MONITOR CULTURAL * on-line

~„Cititul involuntar“ – „Orice sfârşit e un început prost“

Mulţi au crezut că Revoluţia îi va face ziarişti. Doi oportunişti din literatură au fugit imediat spre principalele două cotidiane centrale de la începutul anilor ’90. Doar în ultimul timp, s-a dovedit că vor face, unul explozie, altul implozie, de atâta jurnalism. Acum, când jurnalismul a fost discreditat chiar de jurnalişti, aceştia caută o ieşire. Cum mainstream-ul s-a umplut de autobiografismul banalităţii autorilor, o s-o ia toată lumea spre divertisment, ca o consecinţă firească a dezvoltării tehnicii şi tehnologiei avansate. Norocul poate fi faptul că nu oricine poate avea inteligenţă tehnologică. Nenorocul e că iarăşi va fi inflaţie de ingineri fără talent literar.

Un scriitor cu un talent recunoscut de toată lumea a afirmat că avem opere, dar n-avem scriitori, plasându-se, fără să vrea, în propriul său paradox. El era cunoscut ca un mare scriitor, dar opera nu i-o ştia nimeni, adică exact pe dos de cum a afirmat. Vrând să împingă cititorul spre ceea ce a scris, s-a apucat să producă editoriale şi să apară la televiziuni; lucru acesta a făcut ca el să fie şi mai cunoscut, iar scrierile şi mai necunoscute. Cititorul, de lene, îl citeşte pe el şi reţine câteva fraze mai inspirate, reiterând dictonul potrivit căruia „cultura e ceea ce rămâne după ce ai uitat tot”.

Zadarnic se scrie mult, în loc să se scrie despre multe; se pierde timp preţios şi rămâne pământul nemuncit. Aici, mai aveau şi comuniştii, şi colonialiştii, dreptate: cultura este sfârşitul oricărei zile de muncă.

Scriitori nu sunt neapărat cei care scriu. Nici cititorii nu sunt neapărat cei care citesc.Aşa cum se gândeşte azi, cititul biletului de autobuz a devenit un act de cultură, iar „scriitorii de reţete medicale” sunt şi ei scriitori, cum scriitori se considerau şi conţopiştii lui Caragiale.

Scriitori nu sunt nici măcar cei care publică. Cum sunt fabricaţi miliardarii şi politicienii de carton, sunt fabricaţi şi scriitorii de carton, apoi sunt promovaţi, reeditaţi, premiaţi şi supuşi atenţiei unor critici dintr-un mediu strâmt. Fenomenul e uşor de observat deoarece promoţia bună şi tirajele mari, ale cărţilor proaste, au aceeaşi soartă ca tirajele mici şi proasta răspândire a cărţilor bune. Prin asta, cititorul amendează mediocritatea şi se mulţumeşte să citească despre cărţi, în măsura în care există critici specializaţi care să le povestească despre ele. Unii povestesc, dar nu se fac înţeleşi, alţii se fac înţeleşi, dar adorm cititorul. 

Pe partea cealaltă, există ideea preconcepută că editurile serioase se ocupă de lucruri serioase, iar acestea, din cauza exerciţiului democratic mai avansat, sunt cele străine. S-a spulberat şi acest mit. S-a spulberat în străinătate, nu în România, unde se publică tot felul de cărţi ale unor autori străini de mâna a treia ca fiind mari valori.

Autorii străini mai slăbuţi găsesc teren propice de promovare la noi, cei care suntem, genetic, obedienţi faţă de tot ce e străin. Nu e adevărat că, după intrarea în UE, datorită unui control mai strict al copyright-ului, va exploda valoarea şi vor fi publicaţi şi autori români. Nu e adevărat; într-o ţară de turtă dulce, ninge cu făină şi curge lapte şi miere; vor veni autorii de mâna a doua, nebăgaţi în seamă în ţara lor, şi vor vinde mai ieftin marfa. Vor fi luaţi în braţe, îşi vor face case de vacanţă pe aici şi vor transforma laptele şi mierea în whisky-uri. Avem exemple concludente.

Occidentalii se tem că, după o nouă aderare la Uniunea Europeană, se vor trezi invadaţi de muncitori străini; străini de muncă. Tot aşa, România ar trebui să se teamă şi ea de o invazie de scriitori străini, străini de talent.

Editatul cărţilor pe criterii foarte subiective distruge cultura română, aşa cum angajatul rudelor distruge economia. Unii cred că intrarea în UE va însemna victoria calităţii asupra prostiei şi arbitrariului, aşa, ca o speranţă, dar speră degeaba. Până să ne civilizeze pe noi Occidentul, ne sălbăticim noi. 

Cititul, ca act în sine, subliminal, doar aşa, să nu uiţi să citeşti, nu te formează ca intelectual, cum nici dusul la biserică nu te creştinează. Cum purtatul crucii nu te face mai credincios, nici purtatul unui premiu literar nu te face un scriitor mai bun.

Unii simt o plăcere aproape sadică să-i laude pe alţii, să-i sufoce cu laudele lor, precum Stalin, care, înainte de a-i executa, îi copleşea pe generali cu onoruri şi medalii. Metoda de a desfiinţa prin supraînfiinţare provine de la turci, prin via domnitorilor fanarioţi, care te băgau în budă încărcat cu propriile tale bijuterii.

Acum, depinde de inteligenţa fiecăruia în a aprecia veridicitatea şi greutatea unui premiu literar, plecând de la conştientizarea echilibrului între propriile posibilităţi şi posibilităţile afirmate de protectori.

Cititul şi scrisul n-au devenit nişte procese involuntare sau voluntar-patriotice. Au devenit acte involuntare, pur şi simplu. Nici în Biblie n-am găsit toată credinţa, nici în cartea de bucate toate felurile de mâncare. Timpul le va rezolva pe toate, iar norocul nostru este că nu vom ajunge să ştim cum le-a rezolvat, să ne enervăm.

Lumea nu e niciodată aşa cum ai lăsat-o. Dacă o laşi, nu mai e deloc. Mai ales lumea literară, care e mai mult sau mai puţin virtuală şi în realitate.

VICTOR MARTIN