MONITOR CULTURAL * on-line

►Aurelia Satcău (Australia)

„O CULTURĂ ÎN FLĂCĂRI“ – o rubrică de Aurelia Satcău (Australia)

________________________________________________________________

~„Românul diasporic între ‘nativ’ şi ‘adaptativ’“

Românii din lumea nouă (Gabriel Stănescu, 2003) ne postează în faţa unei iminente chestiuni: ne aflăm în ochiul ciclonic al disputei fratricide între ‘naţionalism’ şi ‘internaţionalism’, neputincioşi şi incapabili, în final, de a mai şti cine suntem în această conflagraţie din ce în ce mai puţin tacită dar vertiginoasă a culturilor la graniţa cu ‘meta-cultura’, a oamenilor în raport cu ‘lumea’, a Sinelui în raport cu colectivitatea umană. Nu că aceasta ar fi o problemă nouă, dar intensitatea cu care ne presează la a opta fie pentru una, fie pentru cealaltă, pare într-adevăr fără precedent în istoria mai veche sau mai nouă a omenirii.

Pasiunea pentru tradiţii, genealogii şi identităţi culturale delimitate din amalgamul de melting-pot al globalismului, trece acum drept incriminatul eurocentrism, în timp ce interesul pentru universalism şi unitate a fiinţei umane în ciuda diversităţii culturale, pentru ‘credinţă’ mai degrabă decât pentru instituţionalizata ‘religie’, trece drept crimă de les-majestate pentru aceia ce ne vor incluşi într-un izolaţionism enclavic şi dispensator. Orice tentativă de a aduce la unitate aceste poziţii extreme nu poate fi, de aceea, decât salutară, iar a dori să reprezinţi, iată, specificul etnic-românesc, cu întreg corolarul psiho-social şi cultural caracteristic în interiroul complicatei paradigm care este societatea americană de astăzi, rămâne un act virtuos şi, nu în cele din urmă, unul de curaj.

Cartea publicată în 2003 de Gabriel Stănescu îşi rezervă una din rarele calităţi ale textelor care ne parvin din diaspora: este un ‘studiu’, şi nu unul lipsit de ambiţie, căci diasporicul româno-american se hazardează la comiterea unui material care nu ar putea interesa, în aparenţă, decât zonele rarefiate ale academicilor şi specialiştilor. Riscul asumat întoarce, însă, satisfacţia de a fi generat un extrem de util material de antropologie culturală care imortalizează – şi nu deseori se întâmplă aceasta astăzi – specificul etnic românesc într-una dintre cele mai importante diaspore ale lumii.

Încă un element care face cartea lui Gabriel Stănescu salutară este în însăşi structura care combină un debut teoretic asupra valorilor ‘native’ şi ‘adaptative’ la românii-americani – cu intersecţii între vernacular şi actual, cu introspecţii în zonele totdeauna dinamice ale psiho-socialului, cu extrapolări către formele de manifestare ale interculturalismului, etc – şi partea a doua a cărţii, efectuată din însumarea interviurilor luate de autor unor individualităţi din diaspora româno americană. Această structurare ‘riscantă’ – repet, din cauza materialului teoretic ce poate apare aluvionar şi impenetrabil mai cu seamă astăzi, când exersarea în chestiunile teoretice şi practice ale sociologiei, etnopsihologiei sau antropologiei rămâne exclusiv de domeniul specios al ‘cercetării’, fără ecou direct la noi, subiecţii înşişi ai acestui ‘joc’ cu istoria ce ni se negociază, astfel, in absentia’ – recomandă însă ca lectura să treacă dincolo de pură trivia şi de speculativismul debordând din cele mai multe dintre materialele despre variile diaspore românesti ale globului.

Tot în partea de teoretizare şi fundamentare, autorul face chiar un viraj scurt dar condensat către încercarea de a istoriografia principalele direcţii scolastice care au generat, din partea şcolii româneşti de filozofie, etnologie, antropologie sau psiho-sociologie, poziţii asupra ‘specificului naţional la români’, asupra ‘tipologiei reprezentative a românilor’, etc, manifestate în interiorul instituţiilor ‘primare’ ale culturii (familia, organizaţia, tehnici ale subzistenţei), reflectate de acele instituţii ‘secundare’ din eşaloanele culturii – folclorul, religia, mitologia, etc. (p.18).

Aşa după cum am menţionat, Gabriel Stănescu oferă, din afara graniţelor româneşti, un material a cărui complexitate depăşeşte ceea ce ne-au învăţat în marea lor majoritate textele diasporei. Studii de antropologie sau sociologie precum şi o preocupare academică cu aceste discipline dovedesc un intelectual diasporic care negociază lumea de la un nivlel care ar fi de dorit de la cât mai mulţi dintre colaboratorii diasporici la cultura româneasca, prodesele acestora rămânând – lamentabil – în zona speculativă a unui intuiţionism rar secondat de exerciţiul teoretic şi trecut prin aparatul conceptual specific gândirii intelectuale.

În prima parte a cărţii sale autorul întreprinde o diagnoză a modalităţilor de abordare a ceea ce face specific, ‘tipic’ şi irepetabil (sic) caracterul etnic românesc. Dimitrie Drăghicescu este invocat, în Psihologia poporului roman ca referindu-se la fondul scyto-tracic drept o mixare de fond latin şi slavon, din care debordeaza ideea – notorie astăzi – a credinţei strămoşilor noştri în ‘nemurirea sufletului’. Pentru daci, aceasta încapsulează filozofia ultimă, exponentă a unui existenţialism ancorat perpetuu în determinismul cosmogonic, acela al ciclicităţii şi, de fapt, al infinitudinii. O radiografiere a caracterului dac generează un portret în care etno-psihologul de început de secol aglomerează trăsaturi adesea contradictorii dar, fără îndoiala, puternic creionate: dacul este cumpătat dar viclean, perfid şi înşelator, caracterul său coleric reverberând în energetism, impulsivitate, dar şi o remarcabilă stăpânire de sine. La ‘cruzimea’ tipului dac se adaugă, prin extensia dominaţiei romane, ‘asprimea’ indusă lui de acest popor de cuceritori. Contribuţia slavă se rezumă la sociabilitate şi exuberanţă, cu devianţele inerente în superstiţionism, fatalism, etc.

În altă ordine de idei, orientalismul care a marcat cultura româna este incriminat fără rezerve de Dimitrie Drăghicescu drept instrumental în declaşarea viziunii ‘înalte’ de moştenire traco-dacică în lamentabil fatalism, apelul la paleative ca ‘soartă’, ‘noroc’, lipsă de încredere în propria persoană (21). O anume tendinţa la pasivitate, resemnare, sentiment al înfrângerii, absenţă a spiritului ofensiv, se fundamentează, fără îndoială, în moştenirile slavon-orientale implicate în amalgamul compoziţiei etnice româneşti.

Vasile Pârvan, istoricul interbelic, convoacă discuţia despre genealogii şi valori native încorporate în etnologia românească, în planul ‘reconstituirii tabelei de valori a ‘Antichităţii’ (22). Spectaculoasă între aserţiunile lui Pârvan rămâne aceea că între aborigenii traci (geto-daci de pe malul Pontului Stâng în perioadal secolului al 2-lea e.n., şi importul romano-grec, deosebirile la nivelul mentalităţii dar mai ales al filozofiei de viaţă sunt minimale, de altfel coerenţa de sistem între cele două fiind remarcabilă.

Un grad mai ridicat de ‘socializare’ rămâne în trăsătura dominantă a vremii adusă la noi de Greco-romanii antichităţii, iar vitalismul renăscut al geţilor este şi el până la un punct tributară acestei infuzii de Epicureanism dictat de imixtiuni etnice. Utilitarismul mai degrabă decât altceva este importul operat de cei dispuşi peste populaţia de pe Pontul Stâng, „potenţată de aportul societăţii precum şi de aura hedonistică a gândurilor sale…” (23). Această orientare extrinsecă determină conturarea cu pregnanţă a nevoii pentru o autoritate tutelară exterioară – zeii – care să preia balastul mundan al grijilor şi suferinţelor inerente vieţii.

Perioada interbelică, Gabriel Stănescu o balansează între gânditori precum Mihai Ralea, Tudor Vianu, Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu, C. Rădulescu-Motru, Constantin Noica, Mircea Eliade. Iată şi o sumară tapiserie din combinaţia sistemelor de reflectare a etno-psihologiei românesti în specificul său, la gânditorii mai sus menţionaţi:

Mihai Ralea. La acesta, spre exemplu, prevalează influenţa ‘artei’ în paradigma etno-genezei ‘spiritului’ unui popor, subliniind (aici in linie cu Jung) că aspectul ‘colectiv’ popular rămâne instrumental în diagnoza conferită la nivelul ‘tipologizării structurilor sufleteşti colective’ (27).

Gândirea interbelică, în general, manifestă o propensiune către urmatoarele idei: atitudinea sceptică faţa de capacităţile şi resursele psihice ale românilor, generând astfel un lamentabil dar şi extrem de primejdios declasism din centrul căruia românul este creionat ca ‘laş’, ‘servil’, instituţiile sociale ale acestuia fiind ‘simple maimuţăreli după străinătate’ (28).

Etnocentrismul (naţionalismul exacerbat) remarcat de un Ralea este şi el o polarizare a tendinţei de surclasare operate asupra culturii şi identităţii româneşti de către diagnostici exterioare occidentale.

Co-existenţa unui anume sentiment naţional cu ortodoxia, aceasta din urmă ca epicentru al creştinismului exprimat în termeni românesti, la noi, ideea însăşi de ‘naţiune’ beneficiind de o ‘naturalizare’ ca marcă a gândirii ‘originismului’ aprioric, acela care l-a determinat şi pe C.G.Jung sa determine structura psihicului uman în existenţa a-priori a arhe-tipurilor ordonatoare şi structurante.

Dimitrie Gusti. Unităţile şi realităţile sociale conduc la modele de viaţă care parcurg drumul de la ‘real’ la ‘ireal’ şi înapoi, cele patru departamente de context – cosmic, biologic, psihic şi istoric, oferind spaţiu de desfăşurare celor patru manifestări valorice obiective – economic, spiritual, politic, juridic (30). Pentru Gusti, sociologia devine simbioza între ‘general’ şi ‘individual’.

Tudor Vianu. În extensia unei anume poziţii junimiste, Vianu avertizează asupra unui grad ridicat de inadaptabilitate a formelor de import la fondul autohton, în cadrul aperturii către culturile exterioare, din planul culturii noastre româneşti (24)

Lucian Blaga. Cultura este acum privită ca şi metaforă a unei matrici stilistice transcedentale, fiinţând în orizontul inconştient al ‘neamului’. Anume factori stilistici activi, ca şi agenţi fermenţi ai unui anume ‘inconştient cosmotic’ (de filiaţie jungiană) retribuind poporului roman locul său în centrul individualităţilor ‘colective’ marcate arhetipal – colectivităţi între care ‘geniul’ nostru etnic îşi are o puternică reprezentare.

Mircea Vulcănescu. Fenomenologia marcată de tente etnocentriste proiectează asupra ‘eredităţii’ româneşti o configuraţie care, ferm ancorată în bagajul valorilor autohtone – în care matricea stilistică blagiana reverberează în evenimentul limbii şi al simbolisticii puternice – reprezintî o formă solidă de reprezentare. Gabriel Stănescu subsumează, astfel, o extra-polare între Blaga şi Vulcănescu: „În timp ce la Blaga existenţa este pentru român ‘dor’, aspiraţie trans-orizontică, existenţă care se scurge în întregime spre ‘ceva’, la Mircea Vulcănescu ideea de existenţă apare sub două ‘receptacole’: unul spaţial (lumea) şi altul temporal (vremea). Pentru români lumea este în prefacere, în devenire, ceea ce echivalează cu o solidaritate universală, într-un timp nedefinit, sugerat prin expresia ‘vremea vremuieşte” (25).

C. Rădulescu-Motru. Tipologia ‘naţionalismului monumental şi etern’ este încapsulată în imaginea ţăranului român, cât timp, în viziunea lui Motru, ‘stilul este poporul’. Colectivismul capătă la Motru un rol coagulant care nu permite o dezvoltare altfel decât refractară vocaţiilor individuale (25), căci românii s-au văzut constrânşi pentru a-şi conserva şi apăra mai bine existenţa, să recurgă la ‘înăbuşirea vitalităţii’ (25).

Vasile Pârvan. Melancolia, paseismul, fatalitatea, pasivitatea, non-rezistenţa în acţiune, ca trăsături morale etno-psihologice ale poporului român, validează ideea dupa care „calitatea diferită a sufletelor naţionale e o entitate de ordin diferenţial şi potenţial, iar nu esenţial”, căci valorile culturale au perpetuu nevoie de o existenţă ‘în particular’, în ‘specificitate’ şi ‘diferenţialism’ (26).

Constantin Noica. Românii sunt în posesia unui caracter ‘nefaustic’ unde realul istoric este substituit de abilitatea de ‘a fi in vremi’ (26). Despre români, Noica însuşi afirma tranşant ca aceştia nu ‘sunt’ ci ‘devin’ – acel ‘întru’ al interstiţialităţii aş spune, al interşarjabilităţii, al spaţiului nedefinit cu care s-a jucat până la exces şi auto-disoluţie, mai apoi, postmodernismul. Noica, însă, a intuit şi răspuns, pe undeva, la nevoia vremii pentru ieşirea din indezirabilul ‘canon’.

În creionarea cu maximă seriozitate şi pedanţă a câtorva noduri şi axialităţi care alimentează tabloul general al analizei asupra specificului românesc şi al unui atare profil care să delinieze între ele culturile ca şi entităţi particulare, Gabriel Stănescu a reuşitt cel puţin reignitarea interesului pentru studiul a ceea ce face cultura română – deopotrivă în ceea ce aceasta este dar şi în ceea ce nu este în concertul tuturor culturilor mai noi sau mai vechi ale lumii. Motivul pentru care efortul autorului din diaspora americana este relevant pentru mine este acela al iniţierii de dezbateri pe marginea a concepte şi noţiuni vehiculate astăzi ad infinitum fără ca adâncimea de sens a acestora să poată fi lesne atinsă. Întocmai ca în ‘caderea liberă’, ‘fără oprire’ (sic), ad infinitum, a corpurilor în spatiul mise-en-abimic baudrillardian, asemenea concepte urmează şi ele ad infinitum ruta circularităţii şi a neaşezării, aceea după care inabilitatea de a-ţi oferi definiţii clare, solide, fundamentale, rezultă în efectele apocaliptice ale postmodernismului, în care amestecul a ‘orice’ cu ‘orice’, precum şi asume supreme pe post de avangardisme revanşarde faţa cu ‘decrepitudinea’ unui trecut al conformismului, ne aduc din ce în ce mai aproape de gura dantescului infern en-abimic mai sus-pomenit, şi în care subiect/obiect fuzionează în haosul bine coordonat (sic) şi deloc incoerent sau involuntar al unei istorii care doar ‘pare’ (!) apocaliptică, ea fiind, încă, pe deplin recuperabilă. Tot ceea ce lipseşte, însă, este luciditatea şi unitatea de conştiinţă.

Românii americani sub scrutin

Emigraţia românilor în America este un proces desfăşurat de-a lungul a peste o suta de ani, primii emigranţi fiind români transilvăneni de la începutul secolului trecut. Patru mari exoduri, ne explică autorul, au marcat tranziţia românilor peste Atlantic: 1) Emigraţia economică a decadei a 3-a a secolului trecut. 2) Emigraţia politică şi intelectuală de după cel de-al doilea război mondial. 3) Emigraţia economică şi ideologică a anilor ’70. 4) Emigraţia post-decembristă, strict economică.

Un aspect pe care autorul îl emfasează nu o singură dată este acela al analizei social-economice a caracterului emigraţiei romăneşti în Statele Unite, fără, însă, un interes deosebit şi vis-à-vis de nuanţele psiho-sociale ale acestui fenomen, trecând dincolo de motivaţiile exterioare sau colective, în adâncurile, în resorturile intime ale fiecarui subiect in parte.

Între actele de cultură ritul, moştenit ca şi exerciţiu calendaristic prin care se marchează obiceiuri şi tradiţii, este adus de către noii veniţi şi calchiat peste valorile autohtone, individul recurgând la caracterul cumva duplicitar, hibridic al existenţei ‘în două culturi’: „Unii dintre ei adoptă prin imitaţie, obiceiuri străine firii lor, urmează ‘moda zilei’ pentru a nu mai fi stigmatizaţi ca străini. În rare ocazii ei îmbracă costumul naţional. Unele obiceiuri şi superstiţii suferă modificări, altele se menţin.” (59).

Scrutinul asupra comunităţii românesti pe continentul nord-american este realizat de Gabriel Stănescu cu pedanţă de sociolog şi antropolog. După o scurtă istoriografiere el se opreşte asupra asimilării subiecţilor în melting-pot-ul social american, ajungând la surprinzătoarea aserţiune că românii ar figura chiar între fondatorii naţiunii americane, opinând apoi despre apartenenţa de grup (cu preponderenţă la Biserica Ortodoxă) motivată de o puternică conştiinţă a identităţii româneşti ca şi identitate etnică ‘precisă’ (62). De la demografia fenomenului, la limbaj şi disponibilităţile de afirmare printr-o performanţă satisfăcătoare la nivel lingvistic, autorul apare bine informat şi cu o poziţie articulată în surpindere odieseei româneşti in America.

Referitor la limbă, însuşirea limbii engleze s-a făcut din ce în ce mai uşor, de-a lungul timpului, odată cu elevarea coeficientului de ‘educaţie’ şi bagaj informaţional adus cu ei de imigranţi de dată mai recentă. Cu timpul, limba engleză nu a mai fost însuşită ‘de la zero’ de imigrantul odată instalat în noua patrie, ci a provenit din anterioritatea unor acomodări cu această limbă încă din România.

Imigranţii postbelici au prezentat această particularitate a posesiei englezei încă înaintea sosirii în Lumea Nouă, deopotrivă cu tendinţa la a repudia din bagajul cultural orice era de asociat cu totalitarismul sistemului communist, căruia îi evadau acum spre promiţătorul, consumeristul capitalism. Slujba liturgică în limba română a fost şi ea secondată mai întâi de cea în limba engleză, marcând astfel momentul când şcolile de limba română vor deveni rara avis în comunitatea româno-americană, iar engleza va înlocui româna, marcând trista dispariţie a acesteia în majoritatea practicilor sociale şi de rit/cult.

Presa românească a parcurs şi ea un itinerar previzibil într-o direcţie nu cu mult diferită de cea a limbii. Dispariţia, în anii 70, a celor mai multe dintre ziarele româneşti, a venit ca o reacţie la riscul de a extinde ‘demodatele’ dar şi periculoasele instanţe ale ‘dezbinării dintre imigranţii balcanici’, la care subiecţii sociali în cauză pur şi simplu refuzau acum să mai ia parte (66).

Clasa socială specifică a romănilor-americani este fără dubiu acea middle class a curburii care separă escapismul şi izolaţionismul individualist specific şi in vertiginoasă escaladare în cadrul social capitalist, de spiritul integrator, colectivistic şi tributar – chiar şi la o distanţă considerabilă de casă – unui model al acelui nuclear family. Cu toate acestea, autorul ţine să precizeze – şi aici intervine particularitatea de impresie, mai puţin prin documentare, a autorului însuşi, marca lui – că datele recente dovedesc o formă specifică de ‘atomare’ (familia ‘atomara’), în sensul monadizării, atomizării individului din ce în ce mai puţin stabil în izolaţionismul ‘activ’, generat şi necesitat de aspectul consumerist-competiţional al societăţii americane cu predilecţie.

O îngrijorătoare atenuare, cel puţin la nivelul pattern-urilor culturale ale ţării de origine, este, în schimb, compensată de procesul revers în care „noii veniţi infuzează în comunităţile etnice cultura ţării natale, readaptată pentru a corespunde contextului american. Domeniile culinar, cel lingvistic ‘viu’, cel al slujbei religioase, etc., sunt generoase în asemenea aplicaţii (66-67).

Concluzie

Autorul, el însuşi un diasporic ‘de lungă durată’, se poziţionează în oncluzionarea acestui studiu prin propunerea de interogaţii pentru care invită la opinie. Iata câteva dintre temele propuse:

Raportul între ‘nativ’ (ereditate culturală din punct de vedere antropologic) şi ‘adaptativ’ (ca efect al achiziţionărilor pe parcursul fenomenului ‘aculturaţiei’).

Există o echivalenţă şi un determinism intrinsec între abilităţi şi variabile precum educaţie, vârstă, poziţie socială, coeficient de adaptabilitate, etc. – aceasta conferind un anume ‘câştig cognitiv’.

Modelele enculturative care tentează noii veniţi, mai cu seamă dacă aceştia sunt la vârste fragede, tind să eclipseze şi chiar să contracareze valorile ‘native’ pe care membrii familiei, tributari încă valorilor pre-dobândite, le păstrează. O anume ‘dualitate culturală’, o duplicitate în paradigma de rezolvare şi formare a unei identităţi proprii, se manifestă la aceia, nu puţini, care în familie vorbesc româneşte pentru a adera la valorile americane în spaţiul social ‘deschis’, non-familial.

Preponderenţă a păstrării valorilor etnice (mai cu seamă a celor religioase) se manifestă, totuşi, în ciuda oricăror eforturi la a ‘rezista’ sau, reversibil, la a se ‘acomoda’.

Efortul de a atenua propagarea undelor de şoc lăsate de impactul cu norme şi valori ‘noi’, determina dezvoltarea unui arsenal de practici mediatoare prin care din ‘desţărat’ (individ fără o ţară), românul de import pe teritoriul american să poată face faţă, şi să se pună chiar în posesia unei identităţi sieşi comfortabilă, dar şi acceptată de cultura-gazdă.

Motivaţia şi penitenţa rămân, de aceea, două feţe ale aceleiaşi monede: am putea încheia aici prin imaginea ‘desţărat’-ului poet Aron Cotruş (invocat spre maximă culoare de autor), acel ‘străin în ţară străină’ – el nu are altă şansă decât aceea de a alege condiţia de „a trăi într-o lume nu totdeauna prietenoasă, primitoare, generoasă cu străinii, dar cu siguranţă mai comfortabilă şi de un nivel material apreciabil… chiar dacă nu poate ocupa totdeauna în ierarhia socială un rol şi un status social în comformitate cu pregătirea şi vocaţia sa…” (104).

Efortul lui Gabriel Stănescu rămâne remarcabil, mai cu seamă în peisajul actual al unei Românii în disperată căutare a unei ‘identităţi’.

–––––––––––––––

Gabriel Stănescu: Românii din lumea nouă: valori native şi adaptative la românii americani”, Criterion Publishing, 2003.

Bucuresti 2006

AURELIA SATCĂU

____________

~„Zoe Dumitrescu Buşulenga: Între cultură, religie şi perenul arhetipal“

Întâi, mă simt obligată să salut conjugarea între o personalitate vie, palpabil-istorică, înscrisă, invariabil, între Alfa şi Omega limitării existenţiale, şi un principiu, Principiul însuşi, la fundamentul a tot şi a toate. Să mă explic: ce salut aici e personalitatea ‘vie’, sub identitatea celei ce a fost Zoe Dumitrescu Buşulenga, la întâlnirea cu ceea ce Carl Gustrav Jung a propus sub numele de Arhetip.
Sigur, incursiuni inumerabile au încercat să găsească o justă poziţionare celei care a insistat ca „o lume fără rădăcini este o lume fără morală”, ori crochiuri ambitioase, sau doar insistente, sau doar sincere si lucrative, care să prindă, în masca încremenită a timpului, conturul unui intelectual şocând profund pe incapabilii de a înţelege cum religia şi academia, raţionalismul şi trezirea, concomitent, a credinţei, se pot alevia, reciproc, în concordia care să le absolve de relaţia rece, dihotomică, binară, a opozanţei.
Şi totuşi, din amorfa a nenumărate tentative în a defini (şi a ‘se’ defini) a celor aplecaţi spre actul de istoriografiere a locului ocupat de Zoe Dumitrescu Buşulenga în cultura română, găsesc că Artur Silvestri abia, oferă cel mai tulburător mod de a caracteriza ceea ce se transferă în eternitate drept ‘arhetipal’, şi a lega aceasta de omul de cultura Buşulenga; iar aceasta, conştient fiind, sau nu, de faptul că Jung însuşi ar fi salutat, în întreprinderi ca ale lui Silvestri, genuina, disperata încercare de a ‘salva lumea’ prin ‘culturalizarea’ noţiunii de Arhetip, prin explicarea rezistenţei în/prin cultură în actul de apelare al fondului peren al lui arche.

În florilegiul dedicat celei ce dispărea în primele luni ale lui 2006 (Zoe Dumitrescu Buşulenga, opera încoronată, Carpathia Press, 2005), Silvestri, mai mult sau mai puţin conştient de atingerea vîrfului sacru al Arhetipului, reclamă, încă odată, necesitatea antrenării într-o anume ‘iniţiere în rostul punctelor cardinale’ (cum se întîlneşte, aici, cu axis mundi-ul eliadesc), descriind, în cel mai apt ton jungian, această paradigmă a ‘organizărilor înlănţuite’, a ‘principiilor vii’, a mecanismelor „ce identifică valori şi le aşează astfel încît să devină nu doar inteligibile mai tîrziu ci şi capabile de a germina, producînd, la rîndul lor, alte valori ce se înşiruiesc în serii şi tipologii”, căci „. . . suntem în domeniul tiparelor, al prototipilor şi al schemelor universale, unde sălăşluiesc modele şi exemple şi unde haosul şi incidentalul nu îşi află legitimitate şi înţeles. Acesta este universul Tradiţiei” (5).

În propria mea consideraţie asupra Zoei Dumitrescu Buşulenga, a devenit inevitabil, încă odată, să nu remarc cum cel mai apt mod de a fi plasat pe intelectualul-devenit-monah, validînd, astfel, existenţa religiei profund în interiorul culturii, iar nu aiurea, ca mecanism autonom al sfâşierii prin atomizare şi individualism, modul ideal de a justifica selecţia insăşi operată în organizarea valorilor alese să transcendă istoria, este apelul la Arhetip – acela care, în viziunea lui Artur Silvestri, rămîne „principiul nevăzut, entelehial” capabil a ne plasa în „impalpabil şi nedesluşit dar, în acelaşi timp, într-un strat atît de indiscutabil prin urmări şi efecte încât simpla neîncredere raţionalistă se împiedică de dovezile ce apar din orice punct de vedere ne-am aşeza” (5). Şi, cu toate că sîntem fiecare impregnaţi de acel blue-print al arhetipalităţii, al mărcii inconfundabile a ceea ce cu adevărat sîntem, numai unii – Zoe Dumitrescu Buşulenga printre aceştia – par să adauge orbitoarei lumi a arhetipurilor, propriei geografii interioare fiinţând laolaltă cu fundamentele înseşi ale speciei. Mai mult, ei coboară treptele de Sine în adîncurile tainice, către lumea ab initio unde toate îşi au rostuit sensul lor, ca într-o splendidă rezervă akashikă nu, nu a faptelor trăite şi înseriate acum într-un soi de catalog al timpurilor, acel Akashik Record, ci a rădăcinilor, în spatele cărora nimic nu e, poate doar circulara Nirvană torcînd un fir care nu se rupe niciodată.

AURELIA SATCAU

Melbourne, august 2006

_________________

~”Despre clasa si patibularism”

Am sugerat, într-un eseu precedent Triviala pedagogie a globalismului si lipsa lui ‚de ce’ abordarea chestiunii ‘clasei’; şi cum noi, cei proaspăt ‘eliberaţi’ din penumbra confuziei valorilor aşa-zisului comunism, ramînem, vai, atît de refractari la a admite ‘clasa’, iată că Vestul, în înţeleptul său pragmatism (sic), nu-şi permite s-o ignore (middle class rămînînd, pentru ei, marea utopie, dar şi marea ‘cacialma’ a sociologiei).

Categoria sociologică a ‘clasei’ este, însă, profund restricţionată la noi, de extrapolări si conotaţii in direcţia ‘politicului’ şi a ‘culturalului’. Uneori, ‘clasa’ rămîne chiar în umbra aparentei ostilităţi între ‘politic’ şi ‘cultural’, o aparenţă cultivată deloc accidental de ‘culturologii’ liberali ai post-al-ităţii – curentul post-al-ului proiectează o lume de ‘după’, sau ‘din afara’ istoriei, producţiei, culturii, realitaţii inseşi. Francis Fukuiama, notoriul promotor al ’sfîrşiturilor’ de tot felul’, extrapolează acest procusteanism în care membrele prea lungi ale istoriei se vor ajusta după nevoi…economice. Căci atunci cînd ne prabuşim in mise-en-abime-ul istoriei, ceea ce ne va harţui rămîne …economicul; cit si ce anume ne putem procura, daca si unde si cum…pamintul, pamintul nostru odata roditor si spirit balansat si mindru intre astre, arid si infierbintat acum pina la scrum, pam intul, iata, nu mai e al nostru… şi aici voiam să ajungem, în exact punctul în care ‘clasa’, în vasalitatea ‘politicului’ şi în servitutea ‘culturalului’ (acela preponderent ‘estetic’, ‘de formă’), ar trebui, de fapt, să defineasca exact ceea ce tentativele ludice o opresc la noi, ca şi aiurea, să definească, şi anume: hegemonia ‘economicului’, tradusă, mai simplu, drept prăpastia generată de dihotomia ‘bogat/sărac’, mai simplu spus: frati suntem la masa parintelui nostru, mai saracita si amara acum decit niciodata, dar iata cum frati fiind unii suntem mai frati decit altii (sic).

Iar pentru a eluda această vie, dureroasă, abominabila schismă, ascultaţi manevrele ludice prin care un Patapievici, spre exemplu, incearcă să ‘abată’ realitatea fie către zona abstractă a ‘politicului’, fie către cea atractivă (prin natura sa, mai ales pentru noi, românii!) sau aparent incomensurabilă (prin simpla sa extensie) a ‘culturalului’ – spune Patapievici: “Mă aştept ca luptei pentru reformularea politicii să îi urmeze lupta pentru reformularea culturii” (Patapievici, Politice). Şi continuă, demonstrînd distanţarea stelară la care rămîne faţă de adevărata bază a politicii – egalitatea în drepturi a subiecţilor sociali, baza materială trebuind să fie, necesarmente si invariabil, punctul esenţial de referinţă (o baza materiala a justei distributii, desigur) “…iar cultura tinde sa fie absorbită din nou de acţiune politică, ceea ce, fără a fi un rău, nu este în sine un lucru necesar”.Dar ce omite autorul patibularescului este faptul ca ‚acţiunea politică’, nu lasă, în sine, nici un dubiu cum ca un drept sau altul nu se obtine decît prin genuina ‘acţiune’, ‘activism’, ‘incident’ sau ‘faptă’, cu toatele asteptind să materializeze teorii ale drepturilor în substanţa lor profund etico-istorică, aceea a satisfacerii ‘egalizării drepturilor la resurse’.

În cartea sa History Without a Subject (”Istorie fără subiect uman”), David Ashley caracterizează aceşti postmoderni ‘afirmativişti’ (affirmativists), aceşti postmoderni de tip New Age, aceşti liberali postmoderni, ca fiind profund disconectaţi de ‘acţiunea politică’ propriu-zisă, dedaţi în exclusivitate la o monadică ‘transformare’ individuală (nu, nu de clasă, astfel ca unitatea de conştiinţa în realizarea propriei condiţii la cheremul hegemoniilor economice, să rămînă tabu, căci aceasta, odata revelata, ar perturba, nu-i aşa, ‘avîntul’ acestor ‘modelatori’ de drumuri care nici nu vor să ştie prăpastia ameţitoare care-i separă de co-naţionalii lor ‘patibulari’, si pe care ‘numai o iubire enormă’ îi mai poate extrica din ‘urîţenia care îi locuieşte’. Căci, in spirit iarasi patapievician, “odata ce te-ai dezgustat de el, poporul român nu îţi mai poate face nici măcar milă. Numai un sfînt îl mai poate salva (dar acela dacă o va face se va pierde pe el)” (Patapievici, op.cit., pg.65).

Şi nu uitaţi că un ‘culturolog’ (sic) român de vremuri noi e cumulard: el nu doar cultura o veghează, perorînd meta-narativele unui individualism, cinism si monadism de clasă ‘opacă’ la adevărata stare de lucruri, dar el este, deopotrivă, politicianul şi economistul naţiei, a cărui creolitate, cum ar spune Artur Silvestri, se întrevede tulbure în iritarea că, admirînd civilizaţia celuilalt, a împărăţiei, precum şi progresul orbitor, oh, atît de orbitor al acesteia, el suferă că s-a născut “printre autohtoni iar nu între imperiali” (Artur Silvestri, Semne si peceţi: şapte lecţii despre originism, pg.24).

Concluzie: Rămîneţi cu mine în interogaţia crucială care ar trebui să se nască în fiecare din noi, bieţi patibulari la răscruce de mileniu: care este ‘clasa’ economică (nu, nu doar vehiculata clasă politică, sau ‘elita’, ‘intelighenţia’, ca şi clasa culturală/superioară), aceea curat ‚economica’ a poporului român? Gîndiţi-vă fără ruşine in termenii pragmatici ai lui ‘a avea’: Ce avem noi? Ce (mai) este al nostru? Cineva încerca să răspundă, prin 1996, la aceasta, şi sînt curioasă dacă ar mai face-o şi acuma, afundat pînă in gît în fotoliul menit să reprezinte, suprem, tocmai starea ‘culturală’ a ţării ăsteia; ascultaţi, vă rog, şi ţineţi-vă răsuflarea, nu pentru mult, căci nu este decit o oglindă falsă, in care Adevarul n u se poate, in veci, prabusi: “Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cînd i-au lăsat romanii pe daci în formula hibridă străromâneasca, ne-au luat la urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavi; mă rog. Apoi ne-au urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată, iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfirşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, avînd o băşică a udului mai mare (de, beţiile…), i-au dovedit. Noi ne-am zvîntat puţin între 1866 şi 1940, cu intermitenţe, apoi ne-au luat iar: acum însă, inovaţie, au început să urineze şi unii români peste români, patrioţii de la 1 ianuarie 1948, cînd, ca la start, au început crimele în masă şi deportările. Valea plîngerii a fost transformată de români pentru români într-o vale a urinei corosive. Care era mai şmecher se suia pe capul vecinului şi-l pişa. Şi, cum toţi românii e deştepţi, urinarea a fost, din noul paşopt încoa’, generală. Românii devin stimabili prin generaţia de la 1848 şi meprizabili prin cea de la 1948. O suta de ani, atît a durat România în spirit. In rest, valuri şi valuri de urină. Ce mai e de adăugat?” (pg.63)…Ce mai e de adăugat?!? Si daca este, adaugati, rogu-va, conationali ai nostri, adaugati pe acelea care vor aduce Pasarii Phoenix rugul insusi, pe care sa arda in flacarile mistuitoare ale lui ‚a intelege’ si ‚a nu accepta’. Renasterea si Reconquista, ele sunt inca ale Omului.

Prof. AURELIA SATCAU

Melbourne, iunie 2006, adaugat in ianuarie 2007

_______________

~”Triviala pedagogie a globalismului universalist”

TRIVIALA PEDAGOGIE A ‘UNIVERSALISMULUI GLOBALIST’

ŞI LIPSA LUI “DE CE “

Analiticului ‘de ce”, nimic nu vrea, în acest moment al istoriei, să-i răspundă.

Descrierea aşa-numitului ‘eveniment’ se face nu în parametrii motivaţiei, ci în aceia, adesea patetici, afectiv-triviali, ai urii, controversei, precum şi ai tuturor acelor nuanţe care vor să mascheze adevărata ‘natură a lucrurilor’.

Evenimentul – conflictul! – fie el 9/11 sau Holocaustul, ori conflictul abrupt si agravant, al acestui mijloc de iulie 2006 în Orientul Mijlociu, cind Libanul a parut pentru o clipa ca singereaza mortal, din jugulara care arunca in contra vintului jetul infierbintat de ura ca raspuns la desecrarea sufletelor, sau congestionata recrudescenţă polemică sistemico-etnico-larg-culturală existentă în permanenţă în presa româneasca de după ’90, deci, cum spuneam, ‘evenimentul’ ajunge pînă la noi drept un palid crochiu, desfigurat de infinitele linii de forţă care sînt interesele de tot felul şi care, în crasă auto-reflexivitate, se feresc să facă altceva decît să se definească pe sine (în parametrii superlativi, desigur), lăsînd în ceaţă acel ‘de ce’ inquisitiv al istoriei ‘reale’care, odată ancorat analitic, ameninţă cu însăşi definirea motivaţiei sale celei mai adînci; iar aceasta nu place, căci este chiar ameninţarea cu reabilitarea celei devenite atît de promiscuă azi, în istorie – ‘clasa sociala’, cine ne-am nascut a fi, adica, ce fel de ‘alesi’ intru domnul ne aflam a fi acum si pururea si in vecii vecilor…dar despre asta mai tîrziu (daca timp va fi si istorie suficienta care sa cuprinda asemenea Adevaruri)

Iată, deci, că nu ‘cum’, cît ‘de ce’ ar trebui să fie miza oricărei negocieri. Iar pentru aceasta, o bună ‘pedagogie’ ne este, încă, datoare.O anume ‘hermeneutică’ (instanţă a ‘interpretării’) tinde să inducă un ‘semn cultural’ gata să corupă propria noastră conştiinţă; mai simplu spus, ‘construim’, imaginăm ‘o’ realitate – aceea care ‘trebuie’! – în marginea a varii practici nu atit etico-morale, cit strict legate de pedagogii mincinoase şi manipulative. ‘Cine’ ne învaţă, ‘ce’ ne învaţă, ‘cum’ ne învaţă, dar, mai ales, ‘de ce’ ne învaţă ce ne învaţă, iată întrebarea.

De la academicii cu emfază şi cu acel stiff upper lip (un soi de buză de sus imobilă, spînzurînd acolo în actul vorbirii spre a da protocol şi decenţa selectă a ‘neparticipării’ şi detaşării regale), şi pînă la învăţătorii de ciclu primar, natura pedagogiei prestate e, cel mai adesea, lacunară şi primejdioasă, căci ea nu reflectă decît propria ‘stare’ a dascălului prins în actul ‘livrării’ unei ‘mărfi’ ce trebuie consumată şi subtil regurgitată, diseminată, la rîndul său, într-un lanţ al coruptelor circulaţii de valori, pe care , vai, atît de mulţi le confundăm cu ceea ce nu sînt.

Am crezut întotdeauna, de 16 ani încoace cel puţin – ani grei de ‘diaspora’, cititi ‘galera’ – că o ţară ca România, cu cît se cufundă mai adînc în confuzie, condamnată la maniheistul ‘albul’ e ‘alb’ şi ‘negrul’ e ‘negru’, cu atît mai mult îşi va dovedi incoruptibila intuiţie că, de fapt, ‘albul’ chiar este ‘alb’ şi ‘negrul’ este chiar ‘negru’, iar expunerea la confuzie nu da decît şansa dispariţiei totale sau…renaşterea; o renaştere de Phoenix, a cărui ‘ardere de tot’, paradoxal, va lansa, deodată, ţîşnirea în sus, cu violenţă, a flăcării celei mai vii. România – caci trebuie ceva ‘stagiu’ în suferinţă, confuzie, şi iar suferinţă, o combinaţie letală de care nu multe popoare au fost in asemenea masura încercate, şi nu, nimic nu este aici partinic, naţionalist sau limitativ – Romania, deci, reprezintă una din acele pepiniere şi intersecţii unde istoria a încrucişat ‘atîtea’, încît pedagogia este, iata, o cursă sisifică, iar eşecul unei ‘bune’ pedagogii rămîne nu doar efectul abilelor, sistematicelor manipulări în conştiinţă, dar şi expresia unei configuraţii arhetipale specifice noua, în sensul în care, în timp ce arhetipurile sînt containere specific-umane care îşi aşteaptă ‘substanţa’, ei bine, istoria a generat, în cazul României, o lavă fierbinte, pîrjolitoare, si în al cărei foc cele încălzite, fertile, vor fecunda încă odată.

Dar să configurăm, pe scurt, noua pedagogie a globalismului, cea care să traducă ambiţiile şi nevoile acestui nomad aventurier, şi peri-patetic agent provocateur, responsabil pentru mac-donaldizarea noastră nu numai în ‘gastronomic’ dar şi în ‘ideologic’ – un soi de ‘pedagogie universalistă’ şi ‘universalism pedagogic’ care vrea să descrie o omenire a aceloraşi – repetate – istorii, tragedii, configuraţii şi delinieri de ‘viitoruri’ ale omogenizării; o pedagogie a ‘poveştii’, a ‘fabulei’, a descriptivismului şi a trivialismului, a ‘picanteriei’ şi a qui-pro-quo-urilor de bal mascat.

Nivelele afectiv, sentimental, experienţial şi particularist fiind cu toatele un rezultat al relaţiilor de clasă, de ‘casta’ mai bine spus, pozitionari ce nu pot fi nici confundate şi nici re-tribuite, nici a-tribuite şi nici dis-tribuite aleatoriu ci cu un scop anume, în cadrele falsei, ludicei pedagogii a globalismului, simptome ale unei istorii imbricate într-o realitate ‘spontană’ (sic) si care, în loc să unifice istoria din fiecare, monadizează, individualizează subiectul, înecîndu-l într-un particularism care-i va bloca accesul la unitatea de conştiinţă, la ceea ce face sursa comună a suferinţei. Desigur, raţiuni clar (!) economice funcţionează aici, cu o miză care este foarte serios pusă, într-un joc pe viaţă şi pe moarte (resursele sînt întotdeauna generatoare de asemenea culmi ale flagranţei, căci resursele sînt baza însăşi, obliterate cum ar vrea unii să rămînă, ascunse în spatele diverselor aparenţe de ‘estetic’, formal şi ‘bon-vivance’ universalist). Mimetismul – în predarea istoriei României, spre exemplu – faţa de alte, asemănătoare, instanţe cu grad general-uman, universalist şi, deci, nivelator, dezavuind cadre natural-social-istoric si geo-politic specifice, izgonindu-ne, adica, din propriile ‘realitati’, nu fac altceva decît să întreţină abolirea oricărei şanse la interogaţie, la pură, genuină, sănătoasă interogaţie asupra acelui de ce motivaţional care face din istoria unui popor – fie ea şi aparent maniheistică – o ‘anume’ istorie şi nu alta, o anume configuratie a constiintei collective ca si a subconstientului colectiv. Căci realitatea este că a venit vremea să reabilităm Realitatea, iar nu acel ludic ‘real mai real decît realul însuşi’!

Prof. AURELIA SATCAU , Melbourne, iunie 2006, adaugat ianuarie 2007

____________________

~” Curajul deconstructiei comunismului „

Curajul deconstrucţiei ‘comunismului’: analistul sub scrutin

De atîtea ori, de-a lungul fulguraţiilor noastre prezente în istoria de sfîrşit de mileniu a României, subiecţi înfriguraţi şi osteniţi de priveghiul cozilor la pui, mălai, pîine sau banalul lapte cel de toate zilele, urechile noastre s-au exersat la muzica ‘de lemn’ a unor veşnic aceleaşi noţiuni şi concepte – ca o viitură de consoane între care nu respiră, suplă şi ardentă, nici o vocală – limbajul atît de dispreţuit al ‘comunismului’: clasă, ideologie, capitalism, relaţii/forţe de producţie, profit, exploatare, etc, etc, etc.
Şaisprezece ani după implozia lor forţată în urechile noastre, care rezonau în secret orice legătură cu intelectul si spiritul, cineva, ceva îşi cere, acum, drepturile; şi chiar dacă un Patapievici sau Dinescu, din lojele patriarhatului lor businăresco-boieresc, vor deschide un ochi ciclopic şi vor pocni din degete către Ion/Costică/Gheorghe cum că ar ordona investigaţii de Blitzkrieg asupra chestiei; sau un Liiceanu va fi filozofînd pudibondesc, debitînd ‘grand-narative’ de crepuscul de imperii, sau un Cărtăreşti-Profităreşti ne va fi adormit (pe cei mai slabi dintre noi) sub sordide păgînerii de-o noapte, o noapte la capătul căreia galbenul luceşte pe tipsia slinoasă a jocului de-o clipă, în autentici – e drept! – alămuri de jazz-uri bune, cu poeţi sinceri şi sobri (lucizi, adică, şi înflăcăraţi ca odinioară), şi chiar dacă domnul Tismăneanu ar amîna invocări şi convocări şi revocări şi renunţări, subit auto-reflexiv, pansiv şi el, ca tot omul, cînd vede venind spre el valuri înălţate într-o maree, ameninţînd plaje senine sub ceruri sinilii, şi chiar şi aşa, din pură curiozitate şi tacită metodă, vom proceda acum şi noi, ca şi Vestul, la ‘deconstrucţie’: clasă, egalitate, exploatare, relaţii/forţe de producţie, etc. – cele de mai sus, le ştiţi – sub scrutin.Vă propun, aşadar, un soi de incurs tematic: re-calibrarea unor concepte pierdute prin manipularea pe cîmpul de luptă la care am luat parte, ‘ca-ntr-un vis’, cu toţii; vă propun şi un genre – unul hibrid, cel mai bun: poematism/radicalism, pentru că numai aşa, Sinele şi Raţiunea, Emoţionalitatea şi Luciditatea, Vizionarismul şi Pragmatismul necesar clarificărilor (unele de maximă urgenţă !), pot fi pe veci împăcate, şi numai aşa Ludicul – dualitatea băşcălioasă şi ameninţătoare a ‘hibridităţii’ – poate fi pe veci eradicat!

Acestea fiind spuse, să încercăm, împreună, fără prejudecăţi şi neincomodaţi de strategiile confuze, agonice ale mercenariatului, ‘re-citirea’ unor concepte: vă propun, pentru început, şi spre reflecţie, o definiţie a lui Louis Althusser, asupra ideologiei: Ideologia ar fi expresia relaţiei imaginare a individului cu realitatea propriei sale existenţe. Prin extensie, putem adăuga că Mitul se strecoară, se insinuează perfect în exact faldurile generoase ale coeficientului de ‘imaginar’ implicat de Althusser, căci ideologiile sînt întotdeauna ‘propuneri’ din afară, o mîncare re-încălzită, indiferent cît de bună; în momentul pasării ei către subiect, ideologia poartă marca celui care o pasează, un imaginar care vrea să (se) contamineze. Şi cum ideologiile sînt, de regulă, purtătoarele unor virusuri menite să structureze, cu premeditare, atari imagini asupra realului, iată un asemenea ‘virus’ a cărui virulenţă (sic) sapă adînc, de sub miasmele putride ale pseudo-sincerităţii – numele său: politica lacrimilor. Iată şi substanţa: inegalitatea manifestă în accesul la resurse, cu alte cuvinte, poziţionarea în cadrul condiţiei de ‘clasă’. Ceea ce se reprezintă prin patologia declanşată de asemenea virus e ‘orbirea’, falsul activism, pseudo-dinamica, filantropia mincinoasă şi ocultă, îndemnul pervers la (falsă) echitate, controversata chestiune a ‘finanţelor’, a lui ‘a avea’ – acesta din urmă tabu, şi obliterat cu subtilitate în Vest (Vestul are ‘tradiţie’ în exact asemenea tip de negocieri, cît timp noi, non-Vestul, de abia le ‘luăm la bord’). Impresia că a face filantropie rezolvă suferinţa generată de oripilanta discrepanţă de clasă, e lamentabilă. Greşeala, susţine un Mas’ud Zavarzadeh, ar sta în impresia că problema ‘distribuţiei’ (de resurse) odată rezolvată, dureroasa chestiune a eliminării disparităţii sărac/bogat va fi şi ea, automat, solvată prin pur, benign, activistic ‘voluntariat’ filantropic. Şi cum sîntem cu toţii capitalişti acum (sorry, China, se pare că am pierdut cu toţii partida, pe moment, cel puţin, şi aviz ‘admiratorilor’ mei: aşa după cum am mai spus, nu, nu sînt decît adepta unui larg umanism, suficient de generos şi comensurabil pentru noi toţi), nu putem numi decît propagandă capitalistă această ‘strategie a lacrimilor’, în care caritatea şi filantropiile efectuează o lamentabilă diversiune în direcţie afectiv-empatică, eliminînd, amînînd cel puţin, orice analiză esenţială, mai cu seamă în statele aşa-zis ‘în tranziţie’; căci poziţia de clasă va dicta, în ultimă instanţă, alegerea fiecaruia: muncitorul concediat, în pragul concedierii sau ‘beneficiar’ al celebrului 1 dolar pe zi pentru prestaţia atroce în condiţiile inumane ale exploatării la sînge, nu va alege asemenea îmbuibatului, discreţionarului puhav patron, fie el şi un fost muncitor, ca şi el, îmbogăţit peste noapte ‘prin muncă cinstită, grea’ (mitul averilor făcute pornind de la acelaşi 1 dolar’), sau investit cu opulenţă şi huzur de vreo genealogie coborîtă din regnuri, oh, albastre ale desfrîului sau, mai mult, ale vreunei auto-investituri în ale în-divinării (eu-sînt-de-rasă-divină).

În concluzie: Să rămînem alerţi la seducătoarea politică a lacrimilor şi a compătimirilor perverse (se aude că nu mult înainte de ‘revoluţie’, un contingent serios de infanţi de prin orfelinatele şi aşa blestemate de neajunsurile ‘deceniului-de-oroare-80’, binecuvîntaţi cu ceva ‘filantropie’ profilactică, ar fi fost injectaţi pre-emptiv (sic) cu unul din vaccinele acelea (polio, sau anti-hepatic, nu mai contează) pentru care Vestul e oricînd gata să convoace armata (!), dacă e nevoie, pentru a le implementa; ştiţi, probabil, urmarea: România alunecă pe nesimţite pe lista neagră a ţărilor genocidale împotriva propriilor infanţi, contaminaţi cu SIDA, în condiţiile de igienă (sic) discutabile ale anilor ’80 din România. România, de fapt, rămîne fără concurenţă în asemenea cruciadă împotriva propriilor infanţi, căci nici Africa mortalităţii în milioane, nu şi-a sacrificat, cu bună ştiinţă, viitorul, cum am facut-o noi, românii.

O altă idee care merită reflecţie ar fi spre o anume canonadă sugerată de grupări precum „Colectivul Roşu” (nu, nu vă grăbiţi la pielea găinii sau la diatribe anticipate, rămîneţi o clipă surzi la falsele chemări liberale – veţi înţelege de ce nu ne permitem, aici, tocmai aici, să ne pripim): Revoluţiile, spun ei, ne sînt propuse ca ‘seducţii’ (seduşi de ‘ideea de revoluţie’, muşcăm nada, şi oferim ofrandă un contingent necesar martirajului, pentru a intra – dar asta nu o mai ştim, cei mai mulţi dintre noi! – în istoria secretă a manipulării ca cei mai naivi dintre naivi; pedagogiile sînt convertite în acte terapeutice de profilaxie împotriva vremurilor grele (sic), ameninţătoare, cărora le facem şi mai uşor faţă, ni se spune, dacă ne asumăm istoria ‘pe cont propriu’; la fel, reacţia la istorie (principiul divide et impera). Subiectul este întotdeauna „Eu”- eu, eu, eu, o personalizare fără oprire a unui act pe care istoria ni-l cere, vai, aproape tribal, în acea substanţială, trainică, nobilă solidaritate comunală de care am fost odată, de mult, marcaţi cu toţii; pînă într-o zi…Pe de altă parte, deconstructivismul sau poststructuralismul postmodern ne-au învăţat cu a clama nevoia de demitere a opoziţiilor, a dizolvării polarităţilor, dihotomiilor şi binarismelor de tot soiul: dar aceasta poate ajunge la abolirea, spre exemplu, a diferenţelor între state, diferenţe operate grosso modo ca şi state bogate/state sărace, sau la ‘munca’ (cea care l-a facut pe om, sic) devenită redundantă, interşarjabilă cu ‘profitul’ sau ‘capitalul’ (după falsa impresie că ‘dacă munceşti, ai’) iar relaţiile de producţie, în loc să-şi păstreze verticalitatea în faţa opozantului direct, forţele de producţie, lăsînd loc la o aprehensie a conflictului care stă la baza producţiei, se confundă, de fapt, între ele, afirmînd abolirea distanţei galactice, apocaliptice, între posesiunea de mijloace şi plasarea, în consecinţă, faţă de aceasta: comparaţi pentru o clipă pe întreprinzătorul Bill Gates (şi el din categoria celor porniţi de la sunetul calp al acelui unic ‘1 dolar’ al începuturilor?), şi creatorul realmente de bunuri, micuţul, trudnicul, materialist-orientatul asiatic, să zicem, cel marcat şi el de legea acelui ‘1 dolar’, dar de data asta ca şi venit invariabil pentru munca pe parcursul unei singure, interminabile zile pe plantaţiile mlăştinoase ale orezului malaiezian sau cambodgian sau vietnamez, pe cîmpuri care au reuşit să scape ca prin minune otrăvurilor napalmului experimentat de grijuliii, ştiinţificii şi revanşarzii americani în retragere, vreo, aproape, jumătate de secol în urmă; Bill Gates, sau Dick Cheney, sau oricare dintre domnii apretaţi ai asepticului Allianz, faţă în faţă cu vietatea scundă şi agilă de mai sus, versată în repetitivitatea operaţiilor din fabrici sau de pe cîmpurile în bătaia arşiţei sau seceraţi de vînturi pustii (degeaba Timpurile Noi ale lui Chaplin, vă amintiţi, nu-i aşa, filmul şi mutriţa lui nea Chap, pe post de proletar, între parafernalia tehnologiilor care-l hrănesc ‘la faţa locului’, chiar la ‘locul prducţiei’, astfel încit să-l ţină şi mai activ şi eficient, căci nimeni nu e de neînlocuit, mai ales după logica consumerismului; o beţie a productivităţii pe care, dacă ar fi fost de bună credinţă (dar numai dacă), un Andy Warhol, designerul primelor copii şi multiplicaţii în artă – arătînd că orice e dispensabil, nu sîntem decît unii în umbra redundanţei celuilalt. – acest Warhol ar fi reprodus la nesfîrşit, multiplicînd această faţă ‘patibulară’ a micuţului vietnamez la scară de cîteva bilioane. Dar spălăcitul fătălău artist, cu mutra ineptă a celor plictisiţi, oh, plictisiţi de moarte de timpul ‘care nu mai trece’, sau ‘trece prea greu’, tîrîndu-se alene, plicticos, plicticos, plicticos…spălăcitul cu ochi mici o preferă, însă, pe Marilyn Monroe, a cărei mutriţă proliferează în milioane de copii pecetluind, astfel, pe vecie, unicitatea produsului artistic, caracterul său irepetabil (într-un anume sens, arta nu-şi va mai reveni, de atunci, niciodată, şi se întîmpla din ce în ce mai des ca investitorul grăbit şi frugal să cumpere, de fapt, un poster, crezînd că a cumpărat ‘tabloul’).Dar să mutăm obiectivul asupra României, şi să ne hazardăm în ignorarea diferenţelor radicale (aşa ni se recomandă!), să ignorăm chiar ‘clasa’ (!), pentru că deconstrucţia acesteia, nu-i aşa, ne-ar culpabiliza instantaneu ca troglodiţi ‘marxişti’, capete de lemn cu minţi împăroşate şi creiere nu doar minuscule şi obediente, dar aglutinate de sfera ideologiilor de stînga atît, vai, de ridicole (în exclusivitate, numai ‘marxiştii vestici’ au un rost în societăţile lor, ba chiar se împăunează cu a reprezenta intelighenţia. Noi nu, şi nu: incomozi, insistenţi, avizi de ‘iluminare’, ni se şopteşte că ‘dizidenţa’ şi ‘clasa’ nu pot fi analizate împreună. Dar ce ar putea interesa într-o atare analiză a celor două? Probail că o analiză comparatistă între Mircea Dinescu – dizidentul (cel selectat în exclusivitate pentru a-i fi mulţumit pentru ‘rezistenţa’ sa de către Vladimir Tismăneanu în „Fantasmele salvarii”) şi Mircea Dinescu latifundiarul oligarhic, simpatic şi compulsiv, nu lipsit de talent, dar…de aici şi pînă la condiţia de ‘biet’ dizident…

Despre ‘clasă’, în trecere

‘Clasa’ reprezintă un vechi credit acordat poziţionării subiectului istoric vis-a-vis de ‘a avea’ şi a fuziona la nivel de comunitate – mai largă sau mai restrînsă – în virtutea unei valori consensuale (etic vorbind) şi de directă aplicaţie a individului la lume. Valorile care definesc grupul social sînt şi ele o arcană pusă sub lupa sociologiei, iar categoriile care au decurs din concluziile la asemenea întreprinderi sînt vaste, bine articulate, în capacitate să ofere o complexă tapiserie a conglomeratului de tendinţe şi aplicaţii ale umanităţii, în tribulaţiile sale de-a lungul unui lung şir de asumări.Valorile, însă, care ar defini ‘clasa’ sînt dintre cenuşăresele demersului sociologic, psiho-sociologic mai bine spus, ocolind această analiză cu obstinaţia cu care intenţia rămîne de a păstra recluse, izolate, asemenea concluzii. Nu atît o chestiune de etică, dar una care s-ar obliga la pur descriptivism al condiţiilor reale de simultană incorporare a indivizilor ‘în clase’, este aceea ce ţine problema ‘clasei’ încă obscură la nivelul sociologiilor Vestice, dar, mai ales, în cele ale noilor, emergentelor societăţi care au irumpt pe scena istoriei, odată aceasta vacuată de mascarada de final de mileniu a ceea ce am fost învăţaţi a numi ‘comunism’, în Europa de Est. O lărgire de spectru ar fi aici necesară, în sensul în care Balcanii reprezintă, poate, o arie mai generoasă analizei şi discuţiei decît ceea ce Vestul izolează şi propune sub nominalul ‘Europa de Est’. Tentativa de a aduce în discuţie ‘clasa’ este, din nefericire, încă sortită unei vehemente respingeri şi obliterări în discursul deopotrivă Vestic dar şi Estic European, căci elucidarea în aprehensie a ceea ce delimitează categoria ‘clasei’, ar implica grave perturbări în însăşi ideologia liberală ca forţă predominantă în construirea unui anume Sine social al individului tranzitînd acum dinspre ‘comunism’ ca şi sistem al ‘oprimării’, către ‘liberatorul’, ‘democraticul’ capitalism.

În triumviratul democraţie/naţionalism/mit, care domină gîndirea critică a liberalilor ca şi promotori ai valorilor ‘civile’, cele trei rămîn, cu toatele, în interiorul configuraţiei unui spaţiu social din al cărui centru un anume Sine se luptă să se constituie, în veşnica mobilitate a celor ce, simţind pericolul, îşi caută, instinctiv, libertatea.

Prin propunerea sintagmei tripartite de mai sus, analişti precum Vladimir Tismăneanu, dar şi alţii, speră să opereze full circle o mişcare copleşitoare care să fie în stare să orbească subiectul, şi să-l abată tocmai de la existenţa sa în interiorul unei clase sau alta. ‘Clasa civilă’ pe care o absolutizează analize ca aceea a lui Tismăneanu, nu are alt rol decît acela de substituţie totală, deci demitere, deci completă ignorare a adevăratei categorii a ‘clasei’ şi care, perfect comprehensibilă la nivelul popoarelor sărăcite (sic) ale Balcanilor – fie aceasta ca efect al războaielor fratricide inflictate din afară, fie în urma fluidizării dihotomiilor impuse de prezumţia că atrocităţilor comunismului, le postced, acum, în fine, valorile incontestabile ale democraticului capitalism – ar prezenta riscul unei genuine mobilizări, cel puţin întru clarificare şi dreptul la adevăr. ‘Clasa’, în asemenea condiţii, ar crea, în sfîrşit, scenografia necesară piesei în care sărăcitele mase populare ale istoriei post-decembriste în România, spre exemplu, ar discorda flagrant, lamentabil cu imaginea prosperă, de ieri ca şi de azi, ca şi dintotdeauna, a manipulatorilor apropriatori de ‘resurse’. Iar dacă (re-)distribuţia de resurse se încăpăţînează să ‘tacă’, prin cine ştie ce mecanism al siguranţei de sine inviolabile – căci stă sub semnul a vechi (sic) genealogii, a războaie şi riscante învolburări de sînge – ei bine, tot ce putem imagina spre salvarea noastră rămîne, pe moment …actul ‘comprehensiv’ – a înţelege! Iată de ce monopolul asupra discursului politic este deţinut, într-o ţară ca România, de, şi sub egida pretinsei ‘analize politice’ emiţătoare de ideologii exact acolo unde pretinde, în culmea ludismului, iniţierea şi apriga vînătoare de vrăjitoare împotriva celor aşezate de-a curmezişul valorilor democratice, incapabile la a comensura complexitatea unor situaţii ca acestea de faţă. Complexitatea unor ţări precum cele Balcanice, paria Europei, nu poate fi lăsată pe mîna oricui, istoria, nu-i aşa, nu ne-ar ierta-o (aţi înţeles subtextul: este vechea mea întrebare – cine ne învaţă, ce ne învaţă, cum ne învaţă, şi mai ales, de ce ne învaţă ceea ce ne învaţă!

Revenind la ‘clasă’: există, la nivelul accepţiei vestice asupra clasei, un monopol expres care nu permite analiza acestei categorii decît folosind valori restrictive ale tradiţionalei, exclusivei reprezentări a clasei prin ‘clasa muncitorească’, cea productivă în sectorul industrial, ‘proletariatul’. Necesitatea, însă, de a lărgi această sferă a definiţiei este cu atît mai urgentă, cu cît omogenizarea socială – o practică curentă a Globalismului nivelator – trebuie urgent contracarată de radicalismul care să arate că ‘munca’ se întîmplă (sic) nu doar în sectorul imediat productiv, cel industrial (aici vetuste accepţii ‘marxiste’ funcţionează, asupra ‘muncitorului industrial’ ca şi unicul din a cărui muncă se extrage plusvaloarea, în timp ce alte sectoare rămîn astfel, cumva, în afara ‘exploatării’). Atacul Globalismului, fundamentat fiind în divideetimperalizare – ştergerea diferenţelor esenţiale, abolirea dihotomiilor necesare, cu scopul ‘ştergerii urmelor şi dezamorsării oricărei iniţiative – o asemenea izolare a realităţii ‘exploatării’ rămîne un argument decisiv, din păcate, în menţinerea dezagregată a masei care, marcată fiind de numitorul comun al ‘exploatării’, riscă să omită aceasta, în favoarea considerentelor descriptiv-discursive ale …splendidelor, culturalelor ‘diferenţe’ – un joc foarte abil, în care confuzia ludică poate fi decisivă. Pe scurt, dacă există o unitate care să marcheze la nivelul ‘masei’, aceasta trebuie căutată de urgenţă în realitatea unei

‘instanţe a exploatării’ care transcende graniţe, considerente etnice sau religioase, diferenţe morfologice la nivelul culturii, etc.

Iată de ce Studiile Culturale, acest teren de analiză pe care se joacă cel mai intens cartea politică a falselor ideologii astăzi, sînt, şi ele, o excrescenţă crucială a strategiilor generate de ideea de post-alitate (puţin mai încolo voi introduce teoria lui Mas’ud Zavazadeh relativ la investirea maximă a noii discipline a Studiilor Culturale în scopul substituirii ‘producţiei’ cu… ‘consumul’). ‘Clasa’, aşadar, rămîne, în Vest, o categorie mobilă, investită cu suficient ludism pentru a orienta în direcţia necesară -aceea a orbirii în faţa realităţii. Iar dacă în Vest această ‘orbire’ continuă, alimentată, probabil, fie de o structură anume formată a conştiinţei subiectului, astfel încît ‘realul’ şi ‘mai real decît realul’ să se confunde lamentabil, fie de regimul de toleranţă încă valid şi permiţînd acumularea de hegemonie şi manipulare tocmai pentru că nivelul ‘economic’ pare să rămînă, încă, solvabil (Vestul are grijă de cetăţenii săi, sic), acelaşi lucru nu se poate întîmpla în cazul României. Aici, politica falimentară a economicului se revigorează cu fiecare nou guvern, cu fiecare zi din social-istoria noastră; şi aici este şi paradoxul: ţinerea într-o incredibilă lipsă de aprehensiune, de conştiinţă, a unui popor trudnic, productiv, despre a cărui ‘eficienţă’ derizorie s-a speculat îndelung în cartelele mercenare ale mediei occidentale, în sensul unei ‘leni’ (sic) atavice, de structură, a unei incapacităţi de aplicare la muncă – aceea care să aducă profit! Vezi articolul meu referitor la imaginea asupra României ca şi cufundată într-un mitic colectiv, absentă de la piaţa de idei şi de la energiile raţionalizatoare ale Vestului; o Românie condamnată la veşnică toleranţă faţă de structurile comuniste care, confecţionînd românilor o mentalitate de ‘sclav’, pare că i-au aservit, acum, de dincolo de istorie, în virtutea, probabil, a urinei inundînd gurile ‘patibularilor’ care am fost şi am fi sortiţi să fim (încă odată, aşa cum am arătat la începutul acestui eseu), iată urgenţa în a stabili în numele a ce vorbeşte un Patapievici, ‘clasa’ care-l reprezintă la nivelul structurării sociale a unei Românii de ieri şi de azi, şi, probabil, de mîine; care este clasa socială şi cum pot fi definiţi (prototipial vorbind) cei care, ca şi Patapievici, au sprijinit o asemenea construcţie în economia imaginarului colectiv, deopotrivă ‘dinăuntru’ ca şi ‘dinafară’. Care, aşadar – aici dezbaterea abia începe, şi va rămîne perfect deschisă – este clasa la nivelul societăţii romăneşti care a practicat, făcînd uz de un extraordinar Ludism – superior, pe alocuri, chiar Vestului, firesc, dată fiind complexitatea ‘cauzei’! – această formă de subversiune în formarea imaginii de preponderenţă ţărănesc-muncitorească a contingentului social românesc, o preponderenţă care, nu că nu ar rămîne între limitele reale ale unei sociologii a acurateţii (poporul român este, într-adevăr, structurat socialmente de o clasă ‘direct productivă’ mult mai bine reprezentată, în detrimentul celei ‘intelectuale’, a intelighenţiei, a elitei), dar aprecierea este facută în permanentă conotativitate negativă, într-un peiorativism care insultă, realmente, grupul socialmente structurat al celor ‘direct’ productivi.

Întrebarea, însă, rămîne: care ‘clasă’ şi-a asumat generarea acestui imaginar colectiv, reducîndu-l la precaritate intelectuală şi congenială, la dis-conectare, la absenţă a conştiinţei de sine, ca să nu mai vorbim de una social-istorică, la prezumtivă inapetenţă de decizie – necesitînd, nu-i aşa, braţul ‘colonizator’ şi umărul ‘umanismului’ Vestic pe care să-şi plîngă, schizoid, spiritul atavic barbar; chiar teratogenia (să mai amintesc cititorului că, spre maximă verificare, nu are decît să consulte Politice-le unui foarte bine cotat intelectual contemporan, pentru un portret chiar mai grotesc si fără speranţă al ‘românului popular’. Şi totuşi, ce clasă socială (vedeţi cîtă insistenţă?) este aceea care are suficientă definiţie socială penru a eleva din oficiu asemenea voci în postura decizională a discursului – un discurs menit să adauge la un Sine şi aşa vulnerabil şi debilitat al celor care compun clasa clar definită, de astă dată, a muncitorimii şi ţărănimii…ca şi a celor care nu intră nici în una nici în cealaltă. Cineva numise pe anume ludici ai societăţii noastre, ‘boieri ai spiritului’, compensînd cum a putut, nu fără cinismul de rigoare, lipsa unei clase ‘reale’, sociologic determinată, care să-i reprezinte.Interesant, într-o situaţie ‘normală’, raportul tradiţional între clase propulsează clasa intelectuală la vîrful de atac generativ al ideilor, aspiraţiilor, într-un cuvînt, în posesia unui discurs care să reprezinte, formal cel puţin, clasa ce nu se poate reprezenta pentru că intelectualul tocmai această cheie o deţine, cea a discursivităţii bine cauţionată împotriva căderii în demagogie şi retorism. Pentru masa patibulară, însă, intelighentul reprezentant rămîne călăul discreţionar al cărui discurs va beneficia, deopotrivă, de o dublă ‘valorificare’ (iată şi ludicul): va marca, va fixa imaginea asupra clasei populare, pentru Vestul care l-a investit cu această sarcină; va inventa, apoi, strategii prin care să inducă această imagine în subiecţi, ei înşişi în căutarea unei ‘identităţi’; prin extensie, să adăugăm că această golire de identitate, această vacuizare de substanţă personală unică, a cetăţeanului, imediat după ce ‘revoluţia’ din ’89-’90 l-a deposedat de titlul acumulat de ‘producător/proprietar/beneficiar’, nu a fost întîmplătoare; vidul creat a fost mediul ideal pentru nou-confecţionata ‘identitate’ a patibularităţii, a damnării în numele naivităţii, incapacităţii de auto-guvernare, precarităţii de ţinută social-istorică capabilă să explice ‘beneficiarului’ rezultat în urma ‘revoluţiei’, şansele istorice ale liberalismului. De la ‘boierii spiritului’, agenţi mai mult sau mai puţin secreţi ai ludismului, operînd cu aplomb anestezii şi false idealuri în ‘patibularul’ de ‘dinainte’ ca şi în cel (acelaşi) de ‘după’, şi pînă la cetăţeanul ca reprezentant al celor ‘mulţi, da’ proşti’ (nu, nu invers, aici) se întinde mise-en-abime-ul unor negocieri istorice operînd de dincolo de împăroşata conştiinţă (iertată fie-mi fascinaţia urîtului) patibulară.

AURELIA SATCAU

Melbourne, iulie 2006

________________