MONITOR CULTURAL * on-line

~Aurelian Mareş: „Arhitectura Interiorului”, comentat de Aurel Anghel

Este cartea unui poet buzoian, debut 1982. A fost premiată la a treia ediţie a CONCURSULUI DE DEBUT al Editurii Eminescu

Este o carte pe care am citit-o de multe ori, uneori doar pentru plăcerea lecturii , pentru frumuseţea şi complexitatea poemelor cuprinse în această plachetă de 65 de pagini.

De la o vreme, exersând şi ”spiritul meu critic”, având ca rezultat două cărţi şi numeroase articole în presa literară, am reluat lectura cu intenţia de a citi şi scrie.

Aurelian Mareş în anii 80 înainte de 2000 este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi buzoieni, prezent la cenacluri, publicat în presa locală şi reviste de prestigiu, o prezenţă vie şi uneori incomodă pentru cenacliştii buzoieni.

În comunicarea mea recentă cu Gheorghe Iova, numele lui Aurelian Mareş este deseori amintit.

Tânărul arhitect de atunci, exigent cu sine, dar şi cu alţii, a lăsat in mod firesc urme în conştiinţa celor care au cochetat cu poezia sau care sunt deja afirmaţi prin numeroase cărţi.

Aurelian Mareş a publicat puţin, doar două cărţi de poezii: ARHITECTURA INTERIORULUI şi LA 10 CM DE INEFABIL. Voi afirma că ,poate nu era nevoie de mai multe spre a se defini. O caracteristică a acestor cărţi este că sunt unitare şi perfecte. Ceva din tehnica construirii imaginii cu mijloacele artei arhitecturii rezonează în fiecare poem , mai ales în primul volum de debut când interferenţa imaginilor plastice cu cele literare este pe deplin justificată.

Dar să procedăm nu atât critic, cât mai ales metodic. Precizarea pe care o facem vizează un singur lucru. Să afirmăm, să confirmăm şi să justificăm bucuria ce avem de a constata stare de graţie a cuvântului la un confrate născut să fie poet. Din cele câteva definiţii pe care le propune DEX-ul, am aleas-o pe cea în care ideea relaţiei dintre arta cuvântul şi arta arhitecturii este exprimată direct.

ARHITECTÚRĂ s.f. 1. Ştiinţa şi arta de a proiecta şi de a construi clădiri potrivit anumitor proporţii şi reguli, determinate de caracterul şi de destinaţia construcţiilor. 2. Stilul, caracterul distinctiv al unei construcţii sau al unei epoci. 3. (Fig.) Structură armonioasă (mai ales a unei opere literare). ♦ Alcătuire internă; construcţie; constituţie.

Armonia de tip arhitectonic a acestei cărţi este dată mai întâi de compoziţia ei. Structura: 7 capitole, COPILĂRIA LUI PRAXITELES, PETALĂ ŞI ZID, INSTINCTELE CULORII, CELE TREI DIMENSIUNI ALE UITĂRII, VICLEANA MARMURĂ, PROPILEE ŞI LACRIMI, CUPOLE DE GRÂU. Fiecare denumire a capitolelor conţine cel puţin un cuvânt legat de arhitectură: Praxiteles, zid, culorii, cele trei dimensiuni, marmură, propilee cupole.

Olympia este cunoscută şi pentru statuia sa imensă a lui Zeus, statuie făcut din fildeş şi aur, una dintre Cele Şapte Minuni ale Lumii, făcută de Phidias. A fost găzduită de templul lui Zeus, foarte aproape de o clădire imensă, care se consideră că a fost studioul lui Phidias, în care acesta a creat statuia.

Excavările din împrejurimile templului, conduse de cele mai multe ori de arheologii germani la sfârşitul secolului XIX, au ajutat şi la descoperirea statuii lui Hermes de Praxiteles şi a stadionului, unde se desfăşura cursa de atletism.

Spiritul didactic al comentariului ca demers va servi cititorului în descifrarea imaginilor poetice de o frumuseţe aparte. Cine nu ştie despre Praxiteles, nu poate înţelege metafora titlului şi nici a primului capitol-poem.

PRAXITELES- Praxitele(Praxiteles), 330-390î.e.n.Atena, sculptor grec, reprezentant de frunte al clasicismului Greciei antice. Arta statuară a lui Praxiteles a influenţat întreaga epocă elenistică. Operele cunoscute: ”Afrodita din Cnidos”, ”Apollo Sauroctonul”, ”Hermes , purtând pe Diana copil”

Metafora copilăriei lui Praxitele este căutată de autor pentru a justifica apartenenţa , chemarea ,harul său, pătrunderea în lumea celor care lasă urme pe acest pământ.

Copilăria lui Praxiteles este metafora sub care se ascunde discursul poetic al unui copil ,trăind copilăria în zona colinară a Buzăului, în apropierea unor păduri de o rară frumuseţe.”pe unde vin pădurile în mine?” se întreabă poetul aproape retoric. Pădurile ca realitate fizică vin din gestul creaţiei, dar odată cu ele vin şi viziunile asupra lor şi a lumii din jur .leagănul de sub talpa casei vine prin hipnotism, adică prin darul de a transfigura şi a vedea păsările în aer ca cioburi sub ruine.

Unul din motivele cărţii este cel al viorii, mai întâi în copilărie făcută din cocean de porumb, este prima încercare de transfigurare plastică. La început a fost cuvântul apoi , cuvântul vioară şi mâna tremurată a copilului care vrea să transfigureze sunetul. În poem el este sugerat .creaţia ca har este sugerată de calul năduşit care ”joacă pe nisipul unui castel”

Sunetul viorii este ”un geamăt de curteni sub copite”.

Oglinda are veşmânt subţire spre a da uşor la iveală trupul gol, creaţia divină a lui Praxiteles, ochiul vehiculează imaginea, o potriveşte cu trupul de copil al autorului.

Evocarea prilejuieşte o metaforizare de cea mai pură exprimase poetică: ”marmură muribundă, propilee lunecătoare pe genunchii zeiţei”(Afrodita)

Propileele sunt intrarea monumentală a unui templu sau a unui palat din antichitate, formată din mai multe încăperi si porţi legate între ele cu porticuri si cu scări, aşa cum este vestibulul Acropolei din Atena.

Dezvelirea statuii este vis, este dorinţă, pătrundere într-un orizont cunoscut prin lecturi, prin răscoliri de imagini din albume , din filme , din acele locuri de unde izvorăşte cultura. Poezia lui Aurelian Mareş este o respiraţie profund culturală, venind atât din inspiraţie ,cât şi dintr-un fond solid de cunoştinţe în toate domeniile artei.

Poetul nu transfigurează reprezentarea imaginilor, ci imaginea cuvintelor cu un bogat conţinut informativ. Urmează enumerarea câtorva dintre jocurile copilăriei ,dar ce jocuri !? Capcane pentru fluturi, viori de zăpadă, atentate asupra culorii. Ploaia venea dintr-o oglindă imensă, ochiul se fixează pe imagina statuii antice, dezvoltă dilematice nelămuriri şi întrebări. Femeia care doarme ”între stratul de sticlă şi cel de argint” este o metaforă nu numai licenţă poetică ,dar şi o transfigurare a iubirii pentru frumosul din materialitatea vieţii în aceea a cuvântului care poate mai mult decât orice dispozitiv ultramodern.

În Grâul încolţit într-o lacrimă găsim o imagine tulburătoare a demersului transfigurării. ”dacă eu sunt oglinda,unde îmi este imaginea? O întrebare urmată de construcţii poetice inedite: frunza se îneacă în rugina inocentă(procesul transfigurării culorii în natură), epiderma de sub râuri, nudul osos culcat pe blănuri scumpe.

Este cadrul în care poetul creează imaginea plastică a destrămării proprii ca o culoare pe fundul oceanului.

În fapt poetul pregăteşte aducerea în rezonanţă a lumii ca materie cu aceea a lumii cuvântului. Bisturiul, dezvelind muşchii cuvântului este una dintre cele mai frumoase imagini. Deşi este aceea a neputinţei. Dorinţa mare de învinge puterea cuvântul ,de a-l pune în chingi tulbură mintea, iată o întrebare pe deplin lămuritoare a exprimării acestui dureros sentiment:”cum să mă orientez în aceste spaţii rectilinii

Dacă reflect totul,

Inclusiv trupul meu?

Tema pătrunderi în arhitectura interiorului trece dincolo de vizibil şi palpabil. În Nervuri complicate ne acoperă, poetul pătrunde în intimitatea materiei vii.”Genetica dezvăluie spirale pe arme.”În lumea fără echilibru din jur, ”sărutul întrupează ?un bulgăre de zăpadă perfect/imitat/dintr-o masă plastică rece. Numai urmele paşilor noştri pe caldarâm ”lasă urme nevinovate”.

Am vorbit deja despre dorinţa poetului de a rezona imagini plastice din zona arhitecturii interiorului cu imagini textuale de excepţie. Plecam cu băieţii prin livezi îmi apare ca un refren , o cantilenă de întoarcere în sarea de normalitate graţioasă a copilăriei.:Plecam prin livezi, jucam guia, prindeam peşte cu mâna,târam şerpi după noi,Cei curajoşi îi ţineau în sân(ce minunată transfigurare a unei zicători, despre omul rău care este ca un şarpe ţinut la sân).

În acest context de copilărie a copilului universal,(cum a zis G.Călinescu), Aurelian Mareş privea vitrina cu îngeri. Ce definiţie!

O cutie frumoasă cu geam şi dantelă,

Cu nişte oase mici şi galbene

Pe catifele roase

Ca o petală

Într-un volum de poeme

Uitată.

Amintiri…cărţi cu petale la presat, vitrine cu sfintele moaşte, iată încă o sursă a cunoaşterii şi a formării unui artist polivalent.

Căutarea orizontului copilăriei este un demers dureros, dar exprimat poetic frumos:

”dacă întind braţul

Crapă fereastra

Ce mă desparte de copilărie”.

Amintirile curg ca apa dintr-un urcior fermecat: luna coboară în nisipuri, boabă de porumb pe plită, caii se dezlipesc cu putere de noapte, vârtejurile, eşti tras în adâncuri, iarba te îneacă…

O imagine vizuală ce se reţine de la prima lectură ”Nişcovul trage dealul în jos.

Nu este uitat bunicul văzut în sensibile îndeletniciri cotidiene:

”îmi arată zăpada

Şi mângâie pe creştet

Un câine culcat pe oglindă.

Inima mea

Într-un lup singuratic

Cu mare spaimă aleargă.

Sunt surprinzătoare aceste mărturisiri de un lirism profund la un poet care poate să tacă zile în şir, o tăcere uneori grea şi plină de înţelesuri .

Numai citindu-l poţi descoperi profunzimea acestui suflet, având uneori fugare izbucniri euforice cărora le dă glas în poezia sa. Aurelian Mareş se exprimă frumos, obligând chiar şi cuvintele să păstreze un anume ritm şi mai ales o cenzurată măsură.

Aceste efecte se obţin printr-o severă cenzurare. Am văzut manuscrise din diferite perioade ale vieţii şi creaţiei.Poetul le ţine la dospit, revine asupra lor , dar mă tem să nu le ţină prea mult.

Sunt ani buni de când n-a mai publicat.

Iată de ce nu mă bucur că nu mai publică. Un Eu, o Ars Poetica iată cum sună :

poezia Eu sunt coaja ta nu poate fi nici discutată nici fragmentată .O voi cita în întregime, cu speranţa de a redeştepta în poet dorinţa de a relua comunicarea cu cititorii săi:

Eu sunt coaja ta,

sunt fluierul care te acoperă,

mâncarea ucide pe cel calcare, mielul,

sângele care nu se spală e pe haina criminalului,

visul lui Hamlet Trismegistul,

rouă pe copite,

vinul ţâşnind din rănile

euharistiei.

mă doare spaţiul ce mă-nconjoară.

parcă aş fi jupuit,

parcă mi-e dor de ceva

existent în mine.

de unde viaţa de departe

când te credeam în preajmă?

şi tot eu sunt cel vlăguit de

drum, înfometat şi cerşind

de pe buzele tale arse,

zăpada, tăcerea

de sub tălpile tale,

din pântecul tău

trupul meu vinovat.

La o lectură superficială tema acestui poem poate fi dragostea, iubirea de aproapele şi de lucrurile care ne dau roată.

Dar nu este aşa, personajul inedit, construit dintr-o revărsare de metafore nu este altcineva decât muza, steaua pentru care a fost adus pe lume şi pe care o caută cu atâta înfrigurare.

In comparaţie cu fluturii, portretul celei care va defini arta sa poetică este completat cu mitul fructului oprit”din mâna ta iau mărul viclean”.Ce iluzie poate fi mai gravă decât aceea de a te arunca după o imagine pe care ţi-o faci despre tine, şi această imagine îţi alergă în faţă, totdeauna incertă, totdeauna himerică.

În Era de fapt un surâs, poetul are bucuria de a fi foarte aproape de idealul său.”

era de fapt un surâs,

râsul se zvârcolea pe pietre.

Să nu-mi răspunzi.

Refuzul dialogului este o artă specială. Prea marea intimitate şi comunicare cu Muza te poate ucide timpuriu; arta ca otravă, ca drog, ca cel mai distrugător dintre mijloace.

Cu această carte Aurelian Mareş tatonează, proiectează, măsoară dimensiunea arhitecturii interiorului său.

Din lectura poemelor sale rezultă o bogăţie mare, o varietate şi o valoare de care se teme chiar autorul.

Ceea ce descoperă sunt figuri geometrice perfecte:”în jurul tău pulsează transparent cilindrul.” Mijloacele artelor plastice:”Pântecul crapă după un tandru desen(transfigurarea crochiului, o eboşă. Motivul viorii se repetă în imagini din ce în ce mai seducătoare:

”Îmi imaginez lespedea dimineţii

prăbuşită peste trupul prelung

de femeie,

care este această vioară

aruncată în flăcări.

Vioara-cel mai fidel ascunziş:

Ce blând era pârâul, copilărie,

prin livada lucidă.

Mă ascundeam uneori într-o vioară

cu peretele lunecător

cum măruntaiele lunii.

Obsesia comunicării, sintaxa , perfecţiunea îl trece prin experienţe omeneşti contradictorii, comparaţii şi evocări care-l supun unui travaliu fermecător:

Între sânii tăi, lama pumnalului fragedă

cu o tulpină de floare se rupe

-Iată o rostire vicleană.

Până unde va rezista clătinarea sintaxei,

poezie şi grădinărit în ceruri comune?

Tăişul ghilotinei se înmoaie

pe grumazul cuvântului frică.

Am căutat comparaţii cu alţi poeţi contemporani, am căutat în textul poeziilor urme ale vreunor influenţe din poeţi clasici sau contemporani.

Aurelian Mareş este imposibil de încadrat. Poezia sa este o rostire sensibilă supusă efortului de ordonare după propria ştiinţă, aceea a formelor perfecte, a construcţiilor sintactice solide.

Am încercat glosări, mi-au reuşit doar câteva. Este posibil ca poetul Aurelian Mareş să nu accepte observaţiile mele, discursul meu care nu are motive de a fi critic. Ceea ce pot spune este că abia după câteva lecturi, la mari intervale de timp poezia sa mi-a creat nelinişte şi dorinţa de o comenta.

Deschid o portă, prin care invit cititorii să pătrundă în Arhitectura interiorului şi să vadă singuri mai mult şi mai bine decât am putut să remarc şi să scriu eu.

Pătrunzând în acest orizont poetic voi recunoaşte că de aici încolo nu voi mai putea scrie cu atâta uşurinţă. Ceva din ordinea impusă de această carte mă va determina să sporesc exigenţa cu mine şi cu cei pe care-i voi mai comenta.

Iată o încheiere cu Cel ce stă la masă:

Cel ce stă la masă

Calculând mersul cuvintelor,

Cel ce s-a lăsat îngropat de viu

Într-un fluier,

Cel ce te-a mângâiat cu mare frică

Iubito,

Pe mine mă caută.

Cine este acest cel ce? Poetul Aurelian Mareş aşezat la masa de lucru calculând şi desenând cât e ziua de lungă, cuvinte sub formă de case, de vile , de biserici, de monumente, de interioare în care oamenii vieţuiesc o clipă.Timpul vieţii noastre. Partea interioară a creaţiei, arhitectura interiorului este SFINXUL VENTRILOC care STRĂJUIEŞTE PIRAMIDA TĂCERII.

Cuvântul poetic din această carte este până la un punct rostire. Din acel punct începe tăcerea pe care am dori s-o rupem.

Aurel Anghel

15.06.2007 22:32:27 Buzău