MONITOR CULTURAL * on-line

~„Reclama e sufletul comerţului?!“

Care comerţ?! La aşa comerţ, reclamă, sufletul. Suflet poleind golul imens al proastei calităţi, care e comerţ cu second hand-uri, comerţ cu haine vechi, a căror provenienţă patologică nu se specifică, comerţ cu rable la mâna a 14-a, comerţ cu aparate electrocasnice şi electrotehnice foarte periculoase, în cazul curentului electric românesc, foarte fluctuant, comerţ cu produse alimentare din ce în ce mai puţin ecologice, ca să nu spun din ce în ce mai sintetice, la preţuri exorbitante, în comparaţie cu salariul mediu în curs, comerţ numai cu buletinul, care, de fapt, e o minciună, comerţ cu automobile, dacă ţi-ai dat rabla cu 30 de milioane, uitând să se specifice câtă alergătură e să te foloseşti de acest mic avantaj, comerţ cu sărăcie.

Şi brânza asta, am făcut-o de oaie. Despre comerţ, ca o curea de transmisie între producător şi comerciant, s-a mai vorbit şi s-a ajuns la concluzia ca, dacă oamenii n-au bani, ce rost are să producem bunuri de calitate, dar prea scumpe. Dacă nu producem, ce rost are să scădem preţurile la produse calitativ superioare, ce rost are să creăm locuri de muncă, ce rost are să facem export, ce rost are să scădem coeficientul de inflaţie, ce rost are să creăm o clasă de mijloc, cea mai producătoare şi motivată să consume? Mai bine ne menţinem locul întâi în a produce cele mai bune lucruri proaste. Şi cele mai scumpe.

Ca însoţitoare ale unor produse prost făcute, s-a vorbit foarte puţin despre reclamele la fel de prost făcute. Reclamele sunt prost făcute şi atunci când promovează produse cu reclamă deja făcută. Dacă cererea e mult prea mare, în comparaţie cu oferta, reclamele sunt făcute doar pentru a câştiga un ban, dacă ai o pilă. De multe ori, sunt atât de convenţionale deoarece se fac în interiorul aceluiaşi grup de interese, unde banul se roteşte degeaba, nu produce nici o plusvaloare şi nici un plusprodus.

În condiţiile ţării noastre, se merge chiar până la acreditarea ideii că reclama e acelaşi lucru cu antireclama. O prestigioasă firmă de bere, care nu are nevoie de reclamă, consumul fiind mult peste valoarea medie a celorlalte firme, prezintă o antireclamă, unde se sugerează ca, înainte de a bea berea respectivă, să beţi un ceai medicinal. Toată lumea ştie, că dresul cu ceaiuri se face după beţie, nu înainte. Cum ar veni: berea noastră e proastă, vă va da dureri de cap, beţi un ceai de tei înainte! Altă firmă, sugerează că te pot apuca durerile de cap dacă bei berea ei şi ai face bine să bei şi o cafea, la fel de puternică. Dacă ţi se dă reclama la bere şi antidotul berii, tragi concluzia că poţi bea doar antidotul, că e mai ieftin. Asta ar mai fi de înţeles, dar firma respectivă merge chiar până la absurd, imaginându-şi că berea e făcută din ţelină sau e dreasă cu ţelină, probabil cu efect de creştere a potenţei sexuale, în comparaţie cu un pahar de suc de roşii, probabil antidot, când te turmentezi de atâta ţelină. Fără consecvenţă, absurdul nu atinge genialitatea, aşa că firma asociază berea ei şi cu un iaurt cu fructe, făcându-ne se tragem o singură concluzie: firmele mari, care n-au nevoie de reclamă, au o sumă mare de bani, pe care trebuie neapărat s-o cheltuiască, în loc să înfiinţeze câteva locuri de muncă.

O altă reclamă ne arată ce poţi visa că faci cu 1 miliard de lei vechi (100.000 de l.n.) dacă bei peste măsură berea unei anumite firme: îţi iei o maimuţă grasă de nevastă, o mandolină sau o motocicletă. Reclama e la bere, nu la somnifere, ce credeaţi?!

Uneori, înţelege fiecare ce vrea, alteori, înţelege fiecare ce poate. Ca să te adresezi subconştientului public, trebuie ca publicul să aibă subconştient format. Reclama subliminală nu merge la popoarele necivilizate. Ca să sugerezi că automobilele tale se vând foarte bine, nu merge să arăţi un tramvai gol sau o parcare, la fel de goală. Nu merge să compari anemicul 1 % cu un superman. Ce e 1 % din dările unui salariu de mizerie? Nici bogătaşii nu dau. De ce? Uite, de-aia, să ne mirăm noi sau ca să ne intre în cap butada: omul care nu dă nimic nu merită să fie sărac.

Automobilele sunt considerate „tehnologie cu personalitate” şi e şi normal acest lucru, dacă majoritatea oamenilor nu au nici măcar inteligenţa să fure de undeva 10-20 de mii de euro. Mai proşti decât automobilele „cu personalitate”, aceştia preferă să plătească la impozite, întreţineri şi abonamente, de le sar capacele de la automobilele mult prea mult visate.

Unii arată că e foarte plăcut drumul spre o casă nouă, dacă o iei printr-un rond cu flori; cum ar veni, prin arătură, mai ales dacă a plouat şi e pământul moale.

Totul poate derapa în reclamă făcută pentru oameni atât de inteligenţi, încât nici ei nu ştiu acest lucru. Reclama pentru o presă mai slabă, când mai toată presa e aşa, cea cu adopţia de către bou, nu de către taur, a vacii, învăţată să pască pe Wall Street, cea cu discurile în maşina de spălat sau cea cu mirele care ar vrea să schimbe o mireasă urâtă pe o sticlă de bere sunt doar câteva exemple.

Simplul fapt că se dau premii pentru reclame aşa proaste ne demonstrează, fără posibilitate de tăgadă, că Dumnezeu există.

Antireclamă i se face şi unui redactor-şef al unei publicaţii noi, care este făcut neserios de realizatori, prin etalarea calităţilor de delincvent minor ale acestuia: la 10 ani fură ceasurile de presiune, adică „rollex”-urile numite manometre, de la locomotive, punând în pericol siguranţa circulaţiei, iar înainte de majorat, trece ca prin brânză prin vamă şi „conduce până în Bulgaria fără carnet”, lăsând poliţia de frontieră bulversată, tristă, debusolată şi cu degetu-n gură. Textul te face să te întrebi: Bulgaria fără carnet sau preopinentul? Nespunându-se ce a condus, se presupune că a condus o maşină, un camion, nu o domnişoară sau o stropitoare. Nu se specifică dacă a condus, ce a condus, fără carnet de şofer, că nu se dădeau la minori, şi, din cauza asta, rezultă clar că a condus fără carnet de note. Fuga de acasă, trecerea frauduloasă a frontierei şi conducerea sub influenţa momentului, practicate în amintiri din copilărie, sunt nimicuri, care l-au făcut pe om să creadă că poate conduce, tot aşa, o emisiune TV şi o publicaţie. Abia la 19 ani şi-a permis omul să fie reţinut pentru tulburarea liniştii publice, ceea ce ne arată că, fără bani, se poate orice. Un redactor-şef, cu cât e mai băgat în seamă, nu uită niciodată de unde a pornit; a pornit, de undeva, de jos, din dreapta volanului.

Fiind minţiţi că antireclama ţine, şi câţiva angajaţi ai redactorului-şef, sinceri până la autodesfiinţare, practică tot o autopromovare de tipul ăsta, neştiind că antireclama merge doar atâta timp cât n-o bagă nimeni în seamă. Unul a ajuns şef de departament pentru că a fost sincer şi a spus că „într-a patra bate o fetiţă dintr-a doua”. Presupunem că e vorba de clasa a patra şi a doua, nu de vitezele de la maşină, ca al redactorul-şef. Că a scris versuri porno în adolescenţă, mai merge, furtuna de hormoni fiind în floare, ştiindu-se că aceste apucături umane dispar când apare funcţia de conducere, stresul ei şi grija unei vieţi de azi pe mâine. Că a furat cărţi, în timpul facultăţii, îi face chiar cinste, ştiindu-se că, azi, dacă laşi o carte în mijlocul drumului, nu rişti altceva decât să te trezeşti cu ea făcută cornete pentru seminţe.

Mai banală, o fătucă nu se lasă mai prejos şi lateral, spunându-ne de ce a ajuns ea reporter; pentru că a furat unghii false la 5 ani, a făcut strip-tease într-un bar, de ziua ei, nu se ştie la ce vârstă, şi, la 20 de ani, a vândut „în cămin ţigări fără timbru şi bere”. Dacă nu era vorba de un cămin cultural, de nefamilişti sau de bătrâni, şi nici poliţia nu era primprejur, se putea continua evoluţia, de la mici şi bere, la meseria de reporter.

E bine să te antrenezi pentru sinceritate, dar mult mai bine e să nu te antrenezi, aşa, ca prostul, oriunde, oricum şi la orice preţuri; e bine să ai sala ta de forţă a sincerităţii, unde muşchii sincerităţii se dezvoltă armonios, porţionat şi proporţionat.

O reclamă sună mai mult a justificare; ni se spune de ce e ştiuca 300 de mii de lei kilu’: deoarece e „otrăvită de poluare”, „masacrată de braconieri” şi „căutată cu înverşunare de pescari”. Azi, nici măcar pescarii nu mai sunt ocoliţi de stresul pescuitului. Pe partea ailaltă, se face reclamă la pescuitul cu înverşunare, prin sintagme de tipul: „viu sau mort în căutarea ştiucii”. De nostimade tip: „delta, loc de dat cu crapul”, „somnul căpitanului Nemo”, „şalăi amorezaţi” sau „plătici cu buze mici”, nu mai amintim.

O firmă de telefonie mobilă crede că îşi face reclamă printr-o poză, care prezintă salariaţii unui S.R.L.-u, ţinând o şedinţă de lucru, aşezaţi pe jos, direct pe parchet, în camera goală. Firma are pretenţia ca, dacă le dă amărâţilor „minute gratuite”, îşi pot face, din valoarea acestora: „firmă de analize şi comentarii”. Păi, dacă n-au bani de mese şi scaune, de unde bani pentru abonament la firma de telefonie mobilă, ha?! Altă firmă de telefonie pedepseşte prietenii care au meteahna de a vorbi prea mult cu tarife reduse, iar vorbitul la telefonul mobil cu pachetul de ţigări nu se ştie dacă duce la surditate sau la cancer pulmonar.

O cu totul altă firmă de telefonie mobilă ne îndeamnă să venim la ea, că aşa reuşim să plătim doar jumătate din cât vorbesc angajaţii noştri; şi asta, „pe viaţă”. Înseamnă că, dacă nu avem angajaţi, numărul angajaţilor noştri e zero şi consumul lor e zero, iar jumătate din zero e un zero şi mai mare, deşi, logic, pare mai mic. Ce nu înţeleg eu este: plătim jumătate din consumul angajaţilor toată viaţa noastră, a angajatorilor, sau toată suma vieţilor angajaţilor?!

Într-o reclamă, un nene bate un poliţist şi nu-ţi dai seama la ce face poza referire, la un post de radio, la premiile puse la bătaie de acesta, la imprimantele unei firme sau la crucile din sângele bătăuşului? Într-o alta, ni se sugerează că putem zbura spre Grecia doar dacă o mierlim şi nu mai rămân din noi decât nişte papuci cu aripioare de îngeraşi-aviatori.

Şi apoi, avem reclame, cum este aceea potrivit căreia nu se ştie ce face o femeie la Sala Palatului, cântă, croşetează, bate toba; sau aceea potrivit căreia un căţel îşi caută un stăpân orb sau adormit; sau potrivit căreia suntem îndemnaţi să vizităm un oraş fără magazine, dar, culmea, cu un comerţ foarte dezvoltat, poate stradal; sau potrivit căreia suntem îndemnaţi să ne facem reclamă originală, românească, prin adopţia unei jumătate vacă de porţelan, jumătate portocală. Cu astfel de reclame, la fel ca în literatură, teatru şi ziaristică, agenţiile de publicitate se premiază ele între ele, demonstrând cui vrea să asculte că metaideea este ceva care îţi vine, dar nu mai vrea să-ţi treacă.

Iar acum, să ne întoarcem la oile noastre: fotbalul.

VICTOR MARTIN

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s