MONITOR CULTURAL * on-line

►Episcopul Calinic Argatu

„LECTURI ŞI ÎNVĂŢĂTURI“- o rubrica de Episcopul Calinic Argatu

==============================================

~„TESTAMENTUL LUI ŞTEFAN CEL MARE“

..Orice început are si un sfârsit, dupa cum merge firea lucrurilor, pe aici pe la noi pamântenii!

Nu oricui îi este dat sa-si întocmeasca, chiar si foarte pe scurt, un testament din viata, lasând posteritatii un semn.
…….Stiu din citite si din auzite despre tot soiul de testamente. Arhiepiscopul Bartolomeu al Clujului detine un testament extrem de elaborat – era si cazul – al Patriarhului Justinian, nepereche în istoria eclesiastica ortodoxa, mai ales.
…….Ce sa mai vorbesc de testamentul Sfântului Calinic de la Cernica? Atunci când îl citesti te apuca nu numai iubirea pentru sfânt ci si lacrimi curate ca ale cristalului.
Acum ne vom opri la cel mai scurt testament din lume, al Sfântului Voievod cel Mare, lasat întru buna nadejde, noua, urmasii urmasilor sai!
…….Iata textul:
…….”Doamne, numai Tu singur stii ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înselatoare, nici focul vârstei tineresti n-au putut-o sminti, ci am întarit-o pe piatra care este Însusi Hristos, pe a Carui Cruce de-a pururi îmbratisata la piept tinând, viata mea am închinat-o, având nadejde nesmintita printr-însa la Parintele veacurilor, prin care toti vrajmasii am gonit si am înfrânt”.
Nu se putea scrie mai frumos si mai comprimat, viata exceptionala a unui domnitor, care a trait într-un veac bântuit de cele mai mari primejdii împotriva Bisericii lui Hristos si a neamului stramosesc!
…….El a lasat lumii românesti, urmasilor sai din veacuri, oglinda cea mai curata în care se poate vedea de oricine, cu o limpezime absoluta, chipul celui care se adresa lui Dumnezeu, cu cea mai mare încredere, suspindu-si durerea care nu putea fi auzita de pamânteni ci numai de el singur stiuta!
…….Când a spus în genunchi: „Doamne, numai Tu singur stii ce-a fost în inima mea!”, si-a asternut sufletul în rugaciune la picioarele Crucii lui Hristos. Nimeni si nicaieri, cred nestramutat, în istoria lumii, nu si-a început testamentul astfel!
Era dialogul, adica legatura de la inima la inima a Creatorului cu zidirea Sa!
Si deci inima lui Stefan „nici eresurile cele înselatoare, nici focul vârstei tineresti n-au putut-o sminti!”
…….Atunci când singur spune despre sine aceste cuvinte ca dintr-o rugaciune isihasta, ne ducem cu gândul la marii asceti care nu glumeau cu viata lor, ferindu-se atât de eresurile care bântuiau mintea si inima oamenilor cât si de focul vârstei tineresti, vârsta care n-a smintit inima întru desertaciuni trecatoare.
Mai mult decât atât, el spune, ca cel ce avea frica de Dumnezeu: „ci am întarit-o pe piatra care este Însusi Hristos, pe a Carui Cruce de-a pururi îmbratisata la piept tinând”, aceasta aducându-ne aminte de Sfântul Calinic de la Cernica înainte de a muri, care sarutând Sfânta Cruce, la piept lipindu-o, a zis: Sfânta Cruce ajuta-mi!
…….Cu nimic mai prejos decât marii sihastri purtatori de Hristos, Stefan cel Mare, Sfântul Voievod al Moldovei, si-a marturisit mereu credinta, nadejdea si dragostea de Dumnezeu, spunând: „având nadejdea nesmintita printr-însa (Sfânta Cruce n.n.) la Parintele veacurilor, prin care toti vrajmasii am gonit si am înfrânt”.
…….Nici un semn de trufie sau merit personal în toate izbânzile sale din cei 47 de ani de glorioasa domnie! Totul si totdeauna era atribuit lui Dumnezeu, iar înfrângerile doar, erau o rasplata dreapta pentru pacatele savârsite de tot poporul, pe care le recunosteau întru sincera cainta în fata lui Dumnezeu, Care nu vrea moarte pacatosului, ci sa se întoarca si sa fie viu!
Urmasii lui Stefan cel Mare, precum si cronicarul Grigore Ureche, ne-au lasat drept mostenire si ceea ce se mai vorbea din generatii apuse, despre legendarul voda al Moldovei.
Ceea ce se leaga în chip cu totul minunat de celebrul Testament al lui Stefan este si consemnarea ramasa a lui Grigore Ureche în Letopisetul Tarii Moldovei, care spune asa: „Ce dupa moartea lui, pâna astazi, îi zicu Sveti (adica Sfântul!) Stefan Voda, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, ca el înca a fostu om cu pacate, ci pentru lucrurile lui cele vitejesti, carele nimenea din domni, nici mai înainte, nici dupa aceia, l-au ajunsu”.
…….Se vede limpede, ca memoria obsteasca nu poate fi trecuta cu vederea prea usor. Rare sunt cazurile când poporul îsi numeste Sfânt pe voievodul Tarii. În cazul lui Stefan al Moldovei lucrurile sunt clare de la început. Cronicarul consemneaza: „Ce dupa moartea lui, pâna astazi, îi zicu Sveti (Sfântul) Stefan Voda”.
…….Aici avem de-a face cu o canonizare a lui Stefan, canonizare populara, dupa expresia istoricului Mircea Pacurariu, sau obsteasca, adica recunoscuta de crestinii ortodocsi si de data aceasta, ortodocsi români!
…….Stramosii nostri, de la Stefan încoace, nu erau complexati de orgoliile stropsite ale celor care stau doar si judeca pe de laturi. Ca`asa-i pe la noi!
Cronicarul nu lasa nelamurita problema sfinteniei lui Stefan Voda al Moldovei, subliniind ca este considerat sfânt „pentru lucrurile cele vitejesti, carele nimenea din domni, nici mai înainte, nici dupa aceia, l-au ajunsu!”
…….Cred ca este mai cuminte sa încercam o privire a noastra pe dinlauntru si pe dinafara, în oglinda izbânzilor lui stefan, pe care sa-l judecam numai dupa ce am dus barem o lupta ca el, sa zicem, cea de la Vaslui si dupa ce am zidit o biserica, daca se poate, ca a Manastirii Neamt sau Putna!
…….Si nici atunci nu ni se da îngaduiala, din pricina obrazului subtire – ca marama de borangic, cum se zicea mai de mult – sa îndraznim a judeca cele ce nu ni se dau noua a le judeca.
…….Si orice am judeca noi pamântenii, ramâne tot dupa cum este voia lui Dumnezeu!
…….Iar daca totusi cineva încearca sa judece, nu-i doresc sa dea ochii cu Stefan cel Sfânt si Mare, pentru ca asa l-a dorit Dumnezeu sa fie!

_______________

~„VIEŢUIM ÎN ŢARA PLINĂ DE SFINŢI ŞI MARTIRI“

Sfântul Calinic, bucureşteanul de neam românesc, a reuşit să facă cele mai mari posturi din Ortodoxie (la catolici e numai cu lapte postul!) şi ne-a lăsat nouă şi peste veacuri, cum se poate posti, cum se poate sfinţi şi cum se poate ajunge sfânt proslăvit de Dumnezeu!

Stareţul Gheorghe, înaintaşul Sfântului Calinic la conducerea mănăstirii Cernica, de curând proclamat sfânt de Sfântul Sinod, s-a orânduit, din mila lui Dumnezeu, întru cinstire, ca şi Sfântul Cuvios, născut în Săliştea Sibiului, înflorit duhovniceşte în Moldova şi Athos şi cu rodire în Cernica, Căldăruşani, Pasărea şi Argeşul Ţării Româneşti!

Ce bucurie să se aşeze pe fruntea Ţării cununa celor patru sfinţi: doi ierarhi – Dosoftei, Mitropolitul Moldovei şi Grigore, Mitropolitul Ţării Româneşti, precum şi doi Cuvioşi Părinţi – Onufrie din Sihăstria Voronei şi Gheorghe de la Cernica!

Acest Neam românesc, aş zice Neam de sfinţi şi martiri din toate timpurile, a primit pe frunte cununa sfinţilor şi o vor primi mereu că n-au cârtit şi n-au hulit pe Dumnezeu pentru cele care au fost şi care vor mai veni!

Am mai spus-o şi-o repet pentru a nu se uita: Neamul acesta românesc şi-a dat mereu examene de absolută exigenţă şi anul acesta a fost la fel. Nici nu se poate să nu fim iubiţi de Dumnezeu cu toată păcătoşenia noastră! Se vede ca zorile de ziuă, că ceea ce a spus Iisus, rămâne veşnic de-a pururi: „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci să se întoarcă şi să fie viu!”

Da, să fim vii şi să slăvim pe Dumnezeu întru Sfinţii Săi despre care Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Sfântul Ierarh Dosoftei, spune în Vieţile Sfinţilor tipărită în 1682, la fila 152: „Mulţi sfinţi se fac şi la Rusia şi până astăzi … Dar încă şi la români mulţi sunt, a căror am văzut viaţa şi traiul lor, dar n-au fost căutaţi, fără numai Daniil de Voroneţ şi Rafael de Agapia, căruia i-am sărutat şi Sfintele Moaşte. Am apucat în zilele noastre Părinţi înalţi întru bunătăţi şi în petrecere şi plecaţi la smerenie adâncă, pe părintele Chiriac din Bisericani, gol petrecând şi ticăloşit în munte 60 de ani. Şi pe Chiriac din Tazlău, Epifanie de Voroneţ, Partenie de Agapia, încă şi pre Ioan de Râşca, arhiepiscopul acela sfânt şi minunat. Pe Inochentie de la Probota şi pre Eustatie. S-au adăugat această înştiinţare aicea, ca nu prin trecerea vremii, să se facă cu totul neştiuţi, aceşti cuvioşi părinţi, neamului acestuia mai de pe urmă, şi ca să se arate că dintre toate neamurile îşi alege Dumnezeu pe robii săi, cei ce urmează voii şi poruncilor Lui.”

Sunt sigur că Daniel Patriarhul, după cum a şi spus-o, va aduce întru proclamare pe toţi sfinţii pomeniţi de marele Dosoftei, care de curând s-a bucurat de proclamare sinodală. Nu se va uita nici de Sfântul Simeon preotul, ale cărui moaşte au fost permanent în casă şi apoi purtate, de câte ori a fost nevoie în războaiele de apărare a Neamului şi a Credinţei de către Sfântul Voievod Ştefan cel Mare.

O, Doamne, dar câte n-ar mai fi de spus, când ne gândim la Ţara de Sfinţi şi martiri în care vieţuim şi noi din mila Domnului Dumnezeu?

___________

~DOAR UNUL DIN ZECE?

Dacă regret mereu şi nu mă mângâi este faptul că n-am mulţumit lui Dumnezeu, mai de mult şi nici chiar acum n-o prea fac, socotind că Dumnezeu îmi este dator (ca să vezi!) mereu. N-am mulţumit lui Dumnezeu că m-a zidit pe lumea aceasta! Nu i-am mulţumit pentru darurile Sale cele multe, sădite în viaţa mea, bătrână de acum!

Ca să mulţumeşti din inimă Ziditorului Dumnezeu, înseamnă că trebuie să ai o mare delicateţe, o sfiiciune de Părintele Luminilor! Că mi se cuvine totul, aşa m-am trezit demult, crezând că Dumnezeu este Cel dator să-mi dea daruri peste daruri. A făcut-o cu vârf şi îndesat. El şi-a făcut „datoria”, încerc să zic, cu mult curaj, dar de mulţumit am mulţumit?

Se vede cât de colo, că la bilanţul duhovnicesc am rămas codaş. Iar a spune aceasta nu înseamnă că am făcut pocanie în public şi gata, m-a iertat Dumnezeu de păcatul celor nouă ingraţi, leproşii din Sfânta Evanghelie.

Mai în glumă (vai de ea glumă!), mai în serios, obişnuiesc să afirm (după cum şi este!) că fac parte din numărul celor nouă, care, din păcate, au uitat de bunătatea binefăcătoare a lui Dumnezeu.

Să nu se creadă că sunt ultimul nerecunoscător, dar îmi spun mie, fără cruţare, că n-am făcut o osteneală din a mulţumi atât cât trebuie, nu numai lui Dumnezeu, dar nici părinţilor ca cei mai apropiaţi binefăcători dintre oamenii de pe faţa pământului.

Nici mamei, dar nici tatei, cei doi părinţi atât de încercaţi de greul zilei. Când tata mi-a spus, că atunci când era în lagăr în Siberia şi era pus pe drumul exterminării, s-a rugat la Dumnezeu, să-l scape că are prunci de crescut. Atunci primea forţe, de la Dumnezeu cu gândul la casă, la pruncii care aşteptau izbăvirea. Iată, îmi spunea tata, sunt aici! S-a săvârşit minunea! Dar nici atunci, năpădit de lacrimi, nu mi-a venit în minte să mulţumesc lui Dumnezeu şi tatălui meu!

Când mama îmi povestea de groaza războiului, bombardamentele şi asupra casei noastre, scăpând ca prin minune, găsindu-mă în leagăn umflat ca un pepene de plâns, lăuda pe Dumnezeu că a scăpat să nu moară pentru a mă creşte, nici măcar atunci, n-am putut mulţumi. Dau şi acum vina pe râurile de lacrimi care mi-au amuţit graiul.

Mergând prin lume, mai mult „singur pe lume”, în cale am întâlnit oameni care m-au ajutat atât de mult! Unii dintre ei au plecat în Ţara de peste veac. Nu le-am spus cuvânt cald de recunoştinţă. Doamne, şi câţi trimişi de-ai Tăi nu m-au întâmpinat şi însoţit şi ajutat pe cărările sucite ale acestei vieţi! Dar şi acum, la fel, Doamne Dumnezeule, sunt pline drumurile de trimişii Tăi, fără de care n-aş putea face mare lucru. Nici lor nu le-am mulţumit aşa cum se cuvine.

Am început şi nu mă voi opri, cu ajutorul Tău, Doamne, să le mulţumesc şi să scriu despre fiecare în parte, cum m-au ajutat ca îngerii.

Filozoful Aristotel, în Diogenes Laertius, întreba: „Ce îmbătrâneşte iute? Recunoştinţa!” Era răspunsul care cădea direct în moalele capului.

Iar Menander, parcă ar fi fost şi el dintre cei nouă, îndrăznea a spune: „După primirea darului repede îmbătrâneşte recunoştinţa!”

Iisus Hristos nu ne cere recunoştinţă. Parcă venind şi pe la noi, prin România, prin Grădina Măririi Sale, ar fi auzit proverbul care sună a secetă usturătoare: Nu-i poţi cere omului ceea ce nu are! Obraz subţire, am zice?!? Recunoştinţă şi mulţumire?

Iată că Iisus a săvârşit vindecarea ca un Domn şi Dumnezeu, ştiind că cine-i înţelept vede mai bucuros că lumea are nevoie de El, decât că este obligată prin recunoştinţă, cum ar depăna întru gândire şi bietul Gracian şi ceea ce se întâmplă pe tot cuprinsul lumii.

Iisus Domnul citeşte în inima noastră şi va trebui să fim tare grijulii, să nu cădem într-o latură împănată cu ipocrizie, că adică: „recunoştinţa celor mai mulţi nu-i decât o dorinţă tainică de a primi binefaceri şi mai mari”, cum scria mai demult, La Rochefoucauld.

Iar coborând şi mai mult în cetate, ne vom întâlni cu Goethe, care ne aduce bine aminte: „Când întâlnim pe cineva care ne datorează recunoştinţă, îndată ne aducem aminte. Cât de des putem întâlni pe cineva căruia îi datorăm recunoştinţă, fără să ne gândim la aceasta!”

Mai mult, parcă-i „făcut”, atunci când faci bine cuiva care are nevoie, sau te roagă, nu se lasă până nu te nimiceşte. De ce, oare, se pune fulger întrebarea? Ca să nu mai fii, să nu te mai întâlnească pentru că se simte jignit că trebuie să dea bineţe şi să mulţumească! De aceea, peste capetele noastre cade fără cruţare sabia lui Damocles: „Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti!”

Mai sunt şi alte proverbe edificatoare pe care bine le ştiţi, născute din durerile nerecunoştinţei. Doar Dumnezeu şi mama ştiu mai bine ce este aceasta.

Mai anii trecuţi, profesoara universitară Rosa del Conte, ne-a lăsat pentru totdeauna, dar de inimă, tălmăcirea operei lui Eminescu, în cartea: Eminescu sau despre Absolut. Nici că se putea lucru mai frumos, ca o italiancă, inspirată de Sus, să ne arate ce minune ne-a făcut Dumnezeu, trimiţând pe Mihai Eminescu în România acum 158 de ani.

Îţi mulţumim Doamne Dumnezeule, din adâncul inimii, pentru toate darurile Tale, dintotdeauna, făcute nouă cu îmbelşugare şi pentru purtarea celor nouă leproşi, să ne ierţi degrabă şi pe noi de-a pururi!

Cu cei nouă, vin şi eu, Doamne Iisuse în sfârşit, şi Te rugăm să ne auzi şi să ne primeşti zicând: Iată-ne! Fie voia Ta!

______________