MONITOR CULTURAL * on-line

~„Morala şi credinţa, totuna“

Dacă există morală fără Dumnezeu? Nu există morală fără Dumnezeu, pentru simplul fapt că morala e caracteristică oamenilor. Există Dumnezeu pentru simplul fapt că noi, oamenii, existăm. Ceva trebuia să ne creeze, oricum i-ai zice acestei entităţi creatoare: forţă electromagnetică, extraterestră, orice entitate supranaturală, Dumnezeu, în fond. Dacă altcineva a creat Divinitatea din noi, şi aceasta trebuia creată de altcineva, creată de cu totul altcineva şi tot aşa, la infinit. În acest fel, se creează infinitul continuu, liniar. Dacă noi, oamenii, am creat Divinitatea, cu mintea noastră, atunci se pune problema, cine ne-a creat pe noi? O altă divinitate, se poate spune. Da, dar pe aceasta cine a imaginat-o? Un grup de alţi oameni sau oamenii din alte timpuri, se poate spune şi tot aşa, la infinit. În acest fel, se creează un infinit ciclic, circular.

Până când matematicienii vizionari, ca Albert Einstein, ne vor scoate din dilema de mai sus, un lucru e sigur: nu există om fără Dumnezeu. Chiar şi ultimul prost recunoaşte existenţa unei forţe supranaturale, superioare lui, de care de teme. Şi omul inteligent se teme de ceva, dar vanitatea îl face să ţină ascuns acest lucru; inteligenţa îl face să nu se expună, să nu se facă de râs că îi e frică. Inteligenţa exclude orice formă de ridicol. De orice formă ar fi el, scientist, catolic, baptist, ortodox, budist, musulman, protestant, omul are ceva în care crede, care crede că îl apără. Nimeni nu se poate apăra atât de bine de necunoscut încât să nu spere într-o formă providenţială superioară. Ateismul însuşi, nu e lipsa oricărui Dumnezeu, ci o formă minimală de percepţie a unei forme superioare de existenţă, caracteristic unor proşti care, ca orice proşti, se cred ei entităţi superioare altora şi, în final, lor înşişi.

Credinţa există, în sine, în mod matematic, de la 0 % şa 100 %, iar morala nu apare decât prin educaţie. Dacă nu eşti moral, nu crezi în nimic; în Dumnezeu, nici atât. E imoral să nu crezi în ceva. Dacă foloseşti elemente de decor ale bisericii, ai doar impresia că eşti credincios; nu eşti credincios, eşti bisericos. Să slujeşti biserica, se vede. Să fii credincios, nu se vede; poţi minţi, dar e imoral să minţi.

Dacă orice formă de viaţă humanoidă se teme de ceva, indiferent de ceea ce este acel ceva, superior lui, înseamnă că, fără Dumnezeu, atotputernic şi atoate existent, nu poate exista morala, dar morala nu poate exista nici fără om. Doar omul poate fi educat. Animalul nu poate fi decât dresat.

Dumnezeu nu este bun sau rău. El este. Noi, oamenii, suntem buni sau răi; frica ne face aşa. Frica de trecere, deoarece, de cele mai multe ori, nu ne preocupă trecerea aceasta numită viaţă, ci finalitatea ei, concretizată tot prin ideea de Dumnezeu.

Dumnezeu e bun sau rău doar în măsura în care îl percepem noi aşa, bun sau rău, după cât procent de frică avem de el şi în funcţie de ceea ce aşteptăm de la el.

Cu cât omul e mai inteligent şi educat, este mai moral şi, în consecinţă, mai credincios. Cei care spun că morala nu are nici o legătură cu credinţa construiesc un paradox bazat pe confuzia dintre credinţă şi biserică. Credinţa şi biserica nu se confundă. Credinţa e peste tot, biserica nu e decât din loc în loc. Credinţa e un concept abstract, biserica e o instituţie. Nu e tot timpul o instituţie a credinţei. Nu orice biserică atrage, automat credinţa. Prostimea e bisericoasă, face cruci, plecăciuni, cade în genunchi, se autoflagelează, se înfometează, stă pe covoraşe şi se dă cu fruntea de pământ etc. Asta e partea artistică, instituţională a credinţei. Poate fi şi o mimare a acesteia. Modul cum oamenii fură, omoară, vorbesc urât, scuipă, păcătuiesc în fel şi chip, pentru a veni apoi şi a cere iertarea păcatelor, ne arată că morala nu e tot timpul de partea bisericii.

Nu din dorinţa de a-l sluji pe Domnul se fac azi tinerii popi, ci dintr-o formă de activism, deloc deosebită de activismul comunist al anilor ’50 sau activismul politic de azi, când tinerii se bagă în partide, doar-doar o ieşi ceva. Ei se fac popi, aşa cum s-ar face activişti de partid, economişti, ingineri, calculatorişti, pentru a câştiga mai uşor o pâine. E o soluţie imorală, ca oricare alta.

S-a înlocuit o dogmă, dogma comunistă, cu cea religioasă. Nu se înţelege faptul că dogmatismul nu este un lucru bun. Dogmatismul, când este exacerbat, duce la exagerări. Dogma e un concept filozofic; când e confundată cu activitatea practică a religiei, devine dăunătoare, produce imoralitate.

Când religia foloseşte dogma ca îndoctrinare, comite un fapt imoral, închide mintea omului, o închistează în dogmă, transformându-l în paranoic. Mintea celor proşti e mai uşor de închis. Din cauza asta, tot Evul Mediu întunecat, din secolul V până în secolul XVII, religia a manevrat mase de paranoici, le-a dat arme şi i-a pus să se omoare pentru ea; oamenii acestui ev nu ştiau de frica unei entităţi superioare, ci erau înfricoşaţi de orice biserică inchiziţională.

Azi, s-a trecut prea uşor de la exacerbarea populismului la dogma religioasă, iar cei mai iuţi de mână au fost tot comuniştii, adaptabilitatea lor la noile condiţii de mediu fiind surprinzătoare. Poţi vedea activişti de partid, care au ordonat bătăi crunte şi dărâmări de biserici, cum îşi fac o mie de cruci, în autobuze, pe bănci, prin parcuri şi chiar în faţa vitrinelor de magazin, dând faptului un aspect comic involuntar. Mafiotul e religios, nu moral şi credincios; ucide, apoi întră în biserică şi se roagă.

Politicienii fură, apoi se autosuspendă, dar nu am înţeles de ce; nu am văzut niciunul atârnând. Au transformat „dacă morală nu e, nimic nu e” în „dacă morală nu e, nu-i nimic”. Dacă ar fi credincioşi, cum pretind, ar lăsa-o mai moale cu furatul.

Religia nu elimină viciile; le dă o justificare, deci le încurajează. Cei care ucid în numele Domnului, mint. Ei ucid în numele religiei lor şi bisericii. Dacă ar fi credincioşi, ar fi morali şi n-ar ucide. 

Religia nu ne permite să ne ridicăm nici deasupra viciatei Mamă Natură, cum spune scenaristul filmului „The American Queen”, prin vocea actriţei Katherine Hepburn, nici deasupra propriei noastre naturi; asta face credinţa. Credinţa, nu religia, ne duce la morală şi la Dumnezeu. Mai degrabă, religia şi biserica se ocupă cu pomenile. Pomenile distrug educaţia omului, deci n-au nimic cu morala. Aşa spune şi Humphrey Bogart, în acelaşi film: „I have a tiger in my stomach”.

În concluzie, nu există morală fără Dumnezeu. Dumnezeu este moral prin el însuşi. O idee nu produce daune decât atunci când e instituţionalizată.   

VICTOR MARTIN