MONITOR CULTURAL * on-line

►Ion Măldărescu

„OPINII LIBERE“ – o rubrică de Ion Măldărescu

==================================

~Seară de mai în „oraşul domniei mele, Râmnic“

Titlul v-ar putea sugera o seară a tradiţiilor istorice sau ceva asemănător. Nici pe departe, deşi, dacă mă gândesc bine, cândva o astfel de seară era ceva obişnuit, poate chiar tradiţie… la Râmnic.

Un apel telefonic.

Da, vă rog, am răspuns.

– Sunt … de la cabinetul primarului. Sunteţi invitat să participaţi, vineri 23 mai, orele 19.00 la inaugurarea sălii de cinematograf din cartierul Ostroveni.

– Mulţumesc pentru invitaţie. Voi fi acolo, am răspuns.

Da, veţi întreba, şi ce-i cu asta? Este, pentru că , asemenea întâmplări au devenit rarisime în România secolului XXI şi se pare că este singura sală de cinematograf care a fost inaugurată după 1989. Cele mai multe au dispărut, nu fizic, pur şi simplu au dispărut din peisajul „cinematografic” românesc, primind altă întrebuinţare.

Astăzi exista acel obiect care creează dependenţă, drogul dezinformării al imbecilizării şi al manipulării populaţiei, numit TELEVIZOR, prin intermediul căruia şi cinematograful vine la tine acasa. Nu-i totuşi acelaşi lucru…

Sala la care mă refer mai funcţionase… cândva… ca cinematograf, însă în ultimii ani ajunsese o ruină. Odată, de mult, Râmnicul avusese două, chiar trei săli de cinematograf, de câţiva ani buni însă nu mai exista niciuna. Primăria municipiului s-a împlicat în acţiunea de preluare oficială a spaţiului, de la defuncta reţea de difuzare a filmelor, reuşind să o treacă în patrimoniul domeniului public, localităţii şi locuitorilor ei.

Evenimentul m-a făcut să uit o clipă că ne aflăm în plin sezon de bălăcăreală naţională, şi de de circ politic. A fost unul, deopotrivă cultural şi monden; cu amfitrioni agreabili, cu o organizare de excepţie, care s-a consumat într-o o sală nu foarte mare, însă cochetă şi primitoare, dotată cu sistem audio Dolby surround sound.

Au fost şi oaspeţi de onoare, două doamne de primă mărime: cunoscuta actriţă Maia Morgenstern şi frumoasa blondă din Parlamentul României, Elena Udrea, ultima afirmând în scurtul discurs că „… daca voi părăsi cândva Bucureştiul, la Râmnic aş dori să mă stabilesc.” Multe feţe cunoscute, politicieni, oameni de afaceri, desigur – consilierii locali, veniţi să se bucure împreună cu ceilalţi de opera lor – din păcate puţini oameni de cultură şi numeroşi locuitori ai oraşului au umplut sala, devenită neîncăpătoare.

Împreună cu Primarul Municipiului, cele două doamne au tăiat panglica inaugurală după care au avut amabilitatea de a se adresa publicului iar acesta i-a răsplătit cu generozitatea-i caracteristică şi aplaudând cu căldura specific oltenească.

Animatorul evenimentului a fost charmantul Teodor Brucăr, lucrător cu state vechi în radio şi inspirat realizator de emisiuni televizate ale unui post local.

Întreaga reuniune a fost agreabilă, caldă chiar şi îndreznesc să afirm, de mult bun gust. Micile balerine de la Şcoala de Artă, actorii Teatrului Municipal „Ariel”, Corul „Eufonia” al Filarmonicii „Ion Dumitrescu” s-au perindat succesiv pe scena micuţei săli, încântând spectatorii cu talentul, dăruirea şi prestaţia lor (sub ochiul atent şi exigent al Maiei Morgenstern, de aceasta data, actor şi spectator din sală, care este încântată „… de liniştea acestui oraş ftumos…”, ori de câte ori paşii o aduc prin localitate).

Seara s-a încheiat, aşa cum era firesc, cu vizionarea unui film realizat de unul dintre cele trei posturi de televiziune din oraş.

Să nu uit, Primarul Mircia Gutău a anunţat publicul că acesul la spectacole – nu doar de cinematograf ci şi de teatru, revistă, ale Filarmoniocii „Ion Dumitrescu”… – pentru copii şi pensionari va fi gratuit.

După cum lesne puteţi observa, citându-l pe un cărturar contemporan: „cultură se face nu doar pe malurile Dâmboviţei” sau doar în mai marile oraşe ale României…

Poftiţi şi Domniile Voastre să vă convingeţi, vă aşteptăm cu drag.

„Oraşul Domniei mele, Râmnic” Leat 7516, 23 cireşar

ION MĂLDĂRESCU

____________

~„Succes cu gust de migdale amare“

Chiar dacă „se nasc” departe, apar din când în când, briliante şi pe cerul, deseori cotropit de nori cenuşii, al românilor – recunoaşterea harului şi a valorii lui Costel Busuioc, plecat să muncească cinstit, departe de ţara care nu l-a încurajat, nu l-a susţinut şi nu i-a oferit nimic, dar care astăzi îl revendică.

Şi-a găsit norocul în Spania, unde, luându-şi revansa pentru o viata intreaga de umilinţe – modestul Costel Busuioc a afirmat că nu va întoarce spatele ţării care i-a acordat şansa de a se afirma – un gest de profundă gratitudine.

Am rămas cu un gust amar, pentru că acest tânăr talentat a trebuit să repete – păstrând raportul – precedentul creat de un Coandă, de un Brâncuş sau de foarte mulţi alţi conaţionali, obligaţi să fie mai întâi recunoscuţi de straini, pentru a putea fi apoi apreciaţi de ai lui.

Desigur, nu am căderea să judec dacă el, Costel Busuioc a fost sau nu, cel mai bun dintre concurenţi, reuşind să convingă juriul şi publicul prin interpretarea unor arii celebre: „Nessun Dorma”, „Carusso”, „Granada”, „Con te partiro”, „Ave Maria”, „O sole mio” sau „La donna e mobile”. Am însă dreptul să fiu bucuros pentru motivul – pur şi simplu – că un român a fost marele câştigător la „Hijos de Babel”, întrecere viu disputată, între multe sute de valori autentice.

Bucurie şi mâhnire. M-am bucurat pentru că un român, „Pavarotti din Carpaţi”, în noaptea de 12 spre 13 martie a şters scuipatul, pata de ruşine pe care nişte netrebnici au lipit-o, pe post de ştampilă, pe obrazul tuturor românilor,.

Am baleiat posturile de centrale – româneşti – de televiziune şi cu greu am găsit unul (ulterior am aflat că au fost două), care a fost alaturi de românul nostru ce concura pentru recâştigarea prestigiului României. Acolo se putea tele-vota pentru el, exista şansa de a-l sprijini cu un gest infim. Au fost, alături de el românii plecaţi în Spania, inimile celor de-acasă sau de pe alte meleaguri.

Cu ceva vreme în urmă, mult trâmbiţatele premiil obţinute de controversatul film „4, 3, 2” al lui Mungiu m-au lasat indiferent, mai mult chiar, mi-au creat o stare de disconfort spiritual, o stare de jenă. Impresia că acele premii au fost livrate la comandă, la baza lor stând raţiuni sforar-politice sau criterii de altă sorginte, (asemenea unor „Oscar”-uri din ultimii ani – iertată-mi fie lipsa proporţiilor), mă stăpâneşte şi în prezent… În contrast izbitor, „4, 3, 2” a umplut, săptămâni de-a rândul, ecranele canalelor româneşti de televiziune

M-a mâhnit faptul că de această dată, televiziunea naţională (TVR1, TVR 2 sau TVR Cultural) n-a avut vreme şi spaţiu pentru a-l mediatiza, în direct, pe românul Costel, cel puţin în aceeaşi măsură în care s-a împlicat, arătând întregii lumi pe „rromânii” mâncători de lebede sau pe „returnaţii” şterpelitori din buzunarele şi casele vest europenilor.

Costel Busuioc m-a ajutat să retrăiesc o „stare de bine” , sentiment pe care nu l-am mai avut doar cu mulţi, mulţi ani în urmă, în 1968 când România a stat demnă în faţa furtunii sau ceva mai târziu, când micuţa – pe atunci – Nadia a bulversat computerele canadiene (acest ultim moment a fost subliniat şi de prezentatoarea unui post de televiziune). Ca şi atunci, m-am bucurat şi m-am simţit mândru ca sunt român.

M-a întristat, ba chiar m-a durut lipsa de reacţie a tinerilor din România. Dacă după un banal meci de fotbal mii de adolescenţi – unii chiar „întârziaţi” – invadează străzile oraşelor în plină noapte, bucuria succesului obţinut prin truda, sacrificiul şi efortul impresionant unui român i-a reţinut fie în carciumi mai mult sau mai puţin obscure, fie în paturi călduţe… Păcat!

Apreciez că „miracolul” Costel Busuioc poate fi considerat drept o lecţie de morală, de modestie şi de demnitate, un mesaj adresat românilor de pretutindeni. Îl vor pricepe oare şi cei ce deţin destinele culturii româneşti?

De-ar mai fi trăit marele Luciano Pavarotti…

ION MĂLDĂRESCU

___________

~”România manelistă”

După opinteli, Baba Iarna sau, mai bine zis Toamna perpetuă şi-a lepădat, a lehamite, cojoacele pocite-petecite. Mii de români au fost loviţi de soartă devenind victimele naturii vitrege, afectate grav dea inconştienţa „ajustării” pădurilor, dar şi a proastei gospodăriri a autorităţilor, mai mult sau mai puţin locale… În firea lucrurilor, primăvara a reuşit să-şi trimeată, timidă, solii firavi: ghioceii şi-au scos căpşoarele delicate, soarele timorat şi el de atâta puhoi de apă a aruncat câteva raze, încercând să usuce pământul îmbibat până la saturaţie de ploile care parcă se află într-o tranziţia fara de sârşit, asemenea României posdecembriste.

Sătui de stat în casă, în apartamentele blocurilor pentru care, din pricina preţurilor europene şi a veniturilor româneşti, destui au rămas restanţieri la achitarea taxelor de întreţinere, românii au ieşit în grădini, în curţile blocurilor şi ale caselor, au năvălit pe aleile parcurilor sau mai ştiu eu pe unde, doar, pentru a fi mai aproape de natură. Simţurile trezite la viaţă îşi cer drepturile ancestrale.

Zilele trecute, bucuros de razele soarelui, am dechis larg, larg fereastra invitând natura să intre în locuinţă; intenţionam să mă aşez în faţa tastaturii pentru a lăsa inspiraţia să zburde. Am respirat larg şi… stupoare: glasul piţigăiat al unui manelist constipat a pornit să-şi ragă/miorlăie durerea că l-a părăsit ibovnica sau cine-o fi fost „bubulina” lui. S-a ales praful de cheful meu de lucru; am luat căţeluşa, dornică şi ea de-o plimbare, bătătorind împreună calea spre verdeaţa pădurii, unde speram sa ne aerisim trupul şi mintea. Ţi-ai găsit! Cocoloaşe de hârtie, sticle şi pungi din material plastic, ambalaje de toate neamurile ne-au întâmpinat ostentativ, strigându-ne : aţi venit şi voi să faceţi mizerie? Nuuu…am fugit de manele, le-am răspuns noi. Bine, fie, făceţi-vă loc printre noi şi poate vi se va oferi şansa să zăriţi un petec de iarbă curată. Într-un târziu am dibuit un locşor nebatjocorit de nesimţirea omului unde, vreme de vreo două ceasuri, am fost cu adevărat „departe de lumea dezlănţuită”.

După o vreme ne-am întors acasă; aceeaşi „soprană” (sau poate alta ?) îşi schimbase repertoriul; acum, acompaniat de o tobă dogită, „marele interpret” emitea tot felul de opinteli agramate, fără sens şi prea greu de reprodus. Doamne… mare ţi-e grădina !

Într-un moment în care societatea românească se află în real declin spiritual, asemenea „creaţii”, rezultat regretabil al unor carenţe educative, sunt extrem de nocive iar „născătorii” şi interpreţii acestor „opere de artă” cu iz ţigănesc-oriental, nu pot fi catalogaţi decât profitori fără scrupule ai cultivării contraculturii. Adevăratele manele erau cântate, de lăutari, pe vremea fanarioţilor aşa că mizeriile sonore de astăzi sunt doar imitaţii de trei parale (un fel de „rapp” balcano-carpato-dunăreano-pontic). Vă întrebaţi ce doresc de la aşa-zisele manele? În afară de faptul că făcăturile astea, tolerate şi din păcate „gustate” doar de amatorii senzaţiilor ieftine, n-ar trebui să existe, un singur lucru: să fie SURDO-MUTE.

Desigur, se poate spune că trăim într-o ţară liberă aşa că, marii „artişti” cu nume pitoreşti: Salam, Vijelie, Minune, Cârnat, Băşcălie şi Dumnezeu mai ştie cum, nu au decât să-şi trâmbiţeze alesul dicţionar la mahalale, prin cârciumile rău famate, la nunţi de cartier, în comunităţile unde argoul practicat de „înălţimile” lor este „cool”, însă nu la posturile centrale de televiziune. Ziarele, emisiunile informative ale posturilor de radio şi de televiziune rar scapă vreo ştire-bârfă despre crime, jafuri, accidente, căsătorii ori divorţuri ale nu ştiu căror personaje din „lumea bună”, dar lipsea bomboana pe colivă : o revistă, din paginile căreia „poţi afla orice despre viaţa maneliştilor”…

În goana după „imagine” oficialităţi neinspirate fac imprudenţa de a tocmi asemenea specimene, pe banii contribuabililor, să-şi etaleze „harul” cu prilejul unor zile de sărbătoare, fie ele şi naţionale; rezultatul este, fără putinţă de tăgadă, unul sigur: poluarea vederii şi mai ales a auzului locuitorilor, cu o hologramele lor importante de „staruri” muzicale.

Dacă faci imprudenţa să deschizi televizorul, întâlneşti nebunia şi universul iraţionalului: permanenta campanie electorală fiind în măsură să te aducă la exasperare, oferindu-ţi-se posibilitatea de a-i privi pe „maneliştii” policianismului românesc, prestând un spectacol demn de „teatrul absurdului” cu scene sui-generis: marinarul-şef de stat trage cu praştia în premierul-manechin, iar acesta, în dorinţa de ripostă, aruncă eronat pisica în ograda propriei echipe de „specialişti”. Cineva, persoană importantă, scoate o perlă pe gură iar o muscă zgomotoasă se autosesisează, bâzâind la televizor despre drepturile femeii ultragiate şi mândrindu-se că ar fi înfiinţat nu ştiu ce comisii de inutilitate publică. Parlamentarii îşi asigură viitorul cum pot mai bine (al lor, nu al nostru, al ăstora mulţi), iar „opozitia” dă şi ea cu bâta-n baltă, doar, doar va rămâne cineva stropit cu noroi. La CNSAS, o tripletă inseparabilă îşi face mendrele în timp ce doi se ceartă şi altreilea câştigă …dreptul de a putea avea la mână (sau de a menaja) pe oricine , ce mai, circ în toată regula. Peste toţi şi peste toate tronează, dacă mai era nevoie „vedetele” televiziunilor; unele, un fel de „maneliste fără portofoliu”, lipsite de imaginaţie şi agramate cât cuprinde, se înghesuie, care mai de care, să-ţi vândă subprodusele ieftine, emanate de creiere uşor retardate şi eliberate pe cale orală, drept specialităţi ultra, super, hiper, marfă… Afli la ştiri că: „X” a cumărat o „fiară”(maşină) „ultimul răcnet”, că „Y” „a dat cu subsemnatul” iar „Z” a fost prins „în flagrant” (fără delict) – expresii „academice” utilizate halandala în goana după senzaţional.

Din păcate, „marii intelectuali ai neamului” tac ca peştele în borş; vezi bine, nu coboară…din sferele lor elitiste pentru a explica daunele ireparabile provocate educaţiei de către „maneliştii”… de orice sorginte. Ei au preocupări mult mai elevate: lupta pentru şefia nu ştiu cărei uniuni, recepţiile de la ambasade şi dece nu, chiar editarea unor volume cu inepţii tipărite… că de, după ce ai ajuns „consacrat”, îţi poţi permite, nu? După cum se vede şi printre domniile lor s-au strecurat „manelişti”, dar din cei „cu gulere albe”.

În contextul descris, asemenea unui amărât luptător cu morile de vânt şi lipsit de posibilitatea de a învinge „balaurul”, nu-mi rămâne decât să gândesc cu voce tare: Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac !…

Şi încă ceva: a venit primăvara, vine Paştele; gospodinele scutură colbul aşternut prin ungherele locuinţelor peste iarnă, spală geamurile şi perdelele de la ferestre aşa că, oameni buni, primeniţi-vă de manele şi feriţi-vă de „manelişti”.

Ion Măldărescu

________________

~”Mascarada”

„Televizorul este un drog ce creeaza dependenţă şi nu este mai puţin nociv decât opiul, heroina sau alt narcotic”.

Televiziunea este o modalitate subtilă de control al minţii, la fel sau chiar mult mai nocivă pentru organism decât oricare alt drog. Drogurile constituie o ameninţare la adresa ordinii sociale, televiziunea este însă un drog esenţial care creează dependenţă, transformându-ne într-un fel de mutanţi, alterându-ne nivelul de cunoştiinţă, pentru a putea face posibilă dorinţa de evadare din vicisitudinile realităţii cotidiene. Pentru noua metodă de spalare de creier, românii (dar nu numai ei) sunt hipnotizaţi folosindu-se tehnici subtile care, cuplate cu efectul televizorului asupra undelor creierului, fac sa pară infantilă ingeniozitatea celor mai erudiţi psihologi. Ce şi-ar putea dori mai mult un guvern sau o altă organizaţie decât o masă de zombie uşor manevrabili?

Televiziunea – aşa zis – Română, postdecembristă, “liberă” de noţiunea adevărului, a realităţii şi a bunului simţ a pus în scenă un serial de spectacole TV sub incitantul generic MARI ROMÂNI. Cu tristeţe, am constatat că acestea au fost realizate submediocru şi regizate execrabil. Comentatorii, fie neabilitaţi pentru astfel de judecăţi de valoare, fie pur şi simplu ignoranţi ori rău intenţionaţi, împreună cu moderatorii-prezentatori, „dotaţi” sub orice barem al profesionalismului – un fel de “manelişti” sui generis – s-au străduit (şi au şi reuşit) ca serialul să se situeze foarte departe de ceea ce sugera genericul. Emisiunile TV respective aduceau mai degrabă cu binecunoscuta reclama de bâlci: „Pe afară-i vopsit gardu’… înâuntru-i leopardu’…” decât cu o prezentare sobră şi echidistantă. Deosebit de regretabil este, după părerea mea, că unii pretinşi „intelectuali autentici” s-au prostituat fără jenă, în văzul a milioane de oameni, descalificându-se prin alcătuirea unor documentare din categoria „Opera de trei parale” şi complăcându-se în jocul murdar al parodierii a tot ce înseamnă noţiunea de ROMÂN. „Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose!”

Nu am avut nici timpul necesar şi nici răbdarea, pentru a putea viziona toate aceste reprezentaţii „sfertodocte”, ale “serialului” menţionat. Unele au fost chiar groteşti, cum ar fi documentarul despre Ştefan cel Mare (stropit abundent cu Ketchup de însuşi autorul său, chipurile pentru a reda aspectul „sâgeros” al unei bătălii), ca şi făcătura cu pretenţii de documentar despre Mareşalul Ion Antonescu. Istoricul, „avocat al apărării” mareşalului, cum a fost etichetat de prezentatoare s-a comportat lamentabil, da capo al fine, asemănându-se până la similitudine, cu „avocatul apărării” din simulacrul de proces al Ceauşeştilor. El a reuşit astfel să interpreteze celebra „arie calomniei”, nu la fel de talentat ca Don Basilio, dar la fel de calificat ca Bărbierul din Sevilla. În cazul lui, cea mai mare minciună rămâne doar „adevărul lui” trunchiat şi scos din contextul evenimentelor vremii. „Machiavelismele” fac parte integrantă din contemporaneitate, nu-i o noutate pentru nimeni:

Asemenea lui, un alt istoric-comentator-făcător-de-documentar pomenea de cunoaşterea „în întreaga lume” a lui Richard Wurbrandt. Dacă s-ar fi efectuat un sondaj, risc sa apreciez că nici 0,01% din români n-au auzit de acest personaj; concluzia – lista nu a fost constituită dupa voturile telespectatorilor ci la „comandă”.

Ca să înscrii in lista primilor zece MARI ROMÂNI un “flotant” pe meleagurile româneşti, un profitor, atât de pe urma învăţăturii la şcoala moscovită, cât şi din oportunităţile prilejuite de “răsturnarea situaţiei” , un om care nu a făcut nimic pentru români, este nevoie de tupeu; dar nu el este de vină. Aşa au sunat, probabil, “indicaţiile preţioase” venite de undeva, din sfere străine de neamul românesc (ca şi personajul în cauză). Lecturând unul din forumurile de pe Internet, am remarcat urmatorul comentariu: “Tocmai am văzut emisiunea TV de joi seara despre Mari români cu „confruntarea” Eminescu – Wurbrandt. Până la urma Florin Iaru şi-a călcat pe inimă şi a spus: „cvasitotalitatea voturilor pentru pastor vin din USA şi anume de la câteva comunităţi penticostale, în care probabil marea majoritate a „fraţilor” nici măcar nu ştiu unde e România pe hartă.”

Ca să introduci un astfel de personaj în lista MARILOR ROMÂNI, ignorând martiriul lui Constantin Brâncoveanu mi se pare de-a dreptul o mârşevie, o insultă nemeritată. Ca să pui pe românul Mihai Eminescu în aceeaşi balanţă cu “românul flotant” Richard Wurmbrand, mai mult decât atât, acesta să-i devanseze ca poziţie pe Mihai Viteazul, pe Mareşalul Ion Antonescu, pe Alexandra Ioan Cuza, pe Mircea Eliade, pe Constantin Brâncuşi şi dece nu, pe Nadia Comăneci – ca să un-i numesc decât pe cei trecuţi pe listă – mi se pare mai mult decât absurd, mi se pare ceva incalificabil. Din cât am vizionat, doar documentarul actorului Mircea Diaconu s-a înscris în decenţa obligatorie ce se impunea faţă de marile personalităţi ale istoriei românilor, cu „luminile” şi „umbrele” lor.

Un lucru foarte „curios” l-am constatat când am încercat să votez pentru unul din cei zece. Am sunat la numărul de telefon indicat pe ecran şi… surpriză – robotul mi-a comunicat: „Postul telefonic este deranjat temporar”. Crezând că eu am greşit, am format numărul de mai multe ori, de fiecare dată, invariabil, primind aceeaşi replică. M-am aşezat în faţa tastelor, dorind să transmit votul la adresa electronică de pe Internet. Ce credeţi? După ce am scris adresa, mi-a apărut anunţul ca pagina este „în revizie”. Ce ghinion pe capul meu!?! Mă întreb câţi vor mai fi fost în situaţii similare? Toate acestea se petreceau în vreme ce pe ecranul televizorului, procentele „votanţilor” se modificau cu rapiditate… NO COMMENT!

Trăim într-o lume nouă, doar că nu este nici mai buna, nici mai sănătoasă decât cea dinainte. De fapt, ea începe să semene din ce în ce mai mult cu “vremurile întunecate”, cu gloate de analfabeţi care se supun autorităţii unui nou tip de „luminaţi”. Circul organizat de instituţia publică TVR, plătită din taxa impusă contribuabilului român, din bugetul statului (indirect tot de la populaţie, deci dublă impozitare), dar şi din sumele, deloc neglijabile provenite din publicitate este de neacceptat.

Prin prestaţia sa, TVR a demonstrat, odată în plus, că nu este altceva decât un nou instrument de spălare a creierelor şi de îndobitocire premeditată a românilor.

Ion Măldărescu

__________________

~”Quae sunt Caesaris, Caesari!”

Ultima zi a lunii lui cuptor. S-a stins o candelă? Poate că nu. Ea va arde mocnit, în inimile românilor şi va pâlpâi încă multă vreme de aici înainte. Vaiet de clopot tras în dungă vesteşte românilor trecerea intr-o lume mai dreaptă a celui care a fost, vreme de peste două decenii, Intâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române. 3 august 2007 – Zi de doliu naţional. La Episcopia Râmnicului, ca în fiecare an, vâlcenii comemorau personalitatea unui alt „patriarh” – „Patriarhul de Drăgăşani” cum îi spuneau vâlcenii eruditului preot-istoric şi patriot, Dumitru Bălaşa. Coincidenţă? Se spune că nimic nu-i întâmplător pe această lume şi Cineva, acolo Sus, le potriveşte pe toate. Cu ani în urma, pe atunci sufletul conaţionalilor noştri nu apucase să se altereze în măsura în care se află astăzi, regretatul profesor Şerban C. Andronescu, într-unul din eseurile sale, făcea o comparaţie între spiritul americanului şi cel al românului: „În ţara în care trăiesc astăzi, SUA, circulă un adagiu: „niciodată nu-ţi lovi adversarul… decât când este la pământ!”. Adagiul menţionat reflectă mentalitatea machiaveliană a americanului, în comparaţie cu obiceiul pământului de la noi, aflat sub oblăduirea doctrinei isihaste, de generozitate şi iertare, obicei sacru cu câteva generaţii în urmă. Citând pe unul dintre poeţii contemporani, dintre trăsăturile comportamentale care au metamorfozat sufletul românului, cea din versurile care urmează este subliniată fără echivoc:

„…Şi din vreme-n vreme, practică barbară /Capul ţării noastre cade pentru ţară…”

După 1990, românii s-au bulucit să importe, să aducă, bun sau rău, orice provenea din Occident. Am stat in genunchi şi din păcate încă nu ne-am ridicat în picioare – pupând încălţările Inaltelor Porţi ale contemporaneităţii; imităm de-a valma sau copiem ad litteram. Am importat sărbatori păgâne, apucături proaste, doar pentru că veneau „de-afara”. Ne-am pus cercei sau alte „podoabe” în cele mai intime şi sensibile părţi ale trupului, asemenea vechilor popoare necivilizate, schimonosindu-ne aspectul după „cerinţele modei” sau poluându-ne văzul cu „opere de artă avantgardiste” şi auzul cu făcături pseudomuzicale de tip hip-hop-rap-carpato-danubiano-pontice sau de import…

Revenind la adagiul citat, structural, românul mileniului trei s-a transformat în mod radical – în bine dar şi în rău. Accesul la informaţie i-a lărgit orizontul, însă spiritul isihast a fost înlocuit cu unul de import, străin firii sale, cu cultul sălbatic al urii, al nebuniei colective şi al distrugerii, modelat după legea talionului şi supus perceptelor lui Niccolo Machiavelli.

Obişnuit să se adapteze vicisitudinilor conjuncturale, după 1990, mult mai mult decât în trecut, două reguli s-au dovedit a fi predominante şi de mare actualitate în viaţa românilor: „Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose” şi rezultanta sa „Divide et impera”.

Conformându-se unor comenzi direcţionate, jurnaliştii de conjunctură, „elitele” intelectualiceşti sau politicianiştii de trei parale nu s-au sfiit, nici când patriarhul Teoctist trăia, să facă risipă de vopsea neagră, însă absenţa unor argumente susţinătoare şi convingătoare, i-a obligat să se mulţumească doar cu bârfa. Din păcate însă, nici nu apucase bine să închidă ochii P.F. Teoctist, că haite întregi de şacalii s-au napustit, muşcând din trupu-i pământean, încă nerăcit. Hârdaie cu lături au fost aruncate asupra celui plecat dintre noi şi în neputinţă de a riposta, adeverind „adaptarea” hulitorilor la adagiul american menţionat de Şerban C. Andronescu. Ceilalţi continua să ragă, solitari sau în cor aria calomniei.

Intoxicaţi şi otrăviţi din belşug cu virusul dezinformării, alimentaţi continuu cu „dezvăluiri senzaţionale” fabricate în laboratoare specializate, „Divide et impera” îşi dovedeşte valabilitatea şi de această dată; românii nu ştiu ce să mai creadă, divizându-se în doua tabere adverse.

Inevitabil, lupta pentru succesorat i-a luat pe nepregătite pe mulţi dintre „pretendenţii” la scaunul patriarhal, prin comparaţie cu dispariţia papei Ioan Paul al II-lea, în cazul căruia situaţia a fost mult diferită, luând în considerare evoluţia stării de sănătate a acestuia din urmă. (Din păcate, se pare că succesorul său are alte planuri decât să aducă pacea în lume)…

Revenind la P.F.Teoctist, dar şi la P.F. Justinian Marina, ambii huliţi ca „Patriarhi roşii”, aş dori să-i văd, ipotetic, pe toţi delatorii – unii prea tineri pentru a-şi aminti condiţiile anilor postbelici, iar alţii netrecuti chiar de vârsta majoratului – în postura delicată a celui ce este nevoit să ia decizii, uneori cu urmări imprevizibile, într-un mediu extrem de ostil şi împrejurări pe măsură.

Nu voi întreba: „Cine aruncă primul piatra?” Au aruncat deja prea mulţi, însă voi întreba: „Sunt ei îndreptăţiţi să facă judecăţi de valoare?”

Pentru că nu mă consider un foarte bun creştin – mea culpa – nu voi spune: „Iartă-i, Doamne că un ştiu ce fac!”, ci „Răsplăteşte-i, Doamne după gândul şi faptele lor!”

Ion Măldărescu

6 august 2007

_________________

~”România pitorească”

Tare multă dreptate avea „Luceafărul”, („Cadavrul din debaraua patibularuluilui Patapievici” – de care nu ne-am debarasat nici când am fost primiţi în UE), când” scria Doina!

Cu ani în urmă am semnat un serial de articole într-un cotidian, sub genericul „ROMÂNIA – DRUMEŢ ÎN CALEA LUPILOR”, însă atunci nu realizasem în totalitate monstruozitatea semnificaţiei acestei sintagme. Fac parte dintr-o generaţie căreia ÎI PASĂ ce se întâmplă în ţara asta, pentru că este ţara în care m-am născut şi care, credeam până nu demult că este şi ţara mea. ÎMI PASĂ şi astăzi, dar constat cu disperare că în ţara mea nu prea mai este loc pentru români.

Întregul mapamond este în fierbere. Europa modernă are problemele ei sociale: Franţa a devenit ţară asediată de urmaşii celor colonizaţi, Marea Britanie plăteşte acum „datoriile” vechiului mare imperiu, Germania încearcă să scape de turcii şi „esticii” care au „invadat-o”. Ea, Europa , ne returnează „românii” (cei mai numeroşi, cam închişi la culoare), ba chiar ne promit mari sume de bani, pentru integrarea „returnaţilor”, AICI, nu la ei. Păi dacă sunt aşa de democraţi, iar „expulzaţii” aşa de paşnici şi dornici de progres dece nu-i integrează în propria bătătură? Europa este un continent liber, nu? Am arătat întregii lumi cât de toleranţi suntem cu minorităţile, i-am lăsat cu gura deschisă pe europenii de la Bruxelles, arătându-le de câtă de „democraţie” suntem capabili, ba chiar îndrăznesc să afirm că în această direcţie, în România se face discriminare pozitivă.

Îmi revin în memorie, imagini ale unor întâmplări de după război, în anii tiraniei staliniste când altă generaţie a aceloraşi „români”, cu „origine sănătoasă” – cum se spunea atunci – fuseseră înscăunaţi de „eliberatorii” sovietici în toate instituţiile statului: Miliţie, Securitatea, în partid… până şi-au dat seama că cei mai mulţi dintre ei „… când ajung împăraţi şi pe taică-su îl spânzură”.

Rând pe rând, în România, transformată în ultimele două decenii în SAT FĂRĂ CÂINI – şi-au făcut de cap neaveniţii, neisprăviţii, escrocii, jefuitorii, trădătorii de neam şi de ţară, fără ca nimeni să-i „întrebe de sănătate”. Asemenea unei „traseiste” UDMR, partidul etnic fară statut de partid, tolerat în mod inadmisibil de autorităţile posdecembriste, s-a căţărat în cabina fiecărui camion (rog citiţi „guvern” postdecembrist), îngrijindu-se ca în toate legislaturile să se „lipească” de „şoferii” care s-au aflat la volanul TIR-ului numit ROMÂNIA şi pe care nu i-a interesat – din păcate, nu-i interesează nici astăzi – încotro se îndreaptă, atâta vreme cât ei se află în „cabina” şi când „remorca” este încărcată la refuz cu marfă profitabilă, pentru „export”.

Astăzi, cetăţeni români, urmaşi ai lui Attila s-au pricopsit vânzând pădurile ţării. Satana în sutană – „Eroul Revoluţiei Române” din 1989 face naveta între Budapesta şi cărările Ardealului; „cumpără” seminţe otrăvite din pustă, apoi le plantează le udă şi le îngrijeşte pentru a da roade în judeţele româneşti. „Moderatul”, cică vrea să-i tempereze apucăturile moştenite de la Gingishan, nu de dragul moralei, ci pentru că amândoi se află, în plină cursă pentru obţinerea marelui ciolan – patalamaua de „europarlamentar”. Un alt cetăţean român aparţinând aceleiaşi etnii, trimis de Parlamentul României să reprezinte ţara, declara anul trecut la Bruxelles: „Eu nu reprezint România!” …şi nu a fost rechemat, a rămas tot acolo ca să-şi facă mendrele în continuare.

Primul ministru al României face şedinţe de guvern împreună cu cel al Ungariei făcându-i cadou „moştenirea Gojdu”. Să mai spună cineva că la noi nu există „toleranţă”. S-o fi numind oare altfel?.

Guvernele României de după 1989, în deplină cunoştinţă de cauza, au acceptat ca românii din Harghita, Covasna şi Mureş să dea curs îndemnurilor şi ameninţărilor repetate de a pleca „acasă”. Celor rămaşi, li se mai spune şi astăzi: „Ce surpriză să te mai văd aici? Credeam că ai plecat demult…” Este adevarat, nu „cetăţeanul român” de rând întreabă, ci cei „şcoliţi” cu germenii răului încă de pe vremea imperiului Sfântului Ştefan, sau poate mai de demult.

Luna august, lună nefastă românilor are multiple semnificaţii şi aduceri aminte: 1939, 23 august – pactul dintre Germania şi Uniunea Sovietică, „nereclamat” nici până azi de Rusia, 1940 – anul rapturilor teritoriale şi al Diktatului de la Viena, 1944 – anul MARII TRĂDĂRI NAŢIONALE de la 23 august, când personajul de decor – Regele Mihai – a netezit drumul Armate Roşii spre Bucureşti.

Să ne ocupăm puţin de august 1940, când România, cu asentimentul şi sprijinul puternicilor vremii, a fost constrânsă să părăsească nord-vestul Ardealului, pentru a satisface pretenţiile teritoriale ungare.

La 5 septembrie 1940, 300.000 de militari horthyşti, fără a-i include pe poliţişti, jandarmi şi alte forţe înarmate ungare, au trecut graniţa României. „Dincolo de caracterul demonstrativ, menit a-i încuraja pe unguri şi a intimida pe români, semnificaţia reală a acestei desfăşurări de forţe, cu totul disproporţionate a fost acel al unei adevărate expediţii de pedeapsă… „Învingătorii” au înaintat introducând pretutindeni regimul arbitrar al unor cuceritori cărora totul le este permis… drumul trupelor maghiare a fost punctat de sângele paşnicei şi dezarmatei populaţii româneşti.” (Arhivele Naţionale, Bucureşti, fond M.P.N., presa externă, dosar nr. 1119, p. 82-96)

Programul de exterminare a populaţiei româneşti din nord-vestul Ardealului a fost iniţiat şi teoretizat sub semnătura lui Dücsö Csaba, într-o broşură apărută cu un an înainte, sub titlul „NINCS KEGYELEM!” (FĂRĂ ÎNDURARE!). Iată, pe scurt, ce cuprindea acest manifest al crimei:

„Naţia ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaşte decât victoria. În noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad şi al lui Gingishan.”

Dücsö Csaba citează cuvintele leventului Torday, care se adresează prietenei sale Piroska: „Eu nu aştept să vină răzbunarea. Nu aştept! Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare. Voi aprinde satele noaptea – satele valahe ! voi trage în sabie toată populaţia; voi otrăvi toate fântânile şi voi ucide până şi copiii din leagăn; în genere, voi distruge acest neam! Pentru nimeni nu va fi nici o milă”. (Dücsö Csaba, NINCS KEGYELEM – Atila, Amos, Arpad ivadeka fel ay ù honfoglalàsra! Budapest, 1939, tavasza, p. 156).

Consecinţele Diktatului – de care „marii jurnalişti” români, preocupaţi zilele astea, până peste cap, de prelaţii Bisericii Ortodoxe Române nici nu-şi mai amintesc – au fost catastrofale pentru populaţia românească: jandarmeria horthystă, Magyar Kiràlyi Rendörseg (Poliţia Regală maghiară), armata, instanţele judecătoreşti şi administrative s-au comportat fără scrupule, recurgând la orice metode, de la intimidare, dislocări şi internări în lagăre şi închisori, la deznaţionalizare, teroare şi asasinate.

În cartea intitulată ”LES ASSASINATS” publicistul american Milton G. Lehrer a scris pe larg despre atrocităţile comise de trupele horthyste în comuna Trăznea:

„Comuna Trăznea a fost ocupată de trupele ungureşti la 9 septembrie 1940. Ca şi când armata de ocupaţie ar fi executat un ordin primit, îndată ce satul a fost invadat de soldaţi, un veritabil potop de foc şi sânge s-a abătut asupra lui. Toate armele moderne au fost utilizate pentru a satisface instinctele brutale: puşti, mitraliere, grenade şi tunuri. După ce au fost trase primele salve, soldaţii au pătruns în case şi au asasinat pe oricine găseau în calea lor, incendiind casele. Cazul preotului român Traian Costea, care, după ce a primit un glonte în cap, a fost tras pe galeria de lemn a presbiterului – căruia i-au dat foc şi care a ars în întregime, împreună cu cadavrul preotului – este tipic… După încetarea focului de arme, ungurii au pus mâna pe copiii de români şi de vii îi aruncau în văpaia focului (caselor care ardeau – n.a.), arzând de vii în chinuri groaznice…” (Arhiva MIAP, fond documentar, dosar nr. 541, vol. 122).

Rezultatul masacrelor: în comuna Trăznea, 263 de români, iar în comuna Ip 157 de români (copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrâni).

Din nefericire, localităţile menţionate sunt doar dintre cazuri, referitor la atrocităţile trupelor de ocupaţie horthyste exprimându-se şi marele savant Nicolae Iorga, în articolul „Rezultatul”, publicat la 24 septembrie 1940: „Ce s-a petrecut acolo, la luarea în stăpânire de armata şi administraţia ungară, sub ochii ei şi fără nioci o încercare de a o opri, ba chiar cu binevoitorul ei concurs, întrece orice închipuire şi se poate pune alături de cele mai groaznice scene din vremea năvălirilor barbare: spânzurări cu capul în jos, răstigniri, baterea cuielor în cap, presărarea cu var nestins a rănilor au fost semnele civilizaţiei poporului care s-a dezonorat prin asemenea acte…. Fac apel a nu se clinti nici un fir de păr din capul unui cetăţean maghiar al României. E cea mai teribilă pedeapsă ce putem da chinuitorilor şi asasinilor”. (Arhivele MIAP, fond documentar, dosar nr. 387, vol. I, p.193).

Vă întrebaţi, stimaţi cititori, pentru ce am amintit de aceste atrocităţi? Răspunsul este simplu: ni se impune să nu uitam ororile ultimei conflagraţii mondiale ale căror victime au fost evreii, dar suntem sfătuiţi să ştergem din memorie, să fim toleranţi cu crimele comise împotriva românilor, altfel devenim rasişti (Sic!). Noi trebuie să uităm de Traznea, de Ip, de Albiţa, din Ardealul românesc, de Fântâna Albă de dincolo de Prut, de „tratamentul” aplicat de unii localnici evrei trupelor româneşti care se retrăgeau din Basarabia, în 1940, sub ochii, şi cu încurajarea trupelor sovietice „eliberatoare”, la fel de îngăduitoare ca cele horthyste.

„Vajnicul luptător” al evreimii, faimosul Elie Wiessel, pe care un alt coreligionar al său Norman Finkelstein îl numeşte în limba lor „chutzpah”(pe româneşte un fel de şarlatan) se îngrijeşte să fie exploatate cât mai profitabil suferinţele evreilor din timpul celui de-al doilea război mondial.

”Holocaustul evreiesc nu mai este relatarea a ceea ce s-a întâmplat sau s-ar fi întâmplat cândva şi undeva, în timp şi spaţiu, ci este o religie, o dogmă care serveşte unor scopuri economice şi teritoriale bine definite”, afirmă Finkelstein.

Românii trebuie să fie toleranţi şi să plătească chiar pentru ce nu au făcut, sau pentru ce au comis alţii. Românii trebuie să uite, să rabde, să ofere unora asemenea „patibularului”, noul „Messia” ocazia de a reafirma: ”Odată ce te-ai dezgustat de el, poporul român nu iţi mai poate face nici măcar milă”.

Poate pentru a le pune răbdarea la încercare, în cursul zilei de 14 august autoritatile locale ale judetului Covasna, aflate in totalitate sub conducerea a urmaşilor contemporani ali lui Dücsö Csaba şi ai lui Horthy, sub ochii la fel de îngăduitori ai Guvernului României din anul 2007, au instalat la intrarea in localitatea Chichis, aflata la graniţa cu judeţul Brasov, (încă teritoriu românesc), un panou, un fel de inscripţie de frontieră pe care stă scris: ŢINUTUL SECUILOR (vezi foto). Nu am înţeles dacă la intrare se cere sau nu paşaport sau dacă se distribuie şi NINCS KEGELEM!

Fără a constitui un îndemn, gândurile mă poartă la versurile lui Radu Gyr, scrise în închisoarea de la Aiud: „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”

Ion Măldărescu

August 2007

________________

~ Oare suntem „un popor axiofag“, incapabil să-şi recunoască valorile?

Nu este vorba de secolul al XIV-lea al istoriei omenirii sau de Ludovic al XIV-lea, Regele Soare al Franţei, cum probabil cineva ar putea interpreta titlul, ci de al XIV-lea volum al remarcabilei serii de dicţionare intitulate ” Personalitati romane si faptele lor ” apărut, sub semnătura lui Constantin Toni Dartu , la Editura ” Venus ” din Iaşi.
Scriitorul Ştefan Dumitrescu, autorul volumului II – ” Delirul ” (continuare a romanului omonim al lui Marin Preda), afirma că printre blestemele aruncate asupra poporului român se numără şi unul care susţine că „…suntem un popor axiofag, care-şi distruge, care-şi devorează singur valorile…”
Poate, tocmai pentru a contrazice acest crud şi din păcate real blestem, se pare că Muntele Sfânt al dacilor, vestitul Kogaion, pomenit în antichitate în lucrările lui Strabon şi Herodot, naşte şi astăzi „…oameni iubitori de oameni, care pun tot ce au mai bun în ceea ce fac, rezultând astfel lucruri valoroase, indiferent de vremurile în care se nasc şi trăiesc.” (Afirmaţia aparţine creatorului volumelor, Constantin Toni Dârţu şi este, cred eu, cât se poate de potrivită inclusiv pentru el).
Dintre rarisimele acţiuni benefice menite să promoveze valorile spirituale româneşti, atât în ţară cât şi dincolo de graniţele ei convenţionale, se detaşează cu lejeritate aceea iniţiată şi construită din temelii de Constantin Toni Dârţu, sub forma şiragului de nestemate editoriale numit PERSONALITĂŢI ROMÂNE ŞI FAPTELE LOR. Singurătatea acestui „alergător de cursă lungă” este „o magmă incandescentă în care ard creator documente, opinii, zile şi nopţi de nesomn, uneori îndoieli, strigăte de victorie dar şi tânguiri de deznădejde”, mii de informaţii buchisite până la disperare şi aşternute cu acribie în paginile celor – până acum – 14 volume.

Observator rafinat, obiectiv în limitele concepţiei sale şi neblocat în interpretări aleatorii, autorul nu şi-a propus să facă judecăţi de valoare, el nu-şi aşează subiectele în rafturi şi etajere, după mărime şi importanţă; din eseul destinat fiecăruia, lăsă la latitudinea cititorului să aprecieze şi dacă doreşte, să stabilească o ierahie proprie. De altfel, unicul scop pe care îl urmăreşte autorul este acela de a-i dăltui în nemurire pe „eroii” microuniversurilor sale componistice – români trăitori pe pământul strămoşilor ori pe alte meleaguri, acolo unde Zamolxe şi Dumnezeu le-au îndrumat paşii, alături de mari dispăruţi de ieri şi de altădată…

În cuvântul care ţine loc de prefaţă la volumul al XIV-lea, preşedintele de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România – Filiala Iaşi, academicianul Cristofor Simionescu menţionează: „Fac onoare volumelor, personalităţi din diaspora, care au marcat şi marchează ştiinţa şi cultura românească peste hotare, precum acad. Şerban C. Andronescu (SUA), prof. univ. dr. Sandu Bologa (Canada), prof. univ. dr. Florentin Smarandache (SUA), artiştii baron Lovendal (Franţa), Rodica Iliescu (Franţa), Stela Olteanu Manolescu (SUA), Neli Fătu de Valahia (Canada), Teodora Lucaciu (Ecuador), Octavian şi Elena Pârva-Pompiliu (Suedia), George Năsturel (SUA), Ioana Ungureanu (Italia), Andrei Fischof (Israel), inginer James Gilles Ballantyine (Anglia), protopopul ortodox român al Olandei şi Belgiei flamande Ioan Dură, dr.Viorel Vladimir Ionescu (Germania), dar şi matematiciana Malvina Baica (SUA) sau scriitorul Caşin Popescu (Germania)…” Şi tot domnia sa, referindu-se la cele peste 600 de nume înscrise în volumele precedente (academicieni, înalţi prelaţi, profesori universitari, doctori în ştiinţe, mânuitori ai slovei scrise, artişti plastici sau reprezentanţi ai altor preocupări) mai scria: „… fiecare, prin activitatea sa, a umplut un gol, contribuind la desăvârşirea materială şi spirituală a acestei ţări. Sunt oameni care au reaşezat cultura şi ştiinţa românească pe locul cuvenit în areopagul universal al statelor lumii şi au pregătit terenul pentru noile generaţii… „

De-a lungul timpului, în paginile volumelor s-au regăsit nume de mare rezonanţă ale vieţii cultural-spirituale din România, însă o selecţie ad-hoc a acestora, aici şi acum, ar fi pe cât de neinspirată, pe atât de incompletă astfel încât voi lăsa pe fiecare să treacă în revistă întreaga listă, atunci când va crede de cuviinţă.

Iftimie Nesfântu, Nicolae Uţică, Constantin Protopopescu, Ursula Şchiopu, Maria Magdalena şi J. G. Ballantyne, Petre Achiţenie, Georgeta Ştefănescu Barnea, Sofia Ionescu Ogrezeanu … sunt câteva dintre numele celor care, în modestia şi gratitudinea sa, autorul nu uită să le aducă mulţumiri pentru sprijinul acordat în înfăptuirea admirabilului său demers. Din fericire, truda lui Constantin Toni Dârţu nu a rămas fără ecou; spre marea satisfacţie a autorului, după ce au străbătut mii de kilometri, pentru a ajunge în Canada, în Statele Unite ale Americii, în Belgia sau Franţa, în Anglia, în Suedia, sau în Israel, volumele sale s-au bucurat de atenţia şi aprecierea meritată.

Reacţiile, sub formă de scrisori adresate editurii VENUS din Iaşi, comentariile difuzate la posturile de radio sau de televiziune din România ori apărute în presa scrisă românească, au fost unanim favorabile, una din prestigioasele publicaţiile centrale calificând Dicţionarele Dârţu – O nouă instituţie de cultură. Încet dar sigur volumele PERSONALITĂŢI ROMÂNE ŞI FAPTELE LOR s-au impus, nu doar prin valoarea lor documentară ci şi printr-o prezentare grafică de excepţie, în permanentă transformare benefică, de la un volum la altul.

ION MĂLDĂRESCU

____________________

~„Institutul cultural român şi imaginea României în lume“

Institutul Cultural Român (ICR) Stockholm este laureatul premiului Bifrost 2007, decernat de Organizaţia Nordică a Agenţilor Culturali Lesbian, Gay, Bisexual and Transgender (LGBT), pentru „contribuţii excepţionale” la consolidarea relaţiei dintre comunitatea heterosexuală şi cea homosexuală.

Premiul Bifrost 2007 a fost conferit ICR drept recunoaştere a eforturilor institutului pentru „încurajarea şi sprijinirea comunicării între comunitatea LGBT din România şi cea din Suedia, vizibile în special în proiectul său de colaborare cu Festivalul Moonbow din cadrul Stockholm Pride 2007„.

Cu acest prilej, menţionează Mediafax, ICR Stockholm i-a avut ca invitaţi pe Florentina Ionescu, vicepreşedinte Accept România şi Octav Popescu, organizatorul Bucharest GayFest, care au participat la o serie de evenimente din cadrul festivalului.
Pe pagina de prezentare pe internet a Institutului Cultural Roman (ICR) din Bucureşti condus de Horia Roman Patapievici şi de Mircea Mihăieş, „părintele” filialei din Regatul Suediei, este definită misiunea instituţiei:

„Misiunea Institutului Cultural Român este promovarea culturii şi civilizaţiei naţionale în ţară şi în afara ei. Creşterea vizibilităţii valorilor culturale româneşti în lume constituie scopul principal al activităţilor desfăşurate de ICR. Strategia pentru perioada 2005-2008 reliefează, în această perspectivă, rolul de interfaţă între cultura română şi străinătate asumat de Institut.”.

Întrebare firească:

Ce legatura are misiunea Institutului cu plimbarea la Stockholm a reprezentantiilor minoritatii homosexuale ? Se poate constata astfel că ca banii contribuabililor romani au fost, din nou, cheltuiti in mod nepotrivit.

O veche zicala românească :

„SPUNE-MI CU CINE TE ÎNTÂLNEŞTI, CA SĂ-ŢI SPUN CINE EŞTI!”, iar premiul acordat ICR pentru „contribuţii excepţionale la consolidarea relaţiei dintre comunitatea heterosexuală şi cea homosexuală” pune ICR într-o postura cu totul diferită de menirea sa. Rău a ajuns România dacă „interfaţa” ei este reprezentată de homosexuali si lesbiene! Iată cum Institutul Cultural Roman condus de Horia Roman Patapievici a găsit însfârşit „cea mai potrivita cale” de a promova valorile cultural-spirituale romanesti. (Sic!).

Ar fi totuşi cazul ca domnul Shafran, care conduce Institutul Cultural Român de la Stockholm să ii popularizeze în Suedia pe Eminescu, Cioran, Eliade, Iorga şi atâtea alte valori româneşti de prestigiu international, pentru că ei reprezintă românitatea, nu LGBT.

Deşi foarte tarziu, se impune ca cei ce conduc astăzi România să numească la conducerea ICR un român care-i respecta pe români, nu un „intelectual tulburat”.

ION MĂLDĂRESCU

___________________