MONITOR CULTURAL * on-line

~Gabriela Căluţiu-Sonnenberg: „Îndemn la amintire“

Când revedem un loc care nu s-a schimbat defel, realizăm cât de tare ne-am schimbat noi înşine” (Nelson Mandela)

Oricât de mult ne-am deosebi între noi, cu toţii avem ceva în comun, ceva care ne impresionează la fel: copilăria. Cum altfel să-mi explic reacţia spontană de „cunoscătoare” cu care am îmbrăţişat în suflet, încă de la primele cuvinte introductive, paginile monografice ale Doamnei Elena Buică, dedicate satului natal? Ştiu, nimic şi nimeni nu poate fi mai contrastant decât noi două: diferenţa de vârstă dintre noi depăşeşte un sfert de veac iar urbea mea natală transilvană se aseamănă cu Ţigăneştiul cam cum seamănă o pară cu o banană. Ca să nu mai vorbim de diferenţele ameţitoare dintre graiurile locale şi chiar dintre tipologiile umane proprii locurilor. În ciuda aparentelor deosebiri flagrante, nu cred că e nevoie să explic nimănui cât de firească a fost regăsirea sentimentului de copilărie, cât de asemănătoare sunt lumile începuturilor noastre, privite prin ochi de prunci curioşi. Căci nu există postură mai propice observării oamenilor decât cea a copilului încă neatins de prejudecăţi absurde şi liber de obligaţii „lumeşti”, care ar putea să-i distagă atenţia.

Chiar dacă am experimentat mirare citind multe pasaje pe care le recunoşteam de parcă le-aş fi trăit eu însămi, nu mă surprinde defel că, la numai câteva luni după debutul literar cu volumul „Crâmpeie de viaţă”, autoarea ne oferă o nouă carte plină de har. Cine o cunoaşte cu adevărat, ştie că Doamna Elena Buică, pe lângă talent, dăruire şi căldură sufletească, dispune şi de elanul creator şi de puterea de sinteză fără de care talentul înnăscut ar rămâne doar o simpla promisiune în vânt. În cei aproape douăzeci de ani de când o cunosc, am învăţat să respect şi să preţuiesc neastampărul cu care îi molipseşte pe cei din jur, punându-le tuturor minţile la contribuţie şi îndemnându-i fără încetare să nu ruginească.

Dacă unora li se pare hazardat să debutezi în literatură când ai depăşit vârsta de şaptezeci de ani, vă asigur că în cazul Elenei Buică nu este nimic ieşit din comun. Entuziasmul şi voinţa Dumneaei sunt parcă făcute pentru a ilustra una din cugetările lui Leonardo da Vinci: „Celor care-şi propun să-l folosească din plin, le rămâne întodeauna suficient timp.”

Sunt aşadar onorată să continui tradiţia inaugurată cu prefaţa întâiului volum, „Crâmpeie de viaţă”, propunând îi de această dată însemnările mele pe marginea paginilor care urmează şi sperând să vă deschid apetitul pentru citit.

Am ales la începutul însemnărilor mele un citat care face referire la locuri care rămân neschimbate în timp. Nu înseamnă că Ţigăneştiul nu s-ar fi schimbat deloc de la începutul secolului trecut până astăzi. Dealtfel autoarea subliniază în nenumărate rânduri că „Ţiăaneştiul cel văzut acum, cu Ţigăneştiul copilăriei mele nu se mai aseamănă decât pe ici pe colo, dar ţărâna în care mi s-au amestecat urmele picioarelor, pentru mine are grai. Îmi vorbeşte şi eu îi înţeleg glasul acum altfel decât atunci.” Încremenită în timp e amintirea satului natal şi, legat de ea, întreaga construcţie a copilăriei, bază fără de care nu s-ar fi putut clădi nimic. Evocarea de faţă are efectul unei stabilizări solide, ca o ancoră de nădejde.

Majoritatea dintre noi poartă în suflet amintirea unei copilării fericite şi regretă trecerea ei grăbită. Aşa se face că, ori de câte ori cineva o evocă în amintiri, simţim şi noi că „parcă se face puţină dreptate”. Am simţit recunoştinţă faţă de autoare, de parcă ar fi pus o bucăţică de mozaic înapoi în sufletul meu de adult grăbit şi amnezic. Cum de-am uitat de vânzătorii ambulanţi de îngheţată, care strigau pe străzi „valinie cu ciucalată”? Cum de-am uitat de filmele care rulau la Caminul Cultural şi de comentariile savuroase strigate de „curajoşi” spectatori din sala în momentele cheie? Unde sunt jurămintele cu care îmi propusesem să nu devin niciodată superficială şi neatentă precum „oamenii mari”? Noroc că mai sunt şi oameni precum Doamna Buică, purtaţi de amintirile care nu vor să se stingă şi mistuiţi de ele, după cum bine scrie chiar Dumneaei: „se răsuceşte mereu în mine NEUITAREA!”

Prin intermediul unei astfel de cărţi se materializează până şi promisiunile noastre naive de copii, pe care nu am apucat să le îndeplinim: oameni, locuri, întâmplări care nu meritau uitarea îşi reiau locul în memoria colectivă, acolo unde un gol răbdător aştepta parcă să fie umplut. Reînvie astfel „un trai tihnit şi dus în linişte, fără zorul trepidant al zilelor de azi, o viaţă cu care lumea era împăcată şi mulţumită […] Chiar şi funcţionarii din sat, învăţătorii şi alte categorii, munceau relaxat. Nu îmi aduc aminte să fi văzut pe cineva stresat. „

În acelaşi timp nu sunt uitate nici relele, malaria şi pelagra, regimul comunist, sărăcia, lipsa de igienă, primitivismul uneltelor de lucru. La început de secol, România ocupa locul de frunte în statistica europeană a unelor boli infecţioase grave iar satul Ţigăneşti nu facea excepţie de la regulă. Comunismul a schimbat profilul moral al locuitorilor, a semănat ura în suflete şi a pus capăt obiceiului de a nu fi obligat la darea de mită. Sărăcia se reflecta în vremea copilăriei autoarei în mai toate gesturile cotidiene, fără de care viaţa modernă azi nu mai e de conceput („Nu foloseau furculiţa, doar linguri de lemn, uneori nici acestea suficiente […] În casă exista un singur cuţit care ruginea şi trebuia frecat cu nisip sau cu cenuşă”). Igiena unei băi în gârlă era un lux posibil doar la sfârşit de săptămână, în sezonul cald. Treieratul se făcea la batoza pusă în funcţiune de o maşină cu aburi, alimentată cu paie. „Omul care era la foc pentru a-l întreţine punând paie cu o furcă lungă de fier cred că putea să spună cum trebuie să fie în focul Gheienii.”

Departe de a fi o simplă evocare romanţată a locurilor natale văzute printr-un vizor roz, cartea de faţă e o descriere obiectivă plină de farmec a unui cadru românesc de viaţă plin de culoare. Aşa cum dealtfel şi-a propus, autoarea reuşeşte să ne transmită mesajul autentic, fără omisiuni dar şi fără adaosuri de „înfrumuseţare”.

Impresionează evocările modelelor de convieţuire simple din vecinătăţi. Parcă îl vedem aievea pe unchiul Mielu în crâşma bunicii, strigând unui muşteriu după ce i-a luat comanda „Vineee” şi deja simţim mirosul apetisant de mititei în nări. La fel de amuzantă e relatarea târguielilor din prăvălia părinţilor autoarei: „Cumpărăturile se făceau parcă jucând o mică scenetă în care se învoiau la preţ. Acestea nu erau afişate şi nu erau fixe, se stabileau oarecum dupa învoială.”

Cât de familiară e descrierea succesiunii anotimpurilor într-o lume cu ritmuri dictate de natură, de lumina zilei, marcată de simbolul păsărilor călătoare! Abundă expresiile din popor, împletite cu tradiţii şi credinţe locale („Dacă nu plouă în mai, nu avem mălai”). Parcă acum am trecut pragul propriei case din amintiri, unde „în cămară mai atârnau funiile de ceapă, de usturoi, de ardei roşu uscat şi de mărar şi pătrunjel. În casă, pe poliţe, erau aşezate gutuile care dădeau o aromă până târziu în iarnă.”

Câtă candoare se interpune în naiva motivaţie a uneia din de mult uitatele logici ale copilăriei: „Uitasem de dorinţa anterioară de a deveni preoteasă pentru a mânca coliva care îmi plăcea aşa de mult”! Şi la fel de nevinovată e până şi supărarea ratării unui concert cu vestita Maria Tănase într-o dimineaţă geroasă de iarnă, pe motiv de lipsa de voce … din cauza ţuiculiţei de la sosire. „Auzind toate astea, nouă ne venea să ne punem ghiara în gât ca piţigoiul, atât de mare ne-a fost supărarea că nu am cumpărat bilete pentru spectacolul de seară.” Dar lăsând la o parte ghinionul autoarei, iertată să ne fie invidia de spectatori născuţi prea târziu pentru a apuca şansa de a o vedea pe Maria Tănase altundeva decât la televizor! „Maria Tănase pe scena în costum naţional, ne-a tăiat răsuflarea cu frumuseţea ei.”…

Am cules aici doar puţine din „trufandalele” fiecărui capitol. Vă asigur că „vânătoarea” pe cont propriu va scoate la iveală mult mai multe pasaje pline de savoare. Se cuvine să menţionez – de parcă mai era nevoie? – că lustrul stilistic final e dat de poreclele amuzante ale locuitorilor satului şi de expresiile pline de savoare din graiul local. Soarele verii „pripeşte”, căldura înabuşitoare e „vipie”, femeile de la poartă iau trecătorii la „refec”, copii îşi umpleau „poznarele” cu seminţe iar pe unul din consăteni îl porecliseră nici mai mult nici mai puţin Marin Băşină.

Graţie clarviziunii părinţilor şi calităţilor intelectuale reperate la timp de dascăli apostolici precum respectatul învăţător Marin Spânu, autoarea a urmat o şcoală de excepţie, fiind departe de casă de la vârsta de zece ani. În condiţiile acestea, pare aproape un miracol cum amintirile din satul natal au reuşit să-i supravieţuiască atât de vii în memorie, în ciuda faptului că până la majorat şi-a petrecut doar vacanţele pe plaiurile natale. Poate că tocmai distanţa de casă şi faptul că a avut încă din copilărie posibilitatea de a o compara cu alte meleaguri i-a menţinut trează dragostea pentru identitatea unică a comunei natale! Este un gest admirabil că, după ce viaţa a purtat-o în cercuri tot mai largi către capitala de judeţ, apoi la Bucureşti şi la Cluj, în Transilvania şi culminând actualmente pe continentul american, în Canada, autoarea se întoarce mereu la Ţigăneştiul natal, după cum mărturiseşte „cu sufletul şi când pot, cu toată fiinţa”.

Deşi dispune de o ordine interioară bine fundamentată, cu capitole care se succed după tipícul clasic al formei stilistice „rotunde” – de la aşezare, structuri demografice, istoric şi până la bibliografie şi fotografii – cartea de faţă e departe de a fi un studiu sec, îngropat în formule bombastice. Avem în faţă mai degrabă un portret social plin de nuanţe şi antrenant la citit, aşa cum deja ne-a obişnuit autoarea prin stilul distinct practicat în numeroasele articole şi în volumul de debut.

Închei cu un îndemn la respect şi smerenie pentru tot ceea ce înseamnă punct de pornire în vieţile noastre şi las autoarea să dea glas amintirilor: „cu dragoste şi cu respect pentru tot ce a însemnat pentru mine Ţigăneştiul, mă aplec să îi sărut ţărâna şi să îi închin cele mai calde gânduri şi cele mai alese sentimente.

Dr. GABRIELA CĂLUŢIU – SONNENBERG

Spania, februarie 2006

Anunțuri