MONITOR CULTURAL * on-line

Triplă lansare de carte la BOOKFEST SIBIU

 Triplă lansare de carte la BOOKFEST SIBIU, iunie 2011:

 „ARTUR SILVESTRI-Aşa cum l-am cunoscut ”–volum documentar

MARIANA BRĂESCU -”Îmi amintesc şi îmi imaginez” -povestiri vrăjite

MARIANA BRĂESCU-”Imperfecţiuni provizorii”- povestiri satirice

 Tripla lansare de carte anunţată de Mariana Brăescu şi Asociaţia Română pentru Patrimoniu, la BOOKFEST Sibiu 2011, a adunat în ziua evenimentului personalităţi din sfera literară, jurnalistică, dar şi politică, artistic precum şi mulţi iubitori de carte, vizitatori ai târgului în căutare de cărţi interesante, valoroase. Imposibil fiind de a reda lista tuturor , am reţinut câteva  nume reprezentative, din diferite domenii:dl Emil Constantinescu-fost Preşedinte al României cu soţia, d-na Nadia Constantinescu, dl Cosmin Marcu, Directorul Târgului Internaţional de carte BookFest Sibiu 2011, d-na prof.univ.dr.Anca Sârghie, dl prof.univ.dr. Corneliu Bucur, fost director al Muzeului ASTRA, d-na Manuela actriţă,  jurnalistul Grigore Cartianu etc.

D-na Mariana Brăescu a prezentat cărţile şi aspect din drumul sinuos al scrierilor sale către tipar,  dl Corneliu Bucur a vorbit cu mare căldură şi deosebită consideraţie despre personalitatea lui Artur Silvestri, d-na Manuela Golescu a lecturat fragmente din proza Marianei Brăescu, iar , în încheiere, cei prezenţi au fosrmat rând pentru cărţi şi autografe, întârziind mult timp la standul Editurii Carpathia, continuând discuţiile şi schimbând impresii. Iată cele mai însemnate moment şi expuneri de la acest eveniment.

I. LANSAREA VOLUMULUI DOCUMENTAR ARTUR SILVESTRI – Aşa cum l-am cunoscut

Mariana Brăescu: Bună ziua. Bine aţi venit. Mă bucur mult să fiu aici, la Sibiu, la un festival cultural, nu numai la un târg de carte pentru că, vizavi, este importantul  Festival Internaţional de Teatru şi, cum sunt şi dramaturg şi prozator, mă bucur de ambele evenimente.

Mă bucur că sunt la Sibiu şi mă bucur că dumneavoastră sunteţi aici pentru că am două teme foarte importante si foarte emoţionante pentru mine: pe de o parte să prezint şi să lansez cartea celui care a fost Artur Silvestri, scriitor, critic literar, istoric şi filozof al culturii, un om care a plecat prea devreme dintre noi, acum doi ani şi jumătate, la numai 55 de ani. Sunt soţia lui şi îmi revine sarcina – spun acest cuvânt pentru că e şi o plăcere dar şi o durere – să valorific ceea ce a lăsat ca moştenire culturală, să duc mai departe exemplul faptelor lui. Mă străduiesc şi într-o măsură poate şi reuşesc.

Astăzi sunt aici pentru a lansa cartea ARTUR SILVESTRI – Aşa cum l-am cunoscut, primul volum. Ca orice personalitate Artur Silvestri se lasă dezvăluit în mai multe faţete şi aceste faţete compun fiecare dintre ele, precum feţele unui poliedru, o personalitate.

Am aici lângă mine pe domnul Corneliu Bucur – pentru sibieni este suficientă prezentarea  – care va vorbi. Va spune câteva cuvinte, sau poate mai multe, despre Artur Silvestri pe care l-a cunoscut şi l-a preţuit, iar Artur Silvestri în mod sigur l-a privit ca pe o importantă personalitate nu doar a Sibiului ci a României. Vă rog.

 Corneliu Bucur:

Distinsă gazdă a acestui moment deosebit, vă mărturisesc că m-aţi copleşit cu invitaţia şi cu atenţia pe care mi-aţi acordat-o şi pe care în mod sigur nu o merit dar pentru că era potrivit din partea Sibiului să fiţi asistată în momentul acesta, am primit cu plăcere servitutea de a vă acompania. Iar pentru sibieni şi pentru cei care mă cunosc – Domnule Preşedinte Emil Constantinescu, daţi-mi voie să vă consider sibian în mare măsura prin tot ceea ce vă caracterizează şi anturajul social şi intim, familial cât şi prin atenţia pe care aţi avut-o întotdeauna pentru urbea noastră.

Pentru sibieni momentul este – aş spune – relevant pentru că despre Artur Silvestri dacă ar fi să vorbim atunci în contextul lansărilor de carte de la BookFest, am putea vorbi despre el ca despre unul dintre marii şi poate unul dintre ultimii – risc această calificare – Mari Bijutieri ai României.

Întotdeauna prin cuvântul bijutier eu am înţeles o persoană înzestrată, înnobilată cu un spirit special nu cu îndemânarea mâinilor. Un spirit special care îl ajută să înnobileze metalele cele mai preţioase. A avea calitatea de a da plus de valoare aurului, safirelor, diamantelor şi a tot ceea ce intră în câmpul de pregătire şi de exerciţiu al unui bijutier însemnează să ai har. Harul cu totul deosebit pe care eu l-am descoperit în momentul în care am aflat despre cea mai măreaţă Faptă Culturală.

Mărturisesc şi eu alături de dumneavoastră un mare regret privind dispariţia prematură a soţului dumneavoastră pentru că dacă Dumnezeu i-ar fi dat viaţă lungă atunci în România s-ar fi petrecut un miracol într-o perioadă lipsită de miracole. Cel mai mare miracol care ar fi fost posibil era acela că prin măiestria, harul, vocaţia şi spiritul – aş spune – chiar jertfelnic pentru că făcea parte din categoria oamenilor care se dădeau deoparte pe sine pentru a-i pune în valoare pe ceilalţi.  Iar Fapta de la care s-a inspirat Artur Silvestri şi pe care o preamărea şi pe care a început chiar a o zidi, era scoaterea la lumină, asemeni unor diamante îngropate în steril, a făptuitorilor de fapte culturale de excelenţă din România. Pleiada de oameni care au primit  – sper au binemeritat – acest titlu de premiant ori medaliat sau care a primit Diploma de excelenţă din partea Asociaţiei Române pentru Patrimoniu (ARP) a vrut să însemneze pentru România ieşirea dintr-o derută, ieşirea dintr-un întuneric, ieşirea dintr-o stare lipsită de graţie, ieşirea din acest turbion care ne consumă toate energiile într-o mişcare haotică, cea care se consumă în fiecare zi în destinul acestei ţări şi acestui popor şi prin care oamenii de excepţională valoare sunt împiedicaţi să apară, să se manifeste şi să-şi ducă adeseori lucrarea până la capăt. Este o adevărată „conspiraţie”, dacă acceptaţi, împotriva excelenţelor iar Artur Silvestri a avut marele merit de a se fi străduit împreună cu un grup de colaboratori – şi era prin excelenţă personalitatea care se dedica spiritului de colaborare – dorea să-i găsească în orice colţ de ţară şi nu în protipendada societăţii, nu între cei care erau în primul rând recunoscuţi prin faptul că ocupau o funcţie. Era preocupat să vadă de la cea mai umilă persoană înzestrată însă cu marea capacitate şi har divin de a realiza lucruri deosebite, de a înfăptui lucruri deosebite în viaţa personală pentru a o aduce în faţa Marii Naţiuni într-un fel – folosesc un termen liturgic – miluindu-l pe cel care ar fi binemeritat recunoştinţa naţiunii. Artur Silvestri mi-a dezvăluit – poate mai relevant decât alţii – faptul că trăim într-o perioadă a duplicităţii absolute. Prin faptul că însăşi România trăieşte cele două destine: o Românie falsă, o Românie confiscată de non-valori şi România cea reală-România tainică– în care se zbat, se luptă şi adeseori reuşesc, adeseori nu, spiritele ilustre ale naţiunii care nu s-au dat bătute şi îşi continuă zbuciumul, cel puţin, dacă nu marile bătălii pentru a ieşi la suprafaţă. 

Îi sunt recunoscător lui Artur Silvestri deşi nu a fost nici pe departe un cuvânt de elogiu maximal pe care îl rostesc tocmai pentru că noi ne-am întâlnit, noi ne-am cunoscut şi am primit şi eu la un moment dat această înaltă distincţie – de altfel singura care mi s-a acordat în România – în numele a ceea ce am înfăptuit pentru Sibiu, pentru România şi pentru Europa: acea ctitorie excepţională care este Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale ASTRA.

Şi meditam în timp ce veneam spre dumneavoastră. Întotdeauna ai o emoţie când te invită o personalitate care se distinge în primul rând prin altruism şi printr-o înaltă sau profundă sensibilitate. Dumnezeu le aranjează în aşa fel de potrivit încât dacă ai fi şi cel mai mare regizor, în afara acestui semnal divin, n-ai putea să potriveşti lucrurile mai bine. Venind spre întâlnirea cu dumneavoastră ascultam la radio un comentariu în legătură cu faptul că Sibiul a fost premiat, a fost clasat mai degrabă de Ghidul Michelin cu trei stele. O asemenea distincţie specială pentru un oraş însemnează în criteriile de valorificare şi de prezentare folosite de acest ghid faptul că oraşul poartă următoarea distincţie: el trebuie neapărat vizitat. Dacă are numai două stele însemnează că lasă la latitudinea celui aflat în mare criză de timp dacă să-l viziteze sau nu; dacă are numai o stea înseamnă că poţi să amâni că nu pierzi mare lucru. În momentul în care vorbim despre un Sibiu cu trei stele şi alăturăm această imagine şi această distincţie celui care a sădit o stea şi în Sibiu, prin recunoaşterea calităţii excepţionale a acelei ctitorii muzeale, care nu este meritul celui care vă vorbeşte ci este meritul a trei generaţii – întâmplător toţi trei botezaţi Cornel – Cornel Diaconovici în 1905, Cornel Irimie în 1956 şi Corneliu Bucur, ultimul în această „dinastie”. Dar prin opera care s-a înfăptuit acolo şi pe care, spuneam, Artur Silvestri a preamărit-o, s-a adus un plus de valoare de calitate excepţională în plan european şi în plan universal, punându-se într-o ecuaţie a comparativismului cultural modern ce însemnează valori de civilizaţie ale unui popor care îşi măsoară istoria prin mii de ani şi modul în care acele valori devin reprezentative în conceptul cultural internaţional.

Închei mărturisindu-vă doar un gând: un mare galerist venit în vizită la recomandarea lui Radu Vale în 2007, Anul Capitalei Culturale,  a vizitat nu atât de mult Cetatea Sibiului despre care, după ce în mare fugă a văzut-o, mi-a spus „mi-am dat seama, ştiu ce e, am mai văzut asemenea oraşe”. Şi a venit cu asistenta personală şi a stat o singură zi în Dumbrava Sibiului. Şi înainte de a pleca – este cel mai revelator lucru despre români şi România pe care mi-a fost dat să-l văd în viaţa mea – a mărturisit că pentru el sintagma cea mai potrivită acelei opere , Muzeul ASTRA- şi gândul meu rămâne în continuare ancorat la preţuirea lui Artur Silvestri- este ceea ce a fost inventat ca şi calificativ în limba germană pentru opera lui Wagner …….. Kunstwerk,  în traducere operă de artă de valoare universală.

Făcând o asemenea referire spun cât de mult ne pare rău de faptul că Dumnezeu a preferat să-l cheme lângă el ca şi de acolo să sfătuiască lucrurile în direcţia cea bună pentru preamărirea valorilor şi cât de mult însemnează ca pierdere fundamentală pentru cultura română într-o perioadă în care îşi caută reperele nu de promovare ci de ancorare. Marele pericol pentru România la ora actuală este ca fără ancore, valorile superlative ale culturii româneşti să se volatilizeze într-un spaţiu universal.

Mă iertaţi că am lăsat la sfârşit un cuvânt de elogiu pentru propria dumneavoastră operă aşa încât închei cu ce-i mai plăcut pentru mine în după-amiaza aceasta: să vă mulţumesc cu gratitudine pentru graţia cu care Domnia Voastră ne oferiţi, prin harul şi prin talentul pe care îl aveţi, prin strădania de-a duce pe de o parte gândul soţului mai departe şi pe de altă parte de a vă valorifica talentul pentru bucuria celor iubitori de carte.

Spunea Artur Silvestri într-un loc:„ fericit cel ce ocupă un loc pe acest pământ iar dacă acel loc este binecuvântat de spiritul literei scrise atunci este cu adevărat un om ferici”.

Vă mulţumesc.

 Mariana Brăescu:

Mulţumesc. Vă mulţumesc foarte mult pentru aceste cuvinte. Domnul Corneliu Bucur a făcut o trecere în revistă – vorba dumnealui, ar putea să vorbească foarte mult despre Artur Silvestri. Dar trecând de la faptul că a fost un critic literar foarte important, un istoric literar, un istoric şi-un filozof al culturii, el s-a impus într-adevăr jertfelnic pentru Fapta Culturală în ultimii ani. A intrat şi, de fapt,  amândoi am intrat în business după anul 1990 şi, adunând nişte bani, el a încercat şi a reuşit să facă cu ei atât de mult bine în plan cultural, încercând, într-adevăr, să rescrie o hartă a valorilor naţionale, aflate atât în România cât şi peste hotare. A făcut o asociaţie – Asociaţia Română pentru Patrimoniu (ARP) – care, aşa cum observa domnul Corneliu Bucur, nu-i remarca pe cei care erau la bucatele gloriei ci pe cei care au trudit anonim, neştiuţi aproape până la vârsta senectuţii şi alţii chiar până la moarte, pentru studii, pentru scrieri, pentru alte fapte culturale deosebite scoţându-i, să spunem, din anonimat şi introducându-i  pentru totdeauna într-un  circuit al valorilor culturii naţionale.

Mi-am propus să fac multe dar cel mai important lucru este să public cărţile lui, cărţile despre el, pe care întotdeauna, aşa cum şi el a făcut-o, le ofer gratuit fie prin donaţii către biblioteci, către şcoli şi bineînţeles la toate târgurile de carte. Vă mulţumesc foarte mult.

Salut cu mare bucurie întâmplarea fericită că pot avea între oaspeţi pe domnul Preşedinte Emil Constantinescu  cu soţia,  doamna Nadia Constantinescu. Este o mare bucurie pentru noi, mai ales fiind o personalitate care a luptat pentru a impune valori pe care atât eu cât şi Artur le preţuiam.

II. Lansarea cărtilor de proză scurtă  semnate de MARIANA BRĂESCU

Îmi amintesc şi îmi imaginez-povestiri vrăjite

Imperfecţiuni provizorii – povestiri satirice  

Mariana Brăescu :  Să vorbesc despre cărţile mele este întotdeauna o emoţie, o nouă emoţie.

Încep cu volumul  Îmi amintesc şi îmi imaginez, carte pe care am scris-o în câteva luni, sub ochii şi în dragostea şi admiraţia lui Artur.

Îmi amintesc şi îmi imaginez este cartea unei emoţii aşa cum am scris şi pe copertă, este o carte despre cele două mistere, cele două taine ale copilăriei şi adolescenţei, dragostea şi moartea

 Şi pentru că cel mai bine vorbeşte despre o carte, cartea însăşi, o să fac lucrul acesta, dar nu singură ci ajutată de excepţionala actriţă Manuela Golescu, care va citi una din „povestirile vrăjite” cuprinse în carte: Raiul pierdut

 Manuela Golescu: 

Mulţumesc foarte mult. Bun găsit. Mulţumesc doamnei Mariana Brăescu pentru invitaţie. Mulţumesc şi îmi pare bine să-l revăd pe domnul Corneliu Bucur. Şi mulţumesc nu în ultimul rând organizatorilor, domnului Cosmin Marcu şi echipei sale care face un lucru minunat organizând BookFest la Sibiu: această atmosferă de mare inspiraţie care se corelează şi cu Festivalul Internaţional de Teatru. Iată, este aici o comuniune şi o efervescenţă artistică şi culturală extraordinară!

Vă mărturisesc că am fost extrem de impresionată de gestul pe care doamna Mariana Brăescu îl face oferind aceste cărţi în mod gratuit publicului şi, mai mult decât atât, am fost impresionată, deschizând cărţile Domniei Sale – şi mă refer în primul rând la Îmi amintesc şi îmi imaginez – să văd, să descopăr un talent dramaturgic excepţional şi sunt convinsă că va ieşi un spectacol în perspectivă din această carte.

Timpul nu ne va permite din păcate, să citim decât un foarte scurt fragment. Eu am ales un fragment chiar din prima povestire, Raiul pierdut. Voi citi câteva pasaje de la începutul povestirii şi vom face şi încheierea cu pasajul din finalul acesteia.

Mariana Brăescu:

Am spus că îmi lansez acum două cărţi la diferenţă de douăzeci şi şapte şi respective  treizeci de ani de când au fost scrise. Le-am publicat acum pentru prima dată deşi aş fi avut posibilitatea, măcar după 90, să le public singură. E vorba de volumele Îmi amintesc şi îmi imaginezpovestiri vrăjite şi Imperfecţiuni provizoriipovestiri satirice. Sunt cele două faţete ale mele ca scriitor. Fac o paranteză: lumea mă cunoaşte mai degrabă ca fiind Doamna Casa Lux, pentru că, după 90 am intrat în business, am înfiinţat firma Casa Lux, am creat mai multe reviste, şapte titluri de succes; am vândut business-ul în urmă cu câţiva ani pentru a mă reîntoarce la creaţie.

M-am întors, dar singură, după cum v-am spus şi am reluat dintr-un punct în care am lăsat ceea ce am scris înainte de 89. Cărţile pe care le lansez acum le-am scris în 1987 Îmi amintesc şi îmi imaginez şi în 1984-1985 Imperfecţiuni provizorii. Nu au fost cărţi de sertar – eu le-am pus pe masa tuturor editurilor. Dar editurile au fost, cum era pe vremea aceea, prea speriate de noutate, de diferenţă şi mai ales, au fost speriate de cartea Imperfecţiuni provizorii. Speria titlul. Imperfecţiunile, toată lumea ştia că erau provizorii…. Însemna că erau nişte„ zori”, pe undeva… Am vrut să-l schimb şi am ales altă povestire  de la cvare am pus titlul cărţii: Ultimul Sever. A fost groaznic de rău pentru că s-a citit „ultimul sever” şi cum ”several„ era în funcţiune, cartea nu a trecut nici măcar în planul pe hârtie. Am căutat printre titluri povestirilor, un altul, care să sperie mai puţin: Revoluţia, prima parte. Revoluţia, partea a doua. Prima parte se ştia, a doua se aştepta aşa că nu a fost bine deloc. M-am întrebat ce ar putea să fie mai aproape de „potrivit” şi atunci am ales cel mai nevinovat titlu posibil, Raţă pe varză. Nu era o temă culinară dar cum era atâta criză alimentară a părut că e o aluzie nepermisă. Şi,din aluzie în aluzie, şi din speranţă în speranţă, n-a fost să fie publicată cartea.

Totuşi ceea ce m-a caracterizat mai mult în creaţia literară nu a fost nici proza vrăjită, cum am numit povestirile din Îmi amintesc şi îmi imaginez, nici povestirile satirice din al doilea volum, Imperfecţiuni provizorii – cărţi care reprezintă cele două faţete ale mele ca persoană şi ca personalitate, ca scriitor. Cel mai mult am scris teatru. Am scris mai multe piese şi speranţa mea a fost că nefiind vorba despre “imperfecţiuni provizorii” să treacă mai repede dar se pare că nu numai temele, dar şi titlurile au purtat la noi ghinion.

Piesa care a fost cea mai iubită de regizori şi de directorii de teatru şi care a speriat cel mai mult se numea nici mai mult nici mai puţin – jur că nu am căutat vreo şopârlă cu asta, aşa a fost – Al treisprezecelea Caesar. Au fost doisprezece în istorie. Al treisprezecelea? Nu s-a putut discuta despre aşa ceva.

O piesă care se desfăşura undeva în zona cartierelor de elită se numea, conform străzii pe care era, Londra de la 3 la 5. Sigur nu era chiar negru dar nici n-a dat bine Londra de la 3 la 5. A speriat titlul, a speriat şi tema. Era vorba despre o lume a activiştilor arivişti,  a „revoluţionarilor”, a celor care au căzut din „copacul istoriei„ ca să utilizez o metaforă şi n-au reuşit mai mult.

Am scris un singur titlu pentru copii. Am scris în două nopţi o piesă pentru copii, mi-a inspirat-o un vecin: Vulpea Academiciană. Când m-am dus cu ea la teatru – erau Mihai Ioniţă director general şi Ruxandra Săraru, director artistic – am lăsat-o, ne-am pupat, am plecat. După două zile am venit să văd ce face. Era palidă. Tu vrei să mă bagi la puşcărie? Abia făcuse epocă  Arpagicul Anei Blandiana.

Vulpea academiciană era o intrigantă. Găsise, bineînţeles, un prost pe care îl mânuia şi la sfârşit am fost un pic vizionară pentru că se termina cu o revoluţie. Tot blocul alerga dupa ea, şi copiii şi aşa mai departe. O puneau pe fugă şi se pare chiar mai mult decat atât. N-am avut noroc…

A venit 90 şi….. Eu? Sincer nu am vrut cu nici o piesă, cu nici o povestire, cu nici un text dramatic să răscol socialismul sau comunismul. Nu cred nici acum că opera de artă trebuie să facă jurnalism. Dar când scrii, lucrurile se organizează de la sine, sunt independente, personajele, situaţiile aşa încât nu le poţi stăpâni şi ele merg într-un subconştient, acolo unde vor ele şi dacă acolo unde vor ele nu place, asta-i viaţa! Am aşteptat, nu s-au putut publica, am intrat în business.

Nu am vrut să fiu un om de afaceri care are ca hobby literatura, cum am fost uşor percepută ci am lăsat mai ales să se sedimenteze un pic nebunia pseudoculturală sau pseudoliterară care se instaurase în anii 90, când se smulgeau din poduri coperţi de cărţi vechi şi se publicau agramat, fără virgule, fără cratimă.

A fost o nebunie care a trecut şi acum când am lăsat deoparte business-ul, când m-am întors la literatură, am scos pe piaţă aceste cărţi, vor urma şi cele de teatru şi ca să nu mânii pe Dumnezeu, înainte de 89 am avut noroc cu o singură piesă, cea mai senină Profesor de…admitere. Am scris-o ca omagiu – avându-i pentru inspiraţie figura, intonaţia – pentru marele talent Mihai Mereuţă. A jucat-o la Teatrul Naţional Radiofonic şi a fost una dintre marile mele bucurii.

Sper că astăzi pentru mine şi pentru cel din cer este o bucurie să fiu aici, să fiu cu cărţile lui şi ale mele şi vă invit la standul nostru pentru cărţi şi autografe.

Vă mulţumesc încă o dată şi vă doresc lectură plăcută.