurile n-ar trebui să angajeze redactori „pârâţi”, adică redactori care n-au ajuns la puterea de a înţelege mai mult; pot da faliment. Când nu înţelegi ce e cu tine într-o funcţie, e normal să nu înţelegi ce faci.

Dacă are vocaţie, profesionistul caută să sară la condiţia de intelectual şi să participe la formarea gustului public pentru ceea ce face el, să educe o masă de cititori. Dacă nu, rămâne ca-n piaţă.

De fapt, editurile noastre funcţionează ca magazinele din Bagdad; dau faliment şi se înfiinţează într-un ritm ameţitor. Un bun profesionist ia masa de cititori ca atare, lansând cartea şi urmărind ce se întâmplă. Cartea nu e, totuşi, varză, să o supui unei bune politici de piaţă şi atât. Neprofesionistul procedează la fel, duce o bună politică de piaţă, dar lansează chiar varză pe post de carte. În ambele cazuri, de-o fi bine, de-o fi rău, profesionistul şi neprofesionistul coexistă. Cine mai stă să-i identifice şi să-i separe?

O ţară dă lumii forte puţini intelectuali veritabili. Datorită bunului simţ, aceştia nu se exhibă, de cele mai multe ori rămânănd simpli anonimi.

Cei mai mulţi sunt profesionişti rataţi, care, în paranoia lor, chiar se cred intelectuali.

E greu să deosebeşti un pseudointelectual, un meseriaş ratat, de profesionistul veritabil, cel îndreptăţit să aspire la o nouă calitate, cea de intelectual.

Dintre profesionişti, unii îşi văd de treaba lor, alţii fac saltul spre intelectualitate. Dacă au bani, se autosusţin. Dacă nu au, devin slugile celor ce se cred intelectuali, dar pe bani. Din cauza asta, discuţia diferenţei dintre intelectualii adevăraţi şi cei ce se cred nici nu trebuie pornită.

Privind întrebarea dacă inginerul este sau nu intelectual, părerea mea este că problema e falsă. Orice meserie, nu numai cea de inginer, trebuie să se raporteze la intelectualizare. E bine să fii intelectual, dar acest lucru nu trebuie să fie un scop în sine, ci o tendinţă firească a profesionistului veritabil de a-şi depăşi condiţia.

Mulţi deprofesionalizaţi şi-au făcut o meserie din a fi intelectuali. Fluturând intelectualitatea ca pe un steag, ei au devenit: activişti culturali, redactori după ureche, vorbitori de meserie, comentatori universali, secretari la filiale de partid sau de organizaţii internaţionale.

La urmă, judecătorul suprem este timpul, intelectualul inefabil care trebuie să cearnă totul. Oamenii se mai pot înşela sau pot fi cumpăraţi; timpul, nu.

_______________

~”Pentru un Nobel românesc”

Un suedez, locuitor al ţării unde se face premierea cu premii Nobel, pentru literatură, pentru medicină, pentru fizică sau cine mai ştie ce, s-a apucat să dea un interviu unui cotidian central, unde n-a spus altceva decât ce ştiam cu toţii, că românii se mănâncă între ei şi, decât să ia vreunul premiul Nobel, mai bine să nu-l ia niciunul.

Lipsa unui efort instituţional corespunzător privindu-i pe Nichita Stănescu sau Marin Sorescu e un lucru evident şi considerat normal de omul de pe stradă. Aceia care puteau face o nominalizare din România, n-au facut-o; avem birocraţie proastă. Ce rost avea să se lege ei la cap, să-şi atragă simpatii sau antipatii, când puteau mai bine să se închidă în birouri şi să-şi bea cafeaua? De ce să se supere Stănescu pe Sorescu sau invers, când puteau să rămână, aşa, nesupăraţi, cum, de fapt, au şi rămas?

Membrilor Academiei, membrilor academiilor şi societăţilor literare, profesorilor de literatură şi limbă sau preşedinţilor de organizaţii ale scriitorilor le este permisă nominalizarea unui candidat, dar, ce, sunt proşti să se lege la cap?! De ce să nominalizezi pe cineva când tu însuţi te crezi breaz şi demn de un astfel de premiu suprem?

Când, la cererea Academiei Suedeze, cineva poate să facă o nominalizare la premiul Nobel pentru literatură, iar el însuşi speră să fie nominalizat, cum se întâmplă la noi, înseamnă că nimeni nu face nici o nominalizare, fiecare sperând să fie el cel nominalizat.

De ce să primească altul o medalie de aur, o diplomă Nobel şi 10 milioane de coroane suedeze când poţi să le primeşti tu?

Când toţi trăiesc cu speranţa, se poate trăi din speranţă; nu se concretizează nimic. E ca atunci când fiecare speră să muncească cel de alături şi să producă profit pentru el, până se ajunge la o speranţă generalizată şi nu mai munceşte nimeni.

Acesta e modelul de succes românesc.Să trăieşti cu speranţa e frumos, dar nu e practic.

Nu e nimic politic la mijloc şi nu este o chestiune europeană, americană sau asiatică. Nu are nici o legătură cu limba în care a fost scrisă opera, în sensul unei limbi de circulaţie universală sau zonală. Totul poartă amprenta unor ambiţii exacerbate, generatoare de dificultăţi morale în a nominaliza pe cineva. Aşa cum vor ,,Dacia,, cu multe volane, să conducă toţi, scriitorii români vor cu toţii pemiul Nobel pentru literatură, cât mai repede. Niciunul nu se crede mai prejos. Uitându-se la propriile opere, consideră că foarte mulţi străini au luat acest premiu pentru mult mai puţin; nu vor să-l ia ei pentru mult mai mult.

Aşa numitul complex Nobel al românilor nu este altceva decât complexul de superioritate al fiecăruia faţă de vecin. Nu are nici o legătură cu dorinţa lui Alfred Nobel de a recompensa „cea mai importantă operă într-o direcţie ideală“. Fiecare creator caută să se îndrepte spre o “direcţie ideală”, în sensul originalităţii. Fiecare caută să-şi găsească un drum, cât mai deosebit de al celorlalţi, spre a putea fi mai uşor recunoscuţi de cititor, în oceanul de talente, dar, într-un alt citat, “direcţia ideală” este tradusă prin “direcţie idealistică”, ceea ce schimbă puţin datele discuţiei. În unele citate, cuvântul “operă” e înlocuit cu “lucrare”, neştiindu-se prea bine dacă se pune accentul pe o operă vastă, de durată, dar diluată, sau una diluată din care răsare vârful icebergului numit “lucrare”, într-un moment neprecizat. În unele citate se consideră că opera, lucrarea sau ce-o fi ea să fie “importantă”, în altele, “remarcabilă” sau “deosebită”, dându-se mai mult sau mai puţin de lucru interpretării autorului, exteriorului său sau originalităţii.

Schimbarea repetată a membrilor Academiei Suedeze sau modificarea criteriilor e doar o scuză. Premiile Nobel nu se acorda unor ţări, ci unor autori, indiferent de naţionalitatea lor. Pentru români, unde premiile nu sunt pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte să aibă pe cineva sus pus, lucrul ăsta e mai greu de înţeles.

Banii ăia au miros de dinamită, terorism şi toate relele din lume, spune şi ,,vulpea,,.

În ceea ce mă priveşte, eu mă găsesc în poziţia iepuraşului care s-a prezentat la concursul de frumuseţe masculină. Fiind întrebat ce caută acolo, el a răspuns că s-a prezentat pentru a le spune să nu conteze pe el, în cazul unei eventuale nominalizări.

_______________

~”Despre paradoxismul lui Florentin Smarandache”

Sau de la dadaism, la paradoxism. Dacă dadaismul a fost un curent literar şi artistic, caracterizat prin negarea oricărui raport între gândire şi expresia artistică, prin ridicarea hazardului la rangul de principiu, adică mai nimic, paradoxismul este o mişcare internaţională de avangardă în literatură, artă, filozofie, chiar şi ştiinţă, bazată pe folosirea excesivă de antiteze, antinomii, contradicţii, oximorone, parabole, paradoxuri, în creaţie, adică totul, în condiţiile în care literatura celor ce s-au autoclasicizat în comunism şi imediat după, formată din romane plicticoase sau monografii ale secundei, nu reprezintă decât apă de ploaie. Etimologic, paradoxismul e teoria şi şcoala de folosire excesivă a paradoxurilor în creaţie.

Dacă din nimic, nimic rămâne, din paradoxism, ca un curent artistic vizionar, de viitor, va rămâne ceva. E un fel de evoluţie, de la nenumărate feluri de a bea un pahar, la nenumărate feluri de băuturi; evoluţia, de la atitudine, la substanţă.

În comunism, s-a încercat un experiment literar cu science-fiction-ul, pentru a îndepărta marile inteligenţe de adevărurile fundamentale ale dictaturii, pentru a da de lucru minţilor înfierbântate de idei şi pentru a le împinge într-o lume a lor, imaginară, paralelă cu mizeria şi sărăcia. Sârbii, care nu au fost ţinuţi de I.B.Tito în sărăcie şi ignoranţă, nu au avut nevoie de supapa science-fiction-ului; ei erau consumatori de SF, nu aveau nevoie să se autoexileze în propriile lor fantasme.

Spre deosebire de dadaismul antebelic şi science-fiction-ul din comunism, paradoxismul este un fenomen surprinzător inventat de Florentin Smarandache, un american, originar de pe meleagurile vâlcene. Filonul paradoxist al acestui profesor, de la Universitatea din New Mexico, a fost numit ultima avangardă literar-artistică a mileniului doi, dar, iată, acesta intră, cu mult mai mult succes, în mileniul trei.

Scriitor şi matematician, Florentin Smarandache a înfiinţat paradoxismul în 1980, când încă era în România. El doreşte „lărgirea sferei artistice prin elemente neartistice şi prin experimente contradictorii; în special creaţie în contra-timp, contra-sens”. Într-unul dintre manifestele sale paradoxistice, ne propune “deturnarea sensului, de la figurat la propriu, precum şi interpretari în contra-sens ale expresiilor şi clişeelor lingvistice”

Dacă tot ce creezi nou în cultură este paradoxal în sine, prin noutatea pe care o aduce, paradoxismul este cu atât mai paradoxal, prin scoaterea în faţă a inteligenţei. Inteligenţa este starea de excepţie; nu prostia. Curentul a pornit ca un protest împotriva unei societăţi închise, România anilor 1980, unde cultura era manipulată de un singur grup şi unde numai ideile membrilor acestuia contau, ceilalţi neputând publica aproape nimic.

În aceste condiţii restrictive, aceşti „ceilalţi” nu mai aveau altă şansă decât să facă altceva, dacă tot nu aveau astâmpăr şi voiau să facă ceva. Şi au pornit să facă o altfel de literatură sau să facă în alt fel literatura existentă, să nu se prindă cenzorii. Cum? Făceau literatură, prefăcându-se că nu fac literatură; scriind, se prefăceau că nu scriu nimic şi nu deranjează prea mult. A apărut literatura-obiect. Zborul unei păsări era un „poem al naturii”; nu era nevoie să fie scris, ci doar privit, fiind mai palpabil şi mai perceptibil decât dacă era aşternut pe hârtie. Pus pe hârtie, zborul păsării este un „poem artificial”, deformat, rezultat printr-o traducere a observatului de către observant; într-o traducere, oricât de perfectă, se falsifică ceva. O maşină uruind pe stradă e un „poem citadin”, ţăranii cosind reprezintă un „poem sămănătorist”, visul cu ochii deschişi e un „poem suprarealist”, conversaţia unor chinezi îţi sugerează un „poem lătrist”, discuţiile alternative ale călătorilor dintr-o gară, pe diverse teme, un „poem postmodernist” etc.

În condiţiile în care realitatea ne arată şi azi o nouă ordine mondială, dezordinea, nu poţi protesta decât prin tăcere mormântală. Cum dezordinea trebuie reflectată şi ea prin ceva, aceasta nu poate fi reflectată decât prin contradicţii. Paradoxismul se bazează pe contradicţii. În orice societate, omul e obligat să ducă o viaţă dublă; una suprareală, oficială, propagată de sistemul politic, şi una reală, promulgată prin intermediul presei sau bunului simţ propriu. Care viaţă e fericită şi care mizerabilă e un lucru discutabil la infinit.

Dacă ordinea se referă la lucrurile puse frumos, la locul lor, dezordinea paradoxistică nu se referă neapărat la lucrurile puse urât, ci la cele puse altfel. Când nu mai ai nici o soluţie, eşti nevoit să foloseşti substanţa în stare pură; substanţa cenuşie. Dezordinea nu vine de sus, de la organele superioare de partid şi de stat, ci de la etajele superioare ale gândirii. Gândul e cel mai curat lucru murdar.

Creaţia poate fi luată în deriziune şi chiar este luată în deriziune, în sens invers, sincretic, iar bancurile, indiferent de epocă, reprezintă o respiraţie intelectuală curată, proaspătă, o superbă sursă de inspiraţie. „Non”-ul şi „Anti”-ul din manifestele paradoxiste au un caracter creativ, nicidecum nihilist.

Dacă e să ne referim doar la paradoxismul în limba română, pe lângă antologiile lui internaţionale, Florentin Smarandache editează şi revista „Paradoxism”, nefiind singur în demersul său. Trecerea de la paradox la paradoxism a fost descrisă foarte documentat de Titu Popescu, în „Estetica Paradoxismului”(1994), carte clasică a mişcării, sau de Ion Soare, în „Paradoxism şi Postmodernism”. Ion Rotaru, Gheorghe Niculescu, M.Barbu şi chiar Nicolae Manolescu sunt doar alţi câţiva, care s-au aplecat asupra acestui fenomen. În decursul a 20 de ani de existenţă a paradoxismului, s-au publicat 25 de cărţi şi peste 200 comentarii (articole, recenzii, note), plus 5 antologii internaţionale, cuprinzând circa 300 de scriitori de pe glob, cu texte în diverse limbi.

Paradoxismului nu i-a premers nimic asemănător. Pornindu-se de la politic şi social, s-a trecut, treptat, la literatură, artă, filozofie, ştiinţă, chiar şi la noi proceduri, metode şi algoritmi de creaţie. Deşi a apărut în condiţiile în care totul era pe dos în România, înainte de 1989, acest curent nu promovează nonsensul, cum îşi propunea dadaismul, ci împinge sensul până la limite nebănuite şi nebănuibile. Prin aceasta, e mai mult decât actual; şi acum, lucrurile sunt tot pe dos şi se preconizează că aşa vor rămâne. Când prezentul e croit prost, e uşor de anticipat cum vor evolua lucrurile. Şi din cauza asta, paradoxismul are un viitor, evoluând pe platforma dezordinii unui prezent alunecos.

_________________

~„Impresarul, vis frumos sau coşmar?“

Într-o revistă literară, un redactor de la o editură bucureşteană lansează ideea utilităţii apariţiei, şi în România, a meseriei de agent literar sau, cu altă denumire, de impresar. E adevărat că ne-ar trebui şi nouă oameni care să se ocupe de promovarea şi vânzarea cărţilor, dar sunt absolut sigur că nu avem condiţiile necesare apariţiei unei astfel de îndeletniciri.

În primul rând, nu avem teren de joc. Piaţa distribuitorilor şi vânzătorilor de carte e atât de atomizată, încât căutarea unei cărţi devine o aventură. Dacă la cunoscătorii fenomenului literar românesc această aventură se poate sfârşi cu bine, la marea masă a ceea ce numim “generaţiile viitoare” aventura e de-a dreptul absurdă. Foarte mulţi nu ştiu nici măcar care sunt diferenţele dintre poezie şi proză. Acest lucru nici nu e prea grav, în orice modalitate ar fi exprimat mesajul artistic o carte bună rămânând o carte bună. Necazul e altul: cititorii sunt atât de neiniţiaţi încât nu discern între calitate şi maculatură. Mai rău: consideră maculatura ca fiind lucru de calitate, din lipsa reperelor.

Revistele literare pot face oficiul de educaţie a publicului, dar sunt atât de multe încât îţi trebuie şapte vieţi să le răsfoieşti pe toate, pentru a găsi ce îţi trebuie. Dacă ştii ce îţi trebuie.

Mulţimea publicaţiilor nici nu este cel mai mare rău posibil. Un rău mult mai mare e faptul că majoritatea publicaţiilor, electronice sau pe hârtie, radiourilor şi televiziunilor se ocupă de o felie preferată din mainstream, considerând orice altceva foarte urât mirositor pentru nasurile subţiri ale criticilor noştri literari, zaharisiţi, indiferent la ce vârstă, organizaţi în coterie.

Nimeni nu vrea să-şi pună problema superiorităţii altuia, orice creaţie străină numind-o “literatură de drept comun”; sau nu poate.

Nici puzderia de târguri şi expoziţii de carte nu rezolvă problema. În primul rând, aceste târguri s-au înmulţit peste măsură, încât nimănui nu-i convine să alerge ca nebunul de la o locaţie la alta.

În al doilea rând, din mulţimea târgurilor de carte, nu iese nici unul deasupra, să poţi spune că are notorietatea Târgului de Carte de la Frankfurt. Notorietatea unui târg e dată de perenitate, de calitatea cărţilor prezentate şi, mai ales, de calitatea celor ce promovează cărţile, impresari sau agenţi literari. La noi, târgurile şi târguleţele cu aer provincial, gaudeamusurile, asocierile de editori, tipografi, patroni sau autori, apar şi dispar meteoric. Cărţile sunt bune doar în accepţiunea unor patroni, editori sau redactori de carte diletanţi, aflaţi la începutul începutului; ei privesc fenomenul ca lăutarul, cam după ureche. Ce le place lor, spun că e sfânt.

Să luăm un singur exemplu, al celui care a lansat ideea impresariatului artistic privat la români; după noianul de cărţi străine editate, mai mult sau mai puţin reuşite, omul a vrut cu tot dinadinsul să promoveze, discriminatoriu, mai mulţi tineri. Şi i-a promovat, dar lipsa culturii l-a făcut să nu ştie că scrierile acestora sunt simple calchieri ale unor traduceri, deja apărute prin reviste sau almanahuri.

Lansările de carte nu reprezintă nici ele o soluţie. Se lansează autori, nu cărţi. Şi chiar mai rău: fiecare editură îşi lansează autorii agreaţi şi publicaţi de ea, pe criterii de gaşcă.

Nu se prea citeşte; pe de o parte, publicul e neformat, iar pe partea cealaltă, nu are cine să-l formeze. Din acest cerc vicios, dacă poate ieşi, impresarul preferă banul. Cum feed-back-ul ban-calitate se formează extrem de greu, fiind, deocamdată, haotic, nu văd nici utilitatea, nici posibilitatea, apariţiei meseriei impresarului. Cea a apariţiei industriei impresariatului, nici atât.

Am văzut lansări de carte unde nimeni n-a fost interesat să cumpere vreun exemplar. Publicul vine, bea cafea, răcoritoare, vreo băutură alcoolică, mănâncă sărăţele sau fursecuri şi pleacă; dacă primeşte cartea cadou şi nu o aruncă la coşul de gunoi, o transformă în suport pentru ibricul de cafea. Si publicul vine doar dacă e invitat preşedintele ţării sau vreo altă somitate, aşa, de curiozitate sau până stă ploaia, să poată pleca acasă.

Nu există agenţi literari şi nici nu vor fi prea curând în Romania. Ca să fii promotor al cărţilor altora trebuie să cunoşti fenomenul literar, în profunzime, să ai timp pentru asta şi să fii mai destept decât scriitorul promovat. Nimeni nu are aceste trei calităti, atata timp cât fiecare se zbate să părăsească nenorocita asta de stare de sărăcie românească, materială şi morală. Starea de sărăcie poate fi părăsită doar prin părăsirea Romăniei, dar, odată ajuns departe, intri în altă masină de tocat nervi, specifică altor locuri. Cei ce nu reuşesc să se integreze în melanjul străinătăţii, se întorc cu pretenţia de a ne da lecţii; datorită obedienţei românului faţă de tot ce nu îi e specific, aceştia chiar reuşesc să impresioneze, dar nu pentru mult timp.

La noi, impresarul se confundă cu scriitorul. Mulţi, deoarece au scris câte ceva, au ajuns, conjunctural, redactori de carte şi, în virtutea atribuţiilor de serviciu, sunt obligaţi să facă şi muncă de promoţie, fără să aibă nici o vocaţie. Şi mai mulţi, deoarece au fost angajaţi în funcţie de promovare, reclamă şi publicitate, se apucă şi ei să scrie şi, dacă tot sunt la serviciu, îşi promovează şi propriile cărţi. Primii sfârşesc prin a se crede impresari, iar ultimii prin a se crede scriitori.

Deocamdată, toată lumea se pricepe la scris şi toată lumea se pricepe la munca de promoţie şi impresariat, de-a valma.

Condiţiile apariţiei impresarului sunt aceleaşi ca pentru apariţia oricărei alte meserii: economice, politice, culturale, sportive, filozofice, literare sau de orice alt fel. Cum acestea se găsesc la nivel submediocru, eventualii nostri impresari vor fi tot submediocri. Dialectic, cantitatea din ce în ce mai mare, duce la un salt calitativ, dar aici nu vorbim de dialectică. Vorbim direct de calitate şi, mai ales, de receptarea ei drept calitate. Lucru de calitate nu există dacă nu este receptat ca atare. Cei ce pozează azi în agenţi literari sunt în situaţia plugarului care mână vitele cu sceptrul regal; ei nu au cum să înţeleagă ce ţin în mână, o bâtă sau un sceptru nobiliar.

N-a fost nici un paradox faptul că, în comunism, se citea mai mult. Se citea din plictiseală, orice, de la cap la coadă, fără nici un discernământ, situaţia fiind asemănătoare cu navigarea pe Internet, fără nici o direcţie şi fără nici un sens. Criticii de atunci au creat emuli de aceeaşi valoare îndoielnică, promotori ai aceluiaşi fel de maculatură. Greu se va ajunge la un cerc concentric cu diametru mai mare, atâta timp cât nici traducerile publicate nu sunt mai breze. În loc să ne ridicăm la înălţimea unor culturi traditionale solide, vindem publicului ceea ce are străinătatea mai prost; nu din răutate, ci din prostie, făcând apariţia impresarului şi mai improbabilă în peisajul literar românesc.

Şi atunci, dacă nu are cine să discearnă între bine şi rău, cine să-i dicteze săracului scriitor român ce să scrie, pentru a deveni vandabil?

Agenţi literari de circumstanţă se mai găsesc, pe ici, pe colo. Scot capul din cel mai neaşteptat ungher.

Personal, ca scriitor, am trăit experienţa colaborării neoficiale cu un astfel de impresar; psihiatru de meserie, sub masca prieteniei, acesta mi-a promovat câteva cărţi, cum s-a priceput şi el, ca un diletant într-o meserie încă neomologată, ca şi inexistentă. Cum perspectiva îmbogăţirii din vânzarea cărţilor mele era de-a dreptul iluzorie pentru amândoi, am vrut să ştiu ce îl îndemna să-şi piardă timpul cu promovarea. Am aflat; domnul psihiatru mă studia pe mine, scriitorul, considerându-mă unul dintre cazurile clinice care se ocupă cu păguboasa îndeletnicire a scrisului. Cu alte cuvinte, omul îi consideră psihopaţi pe toţi cei ce scriu cărţi şi mă lua pe mine drept caz emblematic. Pentru acest lucru, am întrerupt relaţiile cu un astfel de impresar; el a plecat la Paris, eu am rămas să-mi văd de cărţile mele.

Când cineva te întreabă de ce scrii, iar tu îi răspunzi că “de-aia”, dialogul e mai mult decât imposibil. Peste ani, se va dovedi cine a fost psihopat, scriitorul sau psihiatrul?

În mod normal, în relaţia scriitor-impresar, nu trebuie să existe psihopatie. Fără meseria impresarului, nici un scriitor nu este profesionist. Deocamdată, suntem doar mai mult sau mai puţin scriitori.

Există iluzia că, dacă ţi-a surâs norocul şi, datorită unei conjuncturi favorabile de o clipă, ai vândut bine o carte, eşti un scriitor realizat, profesionist. Nu e adevărat; din perioada comunistă, am preluat mii de astfel de scriitori “realizaţi”. Realizaţi de agenţia naţională de impresariat artistic a Securităţii, conducerii de partid şi de stat, precum şi Uniunea Sciitorilor, aceştia erau mai mult sau mai puţin virtuali, cum s-a văzut.

Azi, până la o promovare reală, scriitorii sunt fabricaţi pe Internet, un spaţiu mai mult sau mai puţin socializant, spiritual vorbind.

VICTOR MARTIN

_______________

~„Cititul involuntar“ – „Dacă nu poţi fi tu însuţi, nu poţi imita pe nimeni“

Expresia „numai să vreţi să citiţi” a unui prezentator de televiziune, repetată obsesiv la sfârşitul oricărei „reviste a presei” e un mesaj subliminal care cenzurează orice poftă de lectură. Ce-şi spune telespectatorul? „Dacă ăsta îmi citeşte mie presa la televizor, ce rost are s-o aprofundez, ca să-mi scot singur ideile principale: ştirile fierbinţi, can-can-urile, schimbările politice esenţiale, pericolele care mă pasc, micile schimbări legislative, micile sau marile mârlănii, crimele, micile furturi sau marile fraude financiare, dobânzile la bănci şi toate celelalte? Mi le scoate omul, că de-aia e plătit. De ce să muncesc eu de două ori? Mai dau banii şi pe ziare. Nu ajunge că plătesc TVR-ul de două ori, o dată cu factura la electricitate şi o dată la cablu?”.

Raţionamentul banal e apanajul omului simplu, nu aşa cum se sugerează ideea că lucrurile simple, banale, sunt gândite de oamenii inteligenţi. Se face o confuzie între lucrul simplu de geniu şi banalitate. Lucrul simplu de geniu e rezultatul unei acumulări masive de cunoştinţe, combinată cu o putere foarte mare de a le combina; dacă nu cu geniu, măcar cu inteligenţă. Asemănător, expresia „Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul” se adresează, tot subliminal, celor care vor să părăsească ţara, nu celor care pleacă în străinătate. Diferenţa constă în faptul că unii vor să părăsească neapărat ţara, fără nici un plan coerent, fără mijloace, fără să se gândească la consecinţe, tocmai din cauza unor astfel de mesaje, iar alţii pleacă, dar nu oricum, ci după ce au absolvit o facultate, au strâns nişte bani şi şi-au aranjat vreun job prin străinătate. Când afirmă că nu primesc români, englezii se referă la cei ce nu aduc nici un aport la dezvoltarea societăţii, iar televiziunile româneşti transmit, din sete de rating, doar jumătate de adevăr: jumătatea tulbure.

Cam astea sunt preocupările „formatorilor de opinie” de la televiziuni, deocamdată, cel mai coerent mijloc de educare a maselor. Internetul e vast, dar haotic. Mult prea vast şi mult prea haotic. Prin weblog-uri, forum-uri şi link-uri de tot felul, internauţii plutesc pe marea cea mare a unor cunoştinţe disparate, adesea incomplete, dându-şi iluzia că citesc. Blog-ul, în formă scrisă, e de când lumea, de la desenele cu animale de pe pereţii peşterilor, un fel de strip-uri empirice, până la „jurnalele” mironosiţelor secolului XIX. Nu e nimeni obligat să fie pedepsit de orgoliul sau plictiseala altuia.

Nici toţi oamenii talentaţi, inteligenţi şi consacraţi, care au ţinut un jurnal, n-au rămas în conştiinţa publică. Şi la ei, şi la blog-iştii cât de cât celebri, afirmarea întru eternitate e mişcare browniană curată. E o întâmplare să te citească vreunul. Câteodată, jurnalele sunt la modă, până la exacerbarea conducerii unei ţări pe model „jurnal de bord”, câteodată, nu.

O scriere literară, e o scriere literară, dar jurnalul nu e decât o subiectivizare relativă a realităţii personale. Pe cine mai interesează azi persoana altuia, reală sau subiectivizată? Poate pe criticii care n-au ce scrie.

Unii se simt fericiţi în jungla informatică vastă a unei insule pustii, alţii se simt singuri în înghesuială. Blog-ul anulează personalităţi, dacă acestea există; fiecare se confundă cu oricine. În boom-ul informaţional, jurnalul unui necunoscut, chiar şi de geniu, e mai puţin decât o picătură într-un ocean. Blog-iştii nu se expun publicului ca să se descopere sau să se redescopere, nefiind conştienţi că au sau nu un viitor. Ei nici nu-şi pun problema viitorului, trăind într-un prezent pe care îl cred infinit. Nici măcar nu vor să fie descoperiţi, cei mai mulţi evoluând sub pseudonim. Se bagă în vorbă şi sunt siguri că au numai ei dreptate. De la instinct la raţiune, Internetul mai are de lucrat.

Termenul de „a naviga”, pe Internet, e foarte inspirat. Era posibil ca nici Cristofor Columb să nu ajungă în America, ci să se înfunde în Groelanda sau Antarctica. În acel moment, exploratorul nu mai ajungea unde îl mâna destinul, nu se mai crea civilizaţia de tip american şi nu mai apărea nici civilizaţia tehnologică actuală. Una e ce se întâmplă acum şi alta ce s-ar fi putut întâmpla; e mai grav „a nu fi” decât „a nu mai fi”.

Când apare ceva mai interesant, ca o insulă a fericirii într-un ocean cald, te trezeşti cu tăbliţa „oprit!”; până la plata unei sume de bani.

Sumele mici, plătite pentru a accesa vreun rezumat a ceea ce ai vrea să citeşti, par uşor de suportat, dar, în realitate, plăteşti mai mult. Cumpărarea unei cărţi pare o investiţie mare, dar, protejată de carii, nu este atacată de „viruşi” sau de suprasarcina electrică a fabricii de peste drum.

Navigând pe Internet, omul e neplăcut surprins la furat; nu prea are ce alege. De frica plagierilor, site-urile conţin texte submediocre. Textele considerate de autori ca geniale sunt ale unor submediocri.

VICTOR MARTIN

________________