MONITOR CULTURAL * on-line

►Violeta Ionescu

„LOCURI ŞI MEMORIE“ – o rubrică de Violeta Ionescu

=======================================

~Un „legato peste tăcere“

Istoricul şi filosoful creştin-ortodox român Alexandru Nemoianu afirmă cu smerenie, la cei 60 de ani pe care-i împlineşte în primăvara aceasta, că el nu este scriitor. Înţelegem că la începutul celui de-al treilea mileniu de la Hristos, când vremea apologeţilor creştini a trecut de veacuri, intelectualul care a ales să se mântuiască prin scris – dixit et salvavi animam meam – este o „rara avis“. Totuşi, bunul creştin se judecă după faptă, iar scriitorul după operă. Şi Alexandru Nemoianu are operă. Şi încă una de substanţă. Non multum sed multa!

Prin parte poţi cunoaşte întregul, iar prin operă omul, aşa că mă voi referi aici la una din creaţiile domniei sale puse la dispoziţia internauţilor prin Biblioteca on-line: „Fragmente din vremea persecuţiilor“ – o carte eminamente la timpul prezent.

Robul lui Dumnezeu Alexandru Nemoianu (ca să-i respect voia de a nu-l numi scriitor, deşi ar avea tot dreptul să fie recunoscut ca atare) străluceşte prin luciditate şi smerenie, iubeşte lumea, deşi trăieşte retras într-o anume „pustie“ din mijlocul ei, o iubeşte până la durere şi lacrimi, căci veştile despre păcatele lumii, mai ales cele din ţara lui, analizate global în contextul globalizării forţate, îi provoacă efectiv o durere fizică. Este uimit să găsească în scrierile Dlui Artur Silvestri propriile sale gânduri, îmbrăcate în alte cuvinte, recunoscându-şi astfel geamănul în duh şi descoperind, la capătul unui lung răstimp de însingurare, că nu este singur! Mai mult, descoperă că nimeni nu e singur… Reflecţiile sale, deşi pesimiste uneori, sunt realiste dar nu exagerate, nu alunecă în extremism şi nu-i îndeamnă nici pe alţii să o facă, nu este un fanatic, este doar un istoric lucid care analizează, în „lumina lină“ a Evangheliei, cursul vremii. Căci îndemnurile sale la trezire şi „luptă dreaptă“ cu sabia cuvântului lui Dumnezeu sunt spre însănătoşire.

Fraza lui inspirată este încununată cu sclipiri de genul: «Vă rog să vă amintiţi (ce blândă adresare!) că Veşnicia nu este o cantitate, ci o calitate mai aproape şi mai actuală decât „realitatea“ care ne înconjoară». El însuşi este o realitate transcendentală, iar textul lui, o invitaţie la înduhovicire. Dincolo de analiza fenomenologică a planurilor istorice puse în oglindă, şochează francheţea mărturisirii crezului christic şi încercarea de a înţelege mai profund mesajul divin („e bine să ascultăm, Dumnezeu mereu ne spune lucruri de enormă importanţă“). „Să ascultăm“ spune multe. Se înţelege că a avut un bun duhovnic, căci mai mult decât necesitatea eliberării propriilor gânduri este înţelepciunea de a te adăpa din Izvorul libertăţii.

Pentru mine, ca femeie, recunosc că este mai puţin obişnuit să constat că în zilele noastre un bărbat, intelectual de marcă, mărturiseşte în scris – şi ce scris! – că se roagă, că citeşte zilnic fragmente din Sfânta Scriptură, că măsoară timpul în ritm liturgic, respectând sărbătorile religioase, că dă sens duhovnicesc faptelor istorice, inclusiv cotidiene, intuind în tot ce-l înconjoară „semne“ ale intervenţiei în viaţa noastră a proniei divine. Dată fiind înduhovnicirea de care aminteam, totuşi nu e de mirare că înaintea lui Dumnezeu nu există tinăr sau bătrân, bărbat sau femeie, bogat sau sărac, învăţat sau neştiutor de carte.

Exhaustiv, el remarcă faptul că întreaga istorie a omenirii se scrie la timpul prezent. Hic et nunc, adică în veşnicie, se petrec toate lucrurile. Persecuţiile primilor oameni care L-au urmat pe Hristos sunt şi persecuţiile întâmplate astăzi. Au fost, sunt şi poate vor mai fi vremuri când mărturisirea de credinţă s-a plătit cu pierderea vieţii acesteia, spre dobândirea celei viitoare. Dar… nihil sine Deo! Acesta este jertfa şi şansa noastră de mântuire în acest prezent continuu, timpul lui Dumnezeu. Căci dacă cineva şi-ar salva trupul şi sufletul şi-l va pierde, ce ar dobândi?

În viaţa retrasă pe care mărturiseşte că o trăieşte departe de ţară, Alexandru Nemoianu recuperează printr-o anume asceză timpul pierdut în lume. A plecat în ţara căutătorilor de aur şi a ales comoara cea mai de preţ a trăirii în Duh şi Adevăr. Această descoperire poate veni oriunde, căci patria creştinului este „Ierusalimul ceresc“, unde matricea pe care o poartă în suflet are locul ei bine stabilit.

Cât priveşte „mai binele“ râvnit, pe care unii îl tot aşteaptă de la „împărăţia“ lumească la fiecare schimbare de regim, el este convins că nu aici este răspunsul, căci pentru bunii creştini, „Împărăţia“ nu e din lumea aceasta. Darul ei însă nu se primeşte cu braţele încrucişate, ci se dobândeşte prin Faptă.

Iar Fapta creştinului Alexandru Nemoianu a fost să fie apostolatul.

În lumea noastră secularizată, dar la fel de idolatră ca întotdeauna, căci singurul zeu pe care îl recunosc toate generaţiile, fără oprelişti, este banul, apostolatul creştin poate suna ca o predică în pustiu. Nu tot aşa suna şi pe vremea Profeţilor? Cu toate riscurile asumate, el simte nevoia să atragă atenţia şi altora asupra proporţiilor mondiale ale dezastrului, ne mai întâmplate până acum – printre altele, strădania marilor puteri de a distruge tot ce nu pot dezbina, nici cumpăra, inclusiv Biserica Ortodoxă Română!

Viziunea lui nu este însă catastrofică. El vede cum creşte răul, cum îşi schimbă ca un actor măştile şi veşmintele, dar nu se înfricoşează, căci ştie că a primit puterea de a călca în picioare şerpi şi scorpioni, ca Marele Antonie. „Să fim înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii“, să nu ne temem mai mult decât „leii pentru măgarii sălbatici“ – este mesajul acestei admirabile cărţi, scrisă de un „nescriitor“ de geniu.

În „pustiul“ aglomeraţiei şi al indiferenţei în care trăim, acest mesaj este, ca în muzică, un „legato peste tăcere“. Peste tăcerea necuvenită a prea multora, din păcate.

VIOLETA IONESCU

__________

~ „Curajul de a spune NU“

Neamul românesc este acuzat astăzi de indiferenţă şi lentoare. Fără exagerare, mulţi au ajuns să creadă că aşa a fost dintotdeauna şi că lecţile învăţate la istorie despre vitejia acestui popor au fost simple îndoctrinări patriotarde. În afara câtorva vârfuri, plasate de-a lungul vremii ici şi colo pe harta ţării, spiritul nostru pacifist şi bunătatea noastră sunt – nota bene – interpretate drept laşitate, prostie ori, şi mai rău, servilism. Nu neg că aceste din urmă caracteristici au existat şi există, nu numai la poporul român, dar pentru noi ele nu ele sunt în nici un caz definitorii.

Curajul de a te opune oricărei persoane sau sistem care-ţi încalcă libertatea este propriu numai oamenilor cu adevărat liberi. Din acest punct de vedere, ar trebui să ne întrebăm: de câte ori, în istorie, neamul românesc a fost cu adevărat liber să-şi clădească propria soartă? Şi dacă vrem exemple, le putem găsi, dar nu acesta este scopul scurtului meu excurs despre libertate.

Părerea mea este că libertatea se capătă prin negaţie, tot aşa cum Minerva iese din capul lui Jupiter. Inteligenţa îşi neagă (sau îşi ignoră) gena, aşa cum fructul neagă pomul cu propria lui sămânţă, care, la rându-i, poartă în ea germenii negaţiei viitoare. Mai bine spus, nimic pe lumea aceasta nu rodeşte, dacă nu este mai întâi… negat. Dar este nevoie de o mare energie pentru aceasta – în poporul român, de genul a ceea ce se numeşte „mama supărării”…

Am putut constata că românul, deşi se naşte liber – deci, poartă în sine energia de a se opune constrângerilor de orice chip – îşi pierde foarte uşor libertatea. Nu atât din cauze exterioare, cât din simplul motiv că ezită să nege – din jenă, din teamă, din menajament, din laşitate, din prostie. Poate să se elibereze, şi totuşi nu o face. Poate, şi totuşi nu spune NU. Are nevoie de libertate, ca de aer, dar se îneacă în complicităţi, cu inconştienţa unei specii autodistructive. Încalcă regula naturală, neavând destulă energie pentru a plăti preţul libertăţii.

Curajul de a-şi enunţa deschis principiile, cu toate riscurile incluse, este apanajul celor puternici, mai puternici decât puternicii zilei.

E drept, critica ironică sau aspră, cu sau fără perdea, nu place nimănui – cu atât mai puţin personajelor aflate la un moment dat la putere, pentru care şifonarea imaginii ia proporţiile unui delict – chiar nemeritat – de lezmajestate. Şi culmea, personalităţi de prim rang militar şi strategic s-au simţit profund jignite, nu când li s-a atras atenţia asupra greşelilor de guvernare (căci până la urmă, democraţia îşi cere preţul ei), ci mai ales atunci când cineva a avut tupeul să le atingă… talentul – acea „coardă simţitoare” a creatorilor de duzină, de orice condiţie ar fi ei, acel „călcâiul lui Achile” al celor care vizează nemurirea, cu preţul surogatelor poleite.

La proba aceasta de şoc, faţă în faţă cu adevărul care spune NU, nu rezistă în bune condiţiuni decât poate „diogenii” care s-ar ambiţiona să caute cu lumânarea un Om pe străzile oraşelor României de astăzi…

Un simplu „o”. Mult mai apropiaţi de natura lucrurilor decât contemporanii noştri, anticii nu pregetau, cu riscul libertăţii şi chiar al vieţii uneori, să critice producţiile literare mediocre, chiar dacă ele emanau din mintea potentaţilor zilei.

Curajul de a spune „o” (în greceşte: „ou”, se pronunţă „u” = „nu”) l-a costat pe Philoxenos libertatea. Totuşi, nimeni nu a devenit mai liber decât el când l-a înfruntat făţiş pe tiranul Siracuzei cu „o” simplă negaţie. Povestea e cunoscută, dar merită să ne-o amintim.

Dionysos I, tiranul Siracuzei (430-367 î. Hr.), nu era un parvenit. El provenea dintr-o familie nobilă siciliană şi a primit o educaţie aleasă. Sub dictatura sa, Siracuza devenise cea mai puternică cetate din insulă şi primul oraş al lumii elene occidentale. Dar Dionysos era bântuit şi de muze. A făcut din Curtea sa un loc preferat de popas al filozofilor, poeţilor şi istoricilor. Platon însuşi i-a fost mentor, aşa că nu se poate spune despre el că nu era un om instruit.

Într-o zi nefastă pentru el, a avut proasta inspiraţie să-şi citească propriile versuri în prezenţa poetului Philoxenos din Citera (436-380 d. Hr.), autorul a 24 de ditirambi (printre care şi „Kiklopos”, o satiră la adresa lui Dionysos I) considerat, alături de Timoteu din Milet, creator al muzicii greceşti „moderne”. Când Dionysos l-a întrebat ce părere are despre producţiile minţii sale, Philoxenos a spus clar, fără să ezite, că sunt slabe. Înfuriat, tiranul l-a trimis la latonii (cariere), să mediteze asupra acestei chestiuni. După câteva zile, l-a chemat din nou şi l-a întrebat cum îi găseşte poeziile. „Duceţi-mă iar la latonii”, s-a adresat Philoxenos paznicilor. Dionysos, care era totuşi un om de spirit, a râs şi l-a eliberat. Philoxenos a plecat apoi la Tarent, de unde tiranul l-a invitat să se întoarcă. Dar el i-a trimis un răspuns celebru – doar „o”.

Philoxenos s-a stins mult mai târziu, la Efes, de moarte naturală. Alţii însă au fost mai puţin norocoşi…

Cum a murit Apollodor din Damasc din cauza unor… flori de dovleac. Împăratul Hadrianus (117-138 d. Hr.) avea o inteligenţă strălucită. Pe lângă faptul că reţinea pe de rost opere întregi, ţinea minte numele tuturor persoanelor întâlnite o singură dată în viaţă şi dicta (precum Napoleon) texte diferite mai multor scribi deodată, avea şi veleităţi de mare arhitect. Din păcate, însă, gusturile şi ideile lui nu se potriveau cu ale celebrului arhitect al vremii, Apollodor din Damasc.

În timpul lui Traianus, când generalul Hadrianus făcea nişte observaţii răutăcioase asupra unor proiecte prezentate de Apollodor împăratului, arhitectul curţii imperiale i-a tăiat-o: „Du-te şi zugrăveşte flori de dovleac, că la aşa ceva eşti mai priceput”… (pe atunci, Hadrianus se fălea la Roma cu acest gen de pictură).

Când Hadrianus a urcat la tron, prima sa grijă a fost să-l exileze pe Apollodor. În locul de surghiun, i-a trimis planul realizat de el al unui templu închinat zeiţelor Venus şi Roma şi i-a cerut părerea. Pe schiţele acelea, Apollodor a notat o serie de observaţii privitoare la amploarea, forma şi împărţirea clădirii. Imprudenţa l-a împins însă să nu se oprească la atât şi să-i scrie părerea sa în legătură cu disproporţia dintre cele înălţimea statuilor, a clădirii şi a uşii de la intrare. Şi a adăugat: „Dacă cumva cele două zeiţe vor simţi nevoia să iasă afară, îşi vor sparge capul de grinzile tavanului şi nu vor avea loc pe uşă”…

Pentru o fire orgolioasă ca a lui Hadrianus, acest afront era prea mult. La scurt timp, capul lui Apollodor a fost cel care… nemaiîncăpând pe uşile imperiale, a fost tăiat.

Era în Italia, în jurul anului 130 d. Hr., când Apollodor, artizanul podurilor de peste Dunăre şi Eufrat, precum şi al mirificei cetăţi Palmyra şi al Columnei lui Traianus din Forul Roman atinsese o vârstă respectabilă.

Tăcerea „de aur”. Românii noştri de astăzi sunt tentaţi să adopte mai curând atitudinea reţinută a lui Favorinus din Arelate (80-160 d. Hr.) care, pe vremea aceluiaşi Hadrianus, a ştiut să-şi salveze pielea, tăcând. El a cedat în faţa împăratului care i-a făcut o observaţie asupra folosirii inadecvate a unui cuvânt. La reproşul prietenilor care-i imputau că a cedat prea uşor, Favorinus a replicat: „Nu mă sfătuiţi bine, prieteni, dacă nu-mi îngăduiţi să-l cred mai învăţat decât toţi pe cel care are în puterea sa treizeci de legiuni”…

Din păcate, a apus demult vremea când Hadrianus a găsit toţi slujitorii lui Decebal sinucişi într-o peşteră din Dacia, asemenea înfrânţilor de la Massada. Dar acest fel de a spune NU aparţinea unor oameni liberi.

Unii încă se mai întreabă dacă chiar merită să-ţi dai viaţa pentru un cuvânt. Alţii cred însă că există cuvinte care nu merită să moară.

VIOLETA IONESCU

____________

~„Crăciun sau Naşterea Domnului?“

Fără să greşim prea mult, Crăciunul ar putea fi numit astăzi „sărbătoarea negustorilor”, căci, economiceşte vorbind, e cel mai important eveniment al anului. Nu există firmă pe Terra, de la cea mai modestă prăvălioară până la marile concerne, să nu prevadă un profit gras la sfârşitul lui decembrie de pe urma zilelor de „vacanţă” cu pretext religios.

Nimic rău în asta, fireşte, căci Dumnezeu nu interzice câştigul cinstit, fie şi cu ocazia zilei Naşterii Sale. Crăciunul este o sărbătoare a bucuriei pentru toţi, a luminii care se naşte la solstiţiul de iarnă, este data de naştere a speranţei mântuirii noastre – deci, să ne bucurăm!

Numai că – astăzi mai mult ca oricând în societatea secularizată, în care grija pentru profitul material a luat-o razna, cu mult înaintea celui spiritual – accentul se pune pe efect, şi nu pe cauză.

Ne bucură mai mult smirna, aurul şi tămâia Magilor decât Pruncul care le-a primit. Ne extaziem în faţa cadourilor mai mult decât a evenimentului care le prilejuieşte. Copiii primesc daruri „dacă au fost cuminţi”, nu pentru că sunt întruchiparea Copilul sfânt care, iată, S-a născut. Ne trimitem felicitări animate şi muzicale în cele mai sofisticate variante – acum şi prin e-mail – urându-ne unii altora „Crăciun fericit”, ca şi cum ar fi vorba de un bairam obişnuit, nu de ziua de Naştere a Domnului nostru Iisus Hristos – Căruia I se cuvine toată cinstea, slava şi mărirea – şi al Cărui nume parcă ne e ruşine să-L mai rostim în public. Spiritual vorbind, ar putea fi şi ziua noastră de naştere, dar câţi îşi mai amintesc când (şi dacă) s-au născut cu adevărat? În perioada premergătoare Crăciunului ne preocupă mai puţin postul şi curăţirea sufletească prin spovedanie şi împărtăşanie decât procurarea din timp a cărnii de porc pentru masa festivă, a brazilor din pădurile mamei Terra sau a artefactelor asezonate cu spray de cetină. Parcă e mai multă lumină în afară şi mai puţină din interiorul nostru, nu credeţi?

Aproape am uitat că, în fond, Crăciunul nu este doar o sărbătoare individuală, ci o sărbătoare a familiei. A Sfântei Familii, care ar trebui să fie şi prototipul familiei noastre. La Barcelona, Gaudi i-a dedicat o catedrală. N-ar strica să ne întrebăm, ca buni creştini ce pretindem a fi, acum, în mileniul III – numerotat de la memorabilul eveniment petrecut cu (aproximativ) 2007 de ani în urmă – înainte de a ne ucide porcul de Crăciun, de a ne pregăti ornamentele, beculeţele, cadourile şi excursiile exotice: oare am ştiut să facem din familia noastră o catedrală? Am ştiut să dăruim bucurie celui neajutorat, bolnav, înfometat, întemniţat şi neapropiat familiei noastre decât prin marea filiaţie creştină?

Altfel, eroul de la 25 Decembrie – acum nu Mithra ori Saturn, ci Moş Crăciun, Santa Claus, Babbo Natale sau Pere Noel – va rămâne acelaşi biet „Moş Gerilă” impus de comunişti în Europa de est, simplă figuraţie şi palidă reminiscenţă a vechilor Saturnalii, cu toată sforţarea unora de a-l suprapune, carnavalesc, peste evenimentul Naşterii imaculate.

VIOLETA IONESCU

_____________

~„Cum să scapi de o pecete“

“Galaţii – oraş cumplit de negustori, oraş barbar care-ţi omori poeţii”… (Barbu Nemţeanu)

● Cinci literaţi “sinucişi”… din cauza “urbei”. În primii ani ai secolului XX, poetul şi publicistul gălăţean Barbu Nemţeanu, îngrozit de sinuciderea a cinci concitadini ai săi şi confraţi de breaslă: Constantin Bour, V. Cozmin (ambii 21 ani), Traian Anghelovici, Sterian Druga (19 ani) şi C.Z. Buzdugan (la vârstă matură, mai târziu, prin anii 1930), a aruncat o anatemă asupra întregii urbe unde s-au petrecut aceste tragice evenimente: “Galaţii, oraş cumplit de negustori, oraş barbar care-ţi omori poeţii” – cuvinte grele, spuse cu atâta patos încât s-au statornicit parcă pentru totdeauna şi au rămas până azi ca un stigmat pe oraşul de la Dunăre (precum sintagma “oraşul roşu”, de după ’89). Dar oare cât de îndreptăţită era, la acea vreme, această remarcă?

Întrebarea şi-a pus-o în şi 1934 Aristide Marinescu, jurnalist la ziarul local “Acţiunea”, în articolul “Galaţii, iadul poeţilor” (citat ulterior de ziaristul George Munteanu în “Galaţii. Oameni şi fapte. În presă, literatură, Comerţ etc.”, Tipografia “Eminescu” Galaţi, 1938). După o analiză atentă a cauzelor, el ajunge la concluzia că afirmaţia lui Nemţeanu este “crudă şi nedreaptă”:

“Pe Nemţeanu – scrie el – l-a îngrozit moartea prea timpurie a lui Sterian Drugă, Connstantin N. Bour şi Cosmin Sirmabuic, care nu apucaseră să facă nici armata. Cu toate acestea, cum puteau Galaţii să-i chinuiască aşa de grozav pe aceşti copii visători, încât să-i aducă la deznădejde, să-şi curme singuri zilele ca să scape de suferinţă, când ei de abia începuseră să trăiască?”

Întrebarea e de bun simţ, căci adevărata cauză a morţii lui Drugă a fost o nefericită întâmplare, iar a celorlalţi doi… iubirea neîmpărtăşită. Marinescu crede că: “Galaţii n-au avut nici un amestec, dimpotrivă, au fost generoşi cu dânşii”. Nu poate însă să nu recunoască: “Acest oraş comercial cu negustori cumpliţi nu e deloc pentru sentimente generoase de iubire şi de slăvire a poeţilor”.

Chiar dacă o urbe nu poate fi acuzată “in corpore” de sfârşitul tragic al acestor tineri, rămâne s-o culpabilizeze totuşi insensibilitatea.

● “Ana Karenina” sui generis. Poetul V. Cosmin Sirmabuic s-a sinucis (coincidenţă?) în ziua a 3-a, luna a 3-a, a anului 1903, aruncându-se sub roţile trenului. Cumplită întâmplare, care a şocat la vremea ei dar parcă a deschis “apetitul” spre morbid şi al altor colegi de breaslă.

Deşi atât de tânăr, la moartea lui s-a putut spune că “a însemnat ceva pentru locul şi vremea sa”. Era o fire melancolică, notă imprimată şi poeziei sale de inspiraţie pesimist-romantică. A scris versuri multe şi adeseori frumoase, excelând în cronici rimate (moda rimelor satirice şi de actualitate era foarte cultivată pe atunci în Franţa). S-a implicat cu tot sufletul în gazetărie, ca şi la şcoala pentru adulţi înfiinţată la începutul secolului XX.

Grigore L. Trancu-Iaşi (avocat, profesor, literat, politician ministru, care a locuit la începutul sec. XX în Galaţi, în Casa Cuza, unde organiza un salon literar) scria peste 30 de ani despre V. Cosmin, în cartea sa, “Prieteni dispăruţi”: “La începutul secolului se desfăşura la Galaţi o pagină foarte însemnată din istoria politică a României. Câţiva din partizanii entuziaşti ai vechii mişcări socialiste, instalaţi în portul dunărean, au făcut acolo o şcoala socială la figurat şi una de adulţi la propriu. Între militanţii ideilor noi, care nu mai ţineau de socialism, dar păstraseră cele mai multe din calităţile acestei doctrine, s-a remarcat şi V. Cozmin Sirmabuic, poet şi gazetar înzestrat cu talent, dar smuls prea de timpuriu din viaţă, ca să fi putut să dea toată măsura forţei sale. În viaţa lui a apărut o «femeie de o frumuseţe vestită», pe care o adora din fragedă adolescenţă şi care a fugit în străinătate cu un profesor de matematică! Întâmplarea s-a suprapus pe alte circumstanţe nenorocite din viaţa lui, la care s-a adăugat temperamentul său pasional-melancolic, ceea ce i-a sfărâmat echilibrul sufletesc şi l-a determinat să-şi curme viaţa”.

Cum poate un poet să se arunce, din dragoste, sub roţile trenului, e mai greu să ne închipuim astăzi. Să nu uităm că în epoca romantică, romanele lui Tolstoi erau în vogă. Mai greu e să ne gândim că tragedia aceasta s-a întâmplat chiar în gara Galaţi…

Se pare însă că V. Cozmin “a tras piciorul”…

● Alt geniu pustiu, frumos ca Eminescu, şi-a curmat zilele. La începutul toamnei aceluiaşi an, soarta poetului şi ziaristului gălăţean Constantin N. Bour a fost la fel de crudă. Despre el şi tragicul lui sfârşit, Grigore Trancu-Iaşi ne-a lăsat o mărturie strălucită:

“Bour, copil rătăcitor prin lume, a apărut în Galaţi la 1900. A trăit puţin, dar socotind munca, frământările şi cugetările lui, Bour a trăit mult”.

La 20 de ani, acest tânăr entuziast era redactor-prim la ziarul conservator “Galaţii” şi, în acelaşi timp, administrator, casier şi corector, dar şi administrator al tipografiei Timoleon Nebuneli. Muncea enorm, scria “Cuvinte din inimă”, poezii publicate în volum, poemul “Cythera” (în foileton) şi traducea un roman de Paul de Kock (apărut în foileton, apoi în volum), şi alte lucrări din franceză.

Lupta politică însă îl decepţiona cumplit. Lucrând la un ziar conservator, era tot timpul o ţintă a ziariştilor de sub conducerea lui C. Graur, de la «Tribuna liberală»: “Când unul, când altul lovea înverşunat într-un biet copil sărac şi nefericit. Ziariştii gălăţeni în serviciul partidelor politice, în loc să atace programul, principiile şi persoanele marcante ale partidului advers, se încăerau, sfâşiindu-se între dânşii. Lupta din presă degenera în atacuri personale, sălbatice, triviale, cu ură, până la exterminarea adversarului. Nu cruţa nici ziaristul, nici familia lui. În inegalitatea forţelor combatante, Bour singur, copleşit de lovituri, se svârcolea cu inima străpunsă de săgeţile meşterilor mânuitori ai condeiului”.

La tot acest bombardament s-au adăgat “chinurile dragostei pentru o copilă cu faţă albă şi ochi negri, pe care o iubea la nebunie, fără speranţa de a fi iubit vreodată”.

Într-o scrisoare către Trancu-Iaşi, Bour scria: “Viaţa noastră? Viaţa mea? O înşirare de zile chinuite, greoaie, sterpe, un nămol de clipe cari te zdruncină… De aici, veşnica ispitire de a gusta paharul morţii cu mult înainte de veleat”.

Un glonte tras în tâmplă în noaptea de 1 septembrie 1903 şi, pentru C.N. Bour, “paharul morţii” a fost “gustat”.

Despre ultima întâlnire cu poetul, pe 30 august, la numai două zile înainte ca acesta să-şi curme zilele, Trancu-Iaşi scrie în amintirile sale:

“Ne-am plimbat până târziu, pe trotuarul umbrit de teii stufoşi, bătrâni, până la grădina publică. Apoi încet, îndărăt, spre căminul nostru. Nici vorba, nici glasul nu-i trădau hotărârea tainică de a părăsi această lume. Vesel, exuberant, îmi vorbea despre o rodnică muncă literară, proiectele viitoare, luptele, dragostea lui. Se opri deodată. Cu un gest larg, îmi arătă cerul scânteind de frumuseţe.

– Ce senine şi frumoase sunt acolo! exclamă el. În una din acele lumi mi-ar plăcea să vieţuiesc. Sus, departe, în imensitate.

Rămase tăcut, dus pe gânduri. Au urmat întrebări ca: Ce suntem pe lumea asta? Care e sensul vieţii? Ce este sufletul?…

În felul acesta vorbeam de obicei. Ne-am despărţit târziu.

După două zile l-am văzut întins fără viaţă pe masa de marmoră a morgei Spitalului Elisabeta Doamna. Vis groaznic! Când cioclii l-au coborât în groapă, l-au plâns prietenii, l-au plâns şi adversarii de la «Tribuna liberală». Aceştia mai amar în sufletul lor, gândind la suferinţele ce-i cauzaseră, îmboldiţi de patimă.

Astăzi (1933 – n.n.), după treizeci de ani, îl văd pe Bour cum era în viaţă. Frumos, tânăr. Îl văd stând încruntat în faţa mesei din redacţie, trecându-şi nervos degetele prin plete. Îl văd şi surâzând uneori. Surâsul îi făcea două gropiţe în obrajii rumeni. Chipul lui, totdeauna sever şi energic, lua o expresie blândă, neobişnuită. Din cadrul părului ridicat puţin în sus, isbucneşte fruntea lui frumoasă. Ochii negri, lungi ca migdala, de o nespusă frumuseţe, privesc profund, încărcaţi de gânduri şi tristeţe. Un chip ce aduce cu Eminescu la douăzeci de ani, de pe coperta cărţilor din vitrinele librăriilor (s.n.). Aşa îl văd. Dar ce a devenit acum fiinţa lui cugetătoare?

În viaţă, Bour înmărmurea în faţa unui răsărit şi apus de soare; în contemplarea firmamentului în nopţile senine înstelate; a unui peisaj sau a unui tablou; când privea florile; când asculta muzică – toate copii infidele ale prototipurilor divine, ideilor eterne, cum spunea Platon”.

● “Oftica” lui Nemţeanu a fost reală. Interesant de văzut ce s-a întâmplat cu poetul umorist, idilic şi realist Barbu Nemţeanu, cel care a judecat atât de aspru urbea în care trăia: “Galaţii, oraş cumplit de negustori/ La tine stă poetul ca’n Sodoma/ El seamănă cu trudă mândre flori/ Tu nu le poţi simţi însă aroma”…

E adevărat, numele lui nu se află pe lista “sinucişilor”. Ceea ce ştim astăzi este că a căzut însă şi el victimă nepăsării concitadinilor săi – fatidică soartă – căci în 1915 a murit în floarea vârstei, bolnav de tuberculoză şi sărac, neputându-se îngriji de boala de care suferea. Deşi simţea că se îndreaptă spre un sfârşit inexorabil, poezia lui este extrem de lucidă. Continua să minimalizeze aspectele tragice personale, scria însetat şi traducea cu aceeaşi pasiune din Goethe, Heine, Lenau şi Baudelaire. Ca Heine, iubea viaţa, deşi se îndoia de frumuseţea ei. “Bolnav, tragic de bolnav, poetul cânta cu o maladivă vigoare viaţa, în timp de trenul avea să-l ducă spre Davos” (Elveţia)…

Pe linia lui Nemţeanu, Emil Maur, tot un poet gălăţean din aceeaşi pleiadă, afirma la fel de sumbru: “Galaţi, tu n-ai nimic înalt şi sfânt!…/ Sărac în inimi, suflete şi glorii!…/ Zadarnic, în măreţul lor avânt/ Ţi-arată idealuri, visătorii!// Vestit c’adăposteşti nesimţitorii/ Oraş în care banii totul sânt/ Mamonii tăi nu pot simţi fiorii,/ Nici fericirea caldă a unui cânt.// Cu spini de ură’n fapte şi’n cuvinte/ Ai răsplătit simţirile şi gândul/ Ce ţi-au jertfit, spre cinste, cântăreţii;// Le-ai dat venin, batjocuri şi morminte!/ Şi-acum m-aştept şi eu să’mi vie rândul./ Oraş barbar, care-ţi omori poeţii! (“Galaţii”).

● Unde ne sunt… sburătorii?… Şi totuşi, “cumpliţii” negustori gălăţenii au dovedit că nu sunt chiar total nesimţitori. Cu aportul lor, la 16 iunie 1909, în Parcul Municipal din Galaţi se inaugura cu mult fast prima statuie din ţară a lui Eminescu – ceea ce l-a determinat pe prof. A.D. Xenopol să exclame: “Cinste vouă, gălăţenilor!” Acelaşi Aristide Marinescu avea să remarce: “Un lucru de necrezut, uluitor, te mişcă până în adâncul sufletului: oraşul Galaţi i-a ridicat cel dintâi în România o statuie măreaţă de marmură albă, cum se cuvine marelui poet. Strălucirea Galaţilor apare orbitoare prin contrast, dacă arătăm şi purtarea Bucureştilor faţă de Eminescu”. Tot în premieră pentru România, acest “oraş barbar” a ridicat câte un monument Domnitorului A.I. Cuza, Doamnei Elena, lui Mihail Kogălniceanu, C. Negri, I.C. Brătianu, Lascăr Catargi, Eliade Rădulescu ş.a.

Tot oameni de suflet din acest oraş “sărac în glorii” au putut să strângă bani pentru a răscumpăra şi restaura Casa Cuza Vodă (aflăm că, odată cu banii pentru Casa Cuza, s-au strâns câteva sute de mii de lei şi pentru avionul “Covurlui”; era prin anii ‘30, când gălăţenii începuseră să zboare; să nu ităm că prima cursă aeriană de pasageri din România a fost Bucureşti-Galaţi, în 1926). De atunci, Casa Cuza Vodă a devenit muzeu de istorie – eveniment ce l-a determinat pe dr. Pedro Braunştein să scrie în ziarul “Acţiunea”: “Cum se putea răbda ca vila aceasta, ruina aceasta, martoră activă, îmbătrânită, a unor timpuri de sguduitor eroism să dispară ca o barcă oarecare de pe malurile lutoase ale Dunării? Galaţii nu trebuie să rămână un «oraş cumplit de negustori». Şi sunt indicii că nu va rămâne!”.

Concluzia lui Aristide Marinescu este edificatoare: “Mercantilismul nu are ce căuta în manifestările literare şi de aceea negustorii îşi văd de treburile lor şi nu au nici o vină dacă din proprie iniţiativă nu susţin manifestările culturale. În schimb, nu refuză, la cerere, să le subvenţioneze”. Printre aceştia, el enumeră “foşti pioni ai comerţului gălăţean care niciodată nu au precupeţit banul lor pentru scopuri literare”: Bunea, Dall, Orso, Helder şi mai cu seamă Joseph Levensohn, despre care se spune că “a trăit în mijlocul bohemilor gălăţeni”.

E un îndemn şi pentru sponsorii zilelor noastre care, pe lângă jocurile de artificii şi încurajarea vedetelor de ocazie, ar face mult bine dacă ar stimula creaţia şi pe creatorii ei. Problema lor e… doar una: să priceapă că piramida fără vârf nu va fi niciodată o minune a lumii.

VIOLETA IONESCU

_______________

~„Dispută nerezolvată între Ierusalim şi Efes: unde este mormântul Maicii Domnului?“

Pentru creştinii ortodocşi, armeni şi copţi, mormântul Maicii Domnului este la Ierusalim. Romano-catolicii, care au şi ei un altar în acest lăcaş din capitala Ţării Sfinte, nu exclud posibilitatea ca Maica Domnului să fi fost totuşi înmormântată lângă anticul Efes, în apropierea locului unde a locuit cu Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan. Care e adevărul?

În Ierusalim, Biserica Maicii Domnului, ca şi Biserica Sfântului Mormânt sau cea a Naşterii Domnului din Bethleem, este una din cele mai vizitate lăcaşuri de cult din Ţara Sfântă.

Cine coboară în valea Cherdon şi trece podul, poate vedea în stânga mormântul Maicii Domnului – descoperit, potrivit istoricilor bisericeşti, între anii 325-337, de Sfânta Elena, mama Sfântului împărat Cosntantin cel Mare. Este situat în partea de nord a grădinii Ghetsimani, într-o galerie subterană, săpată adânc în piatră. Biserica ridicată atunci acolo a fost distrusă de perşi şi refăcută mai târziu de cruciaţi.

Semi-îngropată în piatră, această biserică este unică în felul ei. Se coboară 48 de trepte mari şi se trece pe lângă paraclisul ortodox din dreapta, dedicat Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana, şi pe lângă cel romano-catolic din stânga, dedicat Sfântului Iosif. În adânc se află biserica din piatră boltită – o „navă” de 20/7 m, de tavanul căreia atârnă peste o sută de candele care se aprind de sărbători.

Mormântul propriu-zis, săpat în stâncă albă, are deasupra forma scobită a unui trup omenesc. De aici, spune tradiţia Bisericii, s-a înălţat la cer trupul Maicii lui Iisus. Deasupra şi în faţă se află două cristaluri, apoi jertfelnicul pe care se oficiază zilnic Sfânta Liturghie, iar în spate altarul pe care preoţii fac sfânta proscomidie.

Toate lăcaşurile de cult din Ţara Sfântă au caracter interconfesional şi altare de slujbă pentru toate Bisericile creştine istorice: ortodoxă, romano-catolică, armeană, coptă. În biserica ridicată deasupra mormântul Maicii Domnului, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, principalul altar aparţine ortodocşilor – recunoscuţi ca având cea mai mare vechime în Ţara Sfântă. La altarele secundare, aparţinătorii slujesc în ordinea venirii lor în Palestina: întâi armenii, copţii şi la urmă romano-catolicii.

La altarul central, unde slujesc ortodocşii – în special greci – zilnic, începând cu orele 7,00, se oficiază Sfânta Liturghie. La 7,40 urmează, în dreptul unui altar lipit de cel ortodox, slujba armenilor. Apoi copţii, la altarul lor situat în pronaosul bisericii, şi romano-catolicii, la altarul lor din capela alăturată, a Sfântului Iosif. Toţi slujitorii de aici sunt călugări şi fac pate din „Frăţia Sfântului Mormânt”.

Cu ocazia hramului, încă din ziua de 10 august, ortodocşii aduc cu procesiune mare, de la 1,5 Km distanţă, o icoană a Maicii Domnului, cunoscută ca făcătoare de minuni, care se păstrează în cursul anului în metocul Ghetsimani. Icoana este aşezată cu cinste în biserica Maicii Domnului, unde vin închinători din toată lumea să primească tămăduiri şi ajutor, potrivit credinţei şi rugăciunilor lor. La 16 august, icoana este dusă înapoi, cu un ceremonial fastuos.

Pe de altă parte, turcii musulmani, pe teritoriul cărora se ridică astăzi Selcuk (Efes) se simt onoraţi de insistenţa miilor de pelerini care vin din toată lumea să se închine la… mormântul Maicii Domnului din Efes. Afluxul neîntrerupt de vizitatori la Capela şi izvorul tămăduitor de aici nu poate fi decât binefăcător pentru economia, dar şi pentru spiritualitatea Turciei, cu atât mai mult cu cât şi musulmanii, potrivit Coranului, recunosc persoana lui Iisus ca profet, acceptă naşterea Lui miraculoasă, iar pentru Maica Sa au o veneraţie nelimitată. Pe pliantul ghidului turistic care se găseşte la faţa locului scrie cu litere mari: „Efesul numără mulţi prieteni, graţie Mariei…”

În iulie 2008 se împlinesc 117 ani de când Casa Fecioarei Maria, de lângă Selcuk-Efes a început să intereseze opinia publică din Izmir şi din lume. Totul a pornit de la viziunile Annei Katarina Emmerick (1774-1824), o credincioasă germană care a zăcut, imobilizată la pat, timp de 12 ani şi care a indicat cu lux de amănunte locul unde s-ar ascunde această casă, ca şi cel de la 500 m distanţă, unde s-ar afla presupusul mormânt al Maicii Domnului (până în prezent nereperat). Urmând descrierile ei, un preot lazurist, profesor la Colegiul „Sacre Coeur” din Izmir, împreună cu câţiva cunoscuţi ai săi, s-au aventurat pe colinele de la sud de ruinele Efesului şi, la 29 iulie 1891, au găsit printre arbori şi stânci o construcţie vetustă, ca o capelă…

Astăzi, la 80 km de Izmir, 11 km de Selcuk şi 7 km de Efesul antic, pe culmea Bulbul Dag (muntele Privighetorii), la 380 m deasupra nivelului mării se află, reconstituit sanctuarul Marem Ana Evi (Casa Maicii Domnului). Numele i-a fost dat în 1960, de arheologul Joseph Descuffi, din Izmir, cel are a fondat asociaţia „Panaya Kapulu Dernegi” („Poarta Tuturor Sfinţilor”, abreviere după numele Mănăstirii „Trei Porţi a Tuturor Sfinţilor).

Argumentele romano-catolicilor, şi chiar ale musulmanilor că acolo ar fi fost casa Sfintei Fecioare trimit la Noul Testament şi Epistola către Galateni 4, 4-5, unde Sf. Ap Pavel scrie că Fecioara a fost încredinţată de Fiul ei aflat pe Cruce, Sfântului Ioan, care a luat-o cu el. Era imposibil, aşadar, ca Sf. Ioan s-o fi lăsat să locuiască singură în Ierusalim, unde viaţa i-ar fi fost primejduită de adversitatea iudeilor care îi răstigniseră Fiul. În schimb, tradiţia Efesului oferă multe dovezi, care au dăinuit până în sec. al VII-lea, precum că Maica Domnului a locuit într-adevăr la Efes.

Mai mulţi istorici (Cornelius, Lapide, Serry Tillement, Baillet, Benoit) şi teologi (Lipsius, în „Actele Apostolilor – Apocrife, Brunswick, 1883, p. 448) susţin aceeaşi teză ca şi Papa Benedict al XIV-lea (1740-1758), care a publicat un edict în acest sens: „Sf. Ioan şi-a îndeplinit minunat misiunea care i s-a încredinţat. El a dus cu sine pe Maria aici, unde ea a părăsit fericită lumea şi a urcat la cer”.

În anul 403 d. Hr., Sfântul Epifanie menţiona în cartea sa „Panarion” că la Ierusalim există radiţia potrivit căreia Sf. Fecioară Maria şi Sf. Ioan au trăit împreună în Asia Minor. La al III-lea Sinod ecumenic de la Efes (449 d. Hr.), în biserica „Panaya” (considerată „prima biserică din lume închinată Maicii Domnului”, înaintea celei ridicate de Sf. Elena la Ierusalim) se menţionează într-un pasaj, adresat constantinopolitanilor: „Când teologul Ioan şi Maria lui Dumnezeu, de trei ori Sfânta Fecioară Maria, ajung la Efes…”

Anticul refugiu din Efes al Maicii Domnului a suferit vicisitudinile vremii, ca şi oraşul. A fost restaurat de patru ori şi acum se află ăn mijlocul unei pieţe largi, într-un ansamblu împodobit cu coloane în stil clasic. Niciun vizitator nu pierde ocazia de a vedea ruinele acestei biserici, care are o lungime de 250 m, şi o splendoare arhitecturală ce uimeşte şi azi.

În plus, tocmai pentru a cinsti în veci memoria Maicii Domnului care a locuit aici, Sinodul al III-lea ecumenic şi-a desfăşurat lucrările la Efes.

Odată pe an, la 15 august, la „Meryem Ana Evi” este sărbătoare. O ceremonie religioasă are loc pe muntele Panaya Kapulu, lângă o fântână miraculoasă, din apa căreia mulţi creştini se vindecă, potrivit credinţei lor, de tot felul de boli.

Aşadar, care este adevărul?

În privinţa tradiţiilor care se vor cu orice preţ păstrate, tot o dată pe an, dar primăvara, şi tot la Selcuk-Efes, dar pe muntele Solmisson, are loc un eveniment care aduce de asemenea Turciei beneficii imense din turismul religios. De data aceasta este vorba de celebrarea cultului păgân al zeiţei Artemis, ale cărei „mistere” se perpetuează aici, în ciuda preschimbărilor istorice, de mii de ani. Este momentul când, cu spatele la Muntele Privighetorii, zeiţa belşugului primeşte la „sânii” ei mai mulţi vizitatori chiar decât „Meryem Ana Evi”…

VIOLETA IONESCU

_____________