MONITOR CULTURAL * on-line

►Nicolae Georgescu

„PERSPECTIVE REVIZUITE“ – o rubrică de Nicolae Georgescu

~”Eminescu – un persecutat politic”

Cum a fost arestat Eminescu la 28 iunie 1883

Relieful informaţiei

Mi-am petrecut vara aceasta (2006) în verificări cerute de necesităţi : rugându-mă tinerii realizatori ai emisiunii „Mari români” de la TVR1 să-i ajut pentru un film documentar despre viaţa de ziarist a lui Mihai Eminescu, a trebuit să le explic pe larg documentaţia la cartea mea „A doua viaţă a lui Eminescu”, din 1994. Cuvântul „explicaţie” îmi vine în minte împreună cu sensurile lui etimologice : este ca şi cum ai netezi ceva foarte, foarte complicat, adică ceva cu multe pliuri, ca o hârtie mototolită oarecum. Iar tinerii mei colaboratori nu lasă nimic neumblat, se interesează de netezirea fiecărei cute, adică au întrebări peste întrebări, şi această avalanşă de întrebări te predispune, uneori, la visul de a te arunca tu însuţi în bulgărele de zăpadă…În fond, găsesc că şi asta înseamnă verificarea peste două decenii a unei teorii : posibilitatea – cel puţin teoretică – de a plonja în avalanşă, în „du-u-că-se’n-vâr-tin-du-se”.

Discutăm despre ultima zi la „Timpul” a lui Eminescu, acel fatidic 28 iunie 1883. Totdeauna când dezvolt acest subiect cel mai greu mi se pare să „explic” relieful ( temporal şi spaţial ) al informaţiei. Noi putem, azi, să refacem traseul lui Eminescu din acea zi oarecum pas cu pas şi ceas cu ceas. Secvenţele acestui traseu au fost, însă, developate la momente diferite. Jurnalul lui Maiorescu se publică în anii ‘3o ai secolului al XX-lea, amintirile lui Slavici în 1910,şi apoi în 1924, ale lui Vintilă Rusu Şirianu abia în 1967…Or, chestiunea este să putem reveni la acel 28 iunie 1883 : ce ştiau apropiaţii lui Eminescu atunci, pe loc, despre înnebunirea lui bruscă, ce gândeau ei, ce socoteli îşi făceau, etc. Iată, de pildă, încuierea lui Eminescu în baia Mitraşewski : despre acest episod s-a aflat abia în 1911, după moartea lui Grigore Ventura care a fost martor la eveniment, îl povestea adesea prietenilor – dar nu l-a aşternut niciodată pe hârtie, adică nu l-a făcut public. De ce ? Tinerii mei colaboratori ar trebui să-şi pună lor înşile asemenea întrebări. Eu, ce pot să spun ? „Pentru că” : Grigore Ventura zice ( după cum consemnează Al.Ciurcu, cel care scrie această amintire ) că l-a lăsat pe poet în baie şi a mers la poliţie să anunţe ca să vină să-l ridice. Oricum ai da-o, oricum ai învârti-o – trebuie să fii foarte sigur că poetul era nebun, dar nebun de legat – altfel, apelul la poliţie aduce a delaţiune, rezultă că Grigore Ventura este cel care l-a turnat pe Eminescu. Şi să nu uităm că acelaşi Grigore Ventura îl va acuza public, prin presă, la 15 august 1883, pe Al. Macedonski că-l face nebun pe Eminescu într-o epigramă. Lucrurile se cos cu aţă albă : el anunţă poliţia la 28 iunie că a înnebunit Eminescu – şi tot el anunţă presa la 15 august că Macedonski a spus-o – iar apoi, abia după 1911, după ce-şi dă obştescul sfârşit, un prieten al său, Al. Ciurcu, încredinţează tiparului întâmplările de la Capşa, de la Cotroceni şi din baia Mitraşewski, povestite de el pe când trăia , dar niciodată aşternute hârtiei. Ce s-ar fi putut întâmpla, în fond şi la urma urmei, dacă poetul era lăsat în legea lui, adică să-şi facă baia fierbinte pentru care venise ? Or, faptul că Grigore Ventura nu scrie aceste lucruri, adică nu se face martor de bunăvoie, nu declară pentru istorie şi pentru amici că el a chemat poliţia „pentru că” – acest fapt pune sub semnul unei oarecare întrebări premisa, adică boala. Apoi, procesul verbal dresat la faţa locului de comisarul Niculescu nu-l consemnează pe Grigore Ventura drept martor sau crainic al bolii lui Eminescu. Locotenentul spune : „ fiind informat de d.d. G.Ocăşanu şi V.Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu , redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din str. Poliţiei nr. 4, de acum 8 ore şi că, încuindu-se în baie pe dinăuntru, refuză să deschidă”. Drept e că acest act a ieşit la iveală abia prin 1950, dar este de presupus că Grigore Ventura ştia de existenţa lui, sau cel puţin de existenţa unui act ca atare, unde ilustrul său nume nu avea ce să caute. Iarăşi : motiv pentru ca el să nu fi depus mărturie publică în chestia recluziunii lui Eminescu.

Un rege care ne confirmă

Un motiv în plus, însă, şi cel mai important, era înşiruirea de evenimente politice din ziua aceea, evenimente în centrul cărora se afla presa bucureşteană, şi mai ales ziarul „L’Independence roumaine”, unde lucra chiar Grigore Ventura. Iată, în acest sens, mărturii de ultimă oră foarte importante, ce vin să încoroneze relieful atât de accidentat al informaţiei. Este vorba chiar despre corespondenţa privată a regelui Carol I, recent descifrată şi editată de dl. Sorin Cristescu ( Ed. Tritonic, 2oo5). Avem , aşadar, scrisorile regelui din preajma lui 28 iunie 1883, către ilustrul său tată sau către alte persoane din familie, din care extragem câteva pasaje privitoare la presă :”Semnificaţia infamă care s-a dat cuvântărilor ţinute la festivităţile de la Iaşi şi comentariile despre prezenţa lui Brialmont arată cât de departe poate duce libertatea presei, fiind în stare să implice ţara într-un conflict primejdios cu vecinii. În ziarele româneşti şi austroungare domneşte la ora actuală o aşa de uriaşă iritare că ne-am putea teme de o explozie.” ( 21 iunie / 3 iulie, către Maria de Flandra, sora sa ; generalul belgian Brialmon t se afla în ţară , pe lângă Galaţi, pentru a studia terenul, la rugămintea personală a lui Carol I, în vederea construirii unei linii de fortificaţii ; presa străină a considerat că el este consultant într-o eventuală trecere armată a munţilor pentru Ardeal ; adăugăm în această paranteză că, în context, Imperiul Austroungar a ordonat şi a executat manevre militare în Ardeal pentru intimidarea Regatului României ) ; „ Dacă tonul presei româneşti este extrem de regretabil, cel al ungurilor a ajuns la limita neruşinării, aceştia cer cu o nemaiauzită neruşinare pur şi simplu anexiunea / noastră /. În Germania, din nefericire, nu intră ziare scrise în limba maghiară, care aici sunt foarte răspândite, altminteri românii ar fi trataţi cu mai multă indulgenţă. Germanii iubesc banii româneşti, dar se năpustesc cu lovituri de bâtă asupra ţării.” ( 28 iunie / 10 iulie 1883, către Karl Anton de Hohenzollern, tatăl său. Scrisoarea este trimisă de la Sinaia, unde regele se afla de două zile : suntem exact pe 28 iunie 1883 când Grigore Ventura vrea să-l ducă pe Mihai Eminescu la Palatul Cotroceni ca să-l … împuşte pe rege. Deplasările suveranului erau, desigur, publice, toată lumea , şi mai ales presa, ştia că el este în drum spre Germania, Ventura nu prea are cui spune că Eminescu îl căuta pe rege în capitală – doar dacă, iarăşi se impune constatarea, – dacă suntem ferm convinşi că poetul era cu adevărat nebun de legat şi nu mai ştia pe ce lume se află ). Iată, apoi, părerile suveranului despre ziarul „L’Independence roumaine” ( aleg un pasaj mai semnificativ dintre multele la îndemână ; regele afirmă de câteva ori că foaia franţuzească face politica Rusiei pentru că se hrăneşte masiv din rublele pe care imperiul i le furnizează ) :”Ziarele răspândesc în continuare ştiri false pe aici. Cea mai rea foaie în această privinţă este „ L’Independence roumaine” care se hrăneşte din minciuni, poveşti de scandal şi atacuri josnice împotriva guvernului. Presa străină din nefericire îşi ia ştirile din acest izvor necurat şi ziarele bucureştene simpliste repetă apoi totul papagaliceşte. Nemărginita libertate a presei nu ne permite să luăm măsuri împotriva lor.” ( 25 august / 6 septembrie 1882, către acelaşi ).

Ca să demonstrez acelaşi lucru, mie mi-au trebuit spaţii largi şi investigaţii destul de lungi, acest izvor atât de limpede, regal cu adevărat, nu fusese scos la iveală. Iar acum, când îl avem, trebuie să facem racordarea acestor informaţii la domeniul eminescologiei – adică, prelungind metafora capului statului, să aducem apa proaspătă şi în grădina noastră, dar nu cu ulciorul, ci de-a dreptul. ( Scuze pentru … intertextualitate, dar cu toţii suntem dominaţi de limbajul de lemn, noi, cei mai în vârstă adică). Aşadar, de ani buni de zile „L’Independence roumaine” făcea zile negre guvernului Brătianu, transportând în Europa şi punând zilnic pe mesele miniştrilor, preşedinţilor, regilor – bârfe, intenţii, chiar secrete. După dezvăluirile ei privind discursurile iredentiste de la Iaşi, din 6 iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare, Europa ziaristică şi politică s-a încins, a luat foc adică, a ars mocnit până la 28 iunie şi în această zi a izbucnit flacăra. Guvernul Brătianu a luat, în fine, măsuri împotriva presei, mai exact l-a expulzat din ţară pe directorul foii franceze, cetăţeanul francez Emile Galli. Situaţia o cerea : Austroungaria rupsese relaţiile diplomatice cu Regatul României pentru 48 de ore ( şi executa manevre armate în Carpaţi, în timp ce presa maghiară striga că a venit timpul ca imperiul să-şi anexeze Valahia ; aceste scenarii geopolitice erau foarte vii în epocă, iar prin 1879 filosoful Vasile Conta câştigase notorietate naţională dezvoltând unul asemănător prin presă ), Bismack ameninţase Regatul României cu declararea războiului ( printr-o telegramă secretă către rege ), Împăratul Wilhelm I al Germaniei transmisese de asemenea o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară spunând textual ( traducerea d-lui Sorin Cristescu în scrisoarea lui Carol I din 25 iulie / 6 august 1883 către tatăl său ) :” Cu sau fără alianţă, România trebuie să subscrie la condiţiile învingătorului” ( asta aducea aminte de Congresul de pace de la Berlin, când României i s-au impus condiţiile la masa verde, deşi fusese învingătoare pe câmpul de luptă), Rusia cerea, de asemenea satisfacţii. Trebuia făcut ceva, iar guvernul a făcut totul şi încă ceva pe deasupra. I se cerea să retracteze şi să-şi prezinte scuze : Petre Grădişteanu ( autorul discursului iredentist de la Iaşi) a mers, în persoană, la Viena să-şi ceară scuze – dar l-au însoţit şi ministrul de externe, D.A.Sturdza şi ministrul C.Stătescu. Cu misiuni asemănătoare în lumea germană se afla Regina Elisabeta, mergea acum Carol I însuşi – şi se mai aflau I.C.Brătianu, P.P.Carp şi Titu Maiorescu. În vara aceasta fierbinte se coace alianţă – iar fructul va fi cules în toamnă, printr-o iscălitură rece şi discretă a lui I.C.Brătianu.

3.Viaţa , ca o caricatură

Textualizez iarăşi – dar de data aceasta printre numeroasele caricaturi de epocă ce-l înfăţişează pe primul ministru primind „duşuri filogermane”, pe acelaşi împreună cu C.A.Rosetti în postură de Adam şi Eva în Paradis, sub pom, ademeniţi de şarpe ( în persoana ministrului de externe al Austroungariei ) şi izgoniţi de M.Kogălniceanu cu un bâţ divin, etc. Acest fond de caricaturi – care, după câte îmi amintesc, îi plăcuseră până şi lui Zigu Ornea, un critic foarte aspru al cărţii mele din 1994 , dar îmblânzit cu măsură când a scris despre cele ulterioare – pare mai grăitor decât documentele însele. Pe tinerii de azi îi fascinează de-a dreptul. Este, poate, momentul să amintesc aici că revistele de caricaturi au fost exceptate cu bună ştiinţă de la baza informativă a „Bibliografiei M.Eminescu” la care am lucrat în Biblioteca Academiei Române. Argumentele erau pertinente : caricaturile necesită interpretări îndelungi şi, apoi, nu au la bază adevărul istoric – ci fantezia, presupunerile caricaturiştilor. Aşa e, dar marja lor de adevăr este de luat în seamă, ele se bazează pe intuiţie – şi de multe ori istoria se face cu intuiţia ziariştilor. În plus, ele păstrează încifrată, deci transmit în măsura în care reuşim să descifrăm, acea stare de spirit a momentului, care ne interesează, în fond, atât de mult. Mai exact, deşi acest tratat de alianţă ce-l anihilează şi pe Eminescu este un tratat secret, toată lumea ştie de el, îl bănuieşte exact dacă se poate spune aşa. Replica din epocă era , prin octombrie 1883, aceasta : „ Cine face mia-miau pe acoperiş, d-le Brătianu ?”. Era, deci, un fel de „Mânăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă ce e…” Greutatea vine, astăzi, din descifrarea acestor caricaturi, adică din identificarea chipurilor şi a situaţiilor. Ajunsesem – cred că eram printre singurii, şi nu o spun cu tristeţe, ci cu disperare – să pot citi colecţii întregi de reviste de caricaturi – fără să mai am nevoie de dicţionar. Mă familiarizasem, adică, atât cu oamenii cât şi cu întâmplările. Am lucrat mult timp la o ediţie pe care o intitulasem „ Eminescu în caricaturi” – şi care cuprindea texte ziaristice de M. Eminescu ilustrate cu caricaturi sincrone. Nu e vorba de desene puse la textele eminesciene, de o ilustrare intenţionată aşadar, ci de aceleaşi evenimente descrise de Eminescu în ziarul „Timpul” – şi de anonimii desenatori ai momentului în caricaturi publicate în alte ziare. Sincronicitatea este fascinantă – iar scoaterea la iveală a unei asemenea cărţi ar spulbera – poate chiar definitiv – prejudecata că „grafica militantă din ziarele de la sfârşitul secolului al XIX-lea este lipsită de valoare artistică” ( am citat din memorie din concluzia lui Andrei Oţetea , făcută, parcă, să scoată din circuit acest capitol – care, iată, nici nu se credea că mai există). Negăsind înţelegere pe parcursul documentării ( adică, ajutor să scotocesc, să fotografiez şi, mai recent, să scanez, bani pentru aceste operaţiuni etc. ) -şi nici sponsor dispus să mă ajute – tema a rămas nestrăbătută aşteptând, poate, în vreun viitor pe cineva să i se dedice… Pot oferi consultaţii. Revin, după această digresiune agreabilă sper, la 28 iunie 1883 şi la guvernul I.C.Brătianu. I s-a mai cerut să verifice Societatea Carpaţii , care desfăşura activitate subversivă pentru unirea Ardealului cu ţara. – A organizat razii, percheziţii, devastări ale sediului din Ştirbei Vodă. În compensaţie la toate acestea, poate, sau poate tot la cererea Austroungariei ( nu se poate şti, pentru că legea în virtutea căreia s-a acţionat scutea de explicaţii ) guvernul l-a expulzat pe amintitul Emile Galli. S-au făcut rapid dislocări şi reaşezări, un redactor al foii franceze a venit la „Timpul” conservatorilor – care şi-a schimbat mult configuraţia ,orientarea, direcţia. Iar pe fondul acestor evenimente atât de brusc înfierbântate – apare ştirea că a înnebunit Eminescu. Simpla înseriere a înnebunirii sale între evenimentele politice şi ziaristice ale momentului ridică semne de întrebare. Dacă mai adăugăm că ştirea nebuniei apare în ziarul „Românul”, oficiosul guvernului ( de fapt, al aripii rosettiste din partidul liberal ) – şi este confirmată de ziarul „Timpul”, instituţia la care lucra poetul, peste două zile ( iar confirmarea este redactată cam în aceşti termeni : „ … unul dintre redactorii acestei foi, D. Mihail Eminescu, a încetat a mai lua parte la redacţie atins fiind în mod subit de o gravă boală…”, deci se anunţă întâi demiterea, încetarea contractului – iar apoi motivaţia de rigoare ) , dacă mai ţinem cont că în epocă declararea publică a nebuniei cuiva îl excludea automat din viaţa publică când nu făcea dovada credibilă că este sănătos – iată că ajungem în faţa unui alt adevăr decât cel cu care ne-a obişnuit o tradiţie – cum să-i spunem ? – cel puţin narcisistă… Mă rog, un alt adevăr dacă suntem adepţii adevărului dublu ori multiplu – sau, iată, în faţa celuilalt, singurului adevăr… ascuns până acum. Anume, se conturează ideea că, pe fondul unei crize nervoase reale, datorate probabil stresului, Eminescu este îndepărtat din viaţa publică într-un context public care cerea imperios ca el să fie redus la tăcere.

Toată această „poveste” a trebuit s-o reverific pentru a nu ştiu câta oară – dar e mult timp de când încetasem această „liturghie a documentelor” – în faţa tinerilor mei prieteni de la Televiziunea Română , între care D-nele Anca Orban şi Camelia Robe mă urmăreau foarte atente, destul de neîncrezătoare, cu cărţile mele deja citite şi adnotate, cu întrebări pregătite pentru fiecare secvenţă temporală în parte. O spun şi cu tristeţe şi cu bucurie : am convins destul de greu – şi mai mult decât mine au convins cărţile şi ziarele de epocă pe care le-am scos din biblioteci şi le-am arătat spre documentare, mai ales aceste caricaturi care ne repun, oarecum, în contextul „Academiei Caţavencu” de azi. E trist să nu te creadă lumea pe tine însuţi, dar e bine că cel puţin dovezile pe care le aduci devin, adică rămân cel puţin ele credibile… În fond, suntem efectul izvoarelor noastre de informaţie, ele sunt şi rămân cauza.

4. Eminescu, între gazde

Şi s-a mai întâmplat ceva în timpul acestei documentări colective, ceva care le-a impresionat foarte mult pe doamnele şi domnişoarele teleaste şi care, iarăşi, pe mine m-a cam întristat. Anume : totul le-a mers în plin, cum spun dânsele şi cum mă roagă insistent să ţin minte şi să consemnez. Deşi în miezul verii, la toate instituţiile unde au mers li s-au deschis porţile, li s-a oferit sprijinul, au fost primite ca nişte adevăraţi oaspeţi, ca mesageri ai spiritului eminescian. Cum să nu fie bine, cum să nu intre în ordinea miraculosului material, obiectiv, acest drum pe lauri ? Când mă gândesc, însă, cum mi-a mers mie în cei şapte sau opt ani de documentare la această temă, câte greutăţi peste greutăţi am ridicat ori ocolit, cât a trebuit să mint, să fur, să înşel, să (mă) rog, să mă umilesc pentru „a avea acces la informaţii”, cum se zice, şi mai ales câte surse n-am putut încă să consult nemaiavând chef să-mi exercit acele deprinderi – îmi vine să cred că, dacă pe ei, cei de astăzi, Eminescu însuşi i-a ajutat, ca un duh binevoitor, atunci pe mine m-a împiedicat cu o înverşunare de-a dreptul metodică. Pentru că e la modă să definim „specificul naţional” ( o fac şi antrenorii de fotbal, şi crainicii – iar ziariştii, aproape la tot pasul ) , voi zice şi eu : asta este , românii au o mare încredere în instituţii, în grupuri organizate – şi nu cred de loc, sau aproape de loc, în oamenii singuri. Dacă eu însumi aş fi mers, chiar acum, prin aceste instituţii, în locul tinerilor mei prieteni, cu toate cărţile şi argumentele mele cu tot aş fi fost dat afară sau ţinut la poartă. Pentru că sunt tineri, pentru că sunt un grup, o instituţie ( desigur, respectabilă ) – dar mai ales pentru că sunt frumoşi şi cred , au ajuns să creadă în dovezile dovezilor mele – lor li se aştern potecile în cale şi reuşesc în câteva săptămâni să încheie o cercetare care mie mi-a luat câţiva ani.

Tot tinerilor mei prieteni teleaşti li se datorează, însă, şi o descoperire foarte importantă privind lumea lui Eminescu prinsă în hora aceasta a lui 28 iunie 1883. Este vorba de stabilirea exactă a identităţii unuia dintre prietenii lui Eminescu, anume G. Ocăşanu. Este vorba de unul dintre cei doi prieteni care l-au anunţat pe comisarul Niculescu de boala poetului. Observaţi nuanţele din raportul acestuia :”… fiind informat de d.d. G.Ocăşanu şi V.Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu , redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din str. Poliţiei nr. 4, de acum 8 ore şi că, încuindu-se în baie pe dinăuntru, refuză să deschidă”. Deci nu e vorba de poetul , ci de ziaristul politic Eminescu ( ziarul „Timpul” era oficiosul conservator , al opoziţiei aşadar ): cei doi sunt, şi ei, convinşi că a fost atins de alienaţie mintală – dar poliţistul pune la condiţional perfect şi adaugă motivaţia. Poliţaiul e băiat cu şcoală, nu se-ncrede în delaţiuni. Este o întrebare de ce păstrează el în raport afirmaţia celor doi că ziaristul s-a închis în baie de 8 ore. Ar însemna fie că ne aflăm în seara zilei de 28 iunie 1883, pe la orele 19-20, fie că el ia de bună ce i se spune de către cei care au numărat în felul lor orele. Netezind relieful accidentat al informaţiei, ştim cam aceste lucruri despre orele zilei aceleia. La Titu Maiorescu :” Astăzi, marţi, la ora 6 dimineaţa o carte de vizită de la d-na Slavici , la care locuieşte Eminescu, cu aceste rânduri scrise : Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că foarte reu. Curând după aceea Simţion la mine, întâia oară. M-am dus cu el la dr. Şuţu şi am pus să se pregătească în a sa Casă de sănătate o cameră pentru Eminescu ; am luat asupra mea plata pentru aceasta, 3oo lei pe lună; apoi am venit acasă, am înştiinţat încă pe Th.Rosetti despre aceasta. Pe la 10 veni cu trăsura la mine Eminescu, binecuvântă, cu privirea fixă, pe soţia mea şi pe Ilie Nicolescu care tocmai pleca, mă îmbrăţişă tremurând. Eu îi arătai pe Hermes şi pe Venus din Milo, la care el zise, cu privirea în extaz : Lasă, că va reînvia arta antică! Potrivit înţelegerii ( ce avusesem cu Simţion ) , i-am spus că trebuie să se ducă la Simţion, pentru societatea Carpaţii. Mi-a cerut să-i dau 5 lei pentru trăsură, şi a plecat cu trăsura acolo ( la Simţion). De acolo e vorba să fie dus la dr. Şuţu. Numai de s-ar face asta fără greutate! A venit apoi la mine Caragiali, la masă ; a izbucnit în lacrămi când a auzit ce e cu Eminescu.”

C. Simţion n-a luat niciodată cuvântul în chestia Eminescu – şi rămâne unul dintre cei mai îndatoraţi faţă de istorie şi faţă de poet. Ştim despre el că era inginer de drumuri şi poduri, lucrase la canalizarea Dâmboviţei şi de prin 1882 devenise un fel de gazdă de rezervă a lui Eminescu : poetul îşi transporta în casa lui, puţin câte puţin, bunurile – înţelegând că nu mai poate convieţui alături de Madame Slavici. La Simţion a lăsat Eminescu bunul său cel mai de preţ : lada cu manuscrise – pe care şi-o cere insistent, în câteva scrisori, imediat după însănătoşirea din ianuarie 1884. Nu ştim în ce împrejurări ajunge ea în posesia lui Maiorescu, dar aflăm că acum, la 28 iunie 1883, criticul îl vede pentru prima oară pe numitul inginer şi pun la cale împreună internarea poetului. Doamna Slavici l-a alertat, aşadar, şi pe Maiorescu – dar şi pe Simţion care devine, oarecum, girantul poetului – ca viitoare gazdă a lui şi ca păstrător, deja, al unei bune părţi din „averea” sa. El vine de bunăvoie la Maiorescu, înainte de a-şi face apariţia în sufrageria criticului şi Mihai Eminescu, mai exact, „curând după” biletul de ora şase al femeii disperate.

Trebuie spus că , peste ani, Ioan Slavici intervine în discuţie şi „bruiază” acel bilet al fostei sale soţii, în felul acesta :” – Uite, – i-am zis lui Eminescu – am să-l rog pe d-l. T.Maiorescu ceva şi nu pot să mă duc acum la dânsul : te rog să-i duci un bilet din partea mea. Rugam în bilet pe d-l T.Maiorescu să-l observe bine pe Eminescu, căci mie mi se părea greu bolnav. Era prea târziu. La d-l T.Maiorescu, el s-a stăpânit, dar s-a dus apoi să ieie o baie, ca să-şi potolească nervii, şi de la baie a fost dus la casa de sănătate.” Am citat din „Amintirile” lui Ioan Slavici, carte apărută în 1924, cuprinzând texte publicate de autor înainte şi după primul război mondial, cele mai vechi dintre ele prin 1909. Estre o carte extrem de dificilă, relieful informaţiei este foarte accidentat în ea – iar exprimarea, pe alocuri de-a dreptul criptică. Fragmentul citat fusese publicat în 1909, când trăia Titu Maiorescu, de aceea se exprimă reverenţios faţă de el. Reluând în 1922 episodul, Slavici consemnează sec : „Când s-a întâmplat aceasta eu nu mă aflam la Bucureşti, plecasem la Viena ca să consult medicii în ceea ce priveşte o boală supărătoare de care sufeream. Din spusele altora ştiu că s-a dus la băile Mitraşefski unde s-a încuiat într-o cabină şi-a dat drumul la apă, încât a fost nevoie să se spargă uşa. Acum a fost dus la sanatoriul Şuţu, unde după întoarcerea mea în ţară l-am văzut în mai multe rânduri.” Aceste două informaţii se află în aceeaşi carte, la câteva zeci de pagini distanţă. Slavici nu putea să-l trimită pe Eminescu la critic cu acel bilet – în timp ce spune că el, Slavici, nu se afla în Bucureşti. Este limpede că autorul „Amintirilor” este neatent – dar vrea, în acelaşi timp, să îndrepte impresia creată de acel bilet real, adevărat, al fostei sale soţii. De vreme ce Titu Maiorescu consemnează în jurnalul său acel bilet – care, de altfel, există ca obiect, ca petrec de hârtie, şi s-a editat de multe ori chiar cu fotocopia alături – înseamnă că pentru critic este o dovadă, o urmă palpabilă a acestei întâmplări din 28 iunie 1883, şi-i acordă o importanţă deosebită. Probabil că el a povestit în stânga şi-n dreapta cum s-au petrecut lucrurile şi, deci, se ştia de biletul D-nei Szoke – altfel nu este de înţeles de ce vrea Slavici, peste ani, să ia asupra sa acest bilet, sau, mă rog, de ce insistă asupra ideii în sine că a fost vorba de un mesaj transmis sub forma unui bilet. E grotesc , de altfel, să ni-l închipuim pe Eminescu ducând, ca în nu ştiu ce mit, biletul despre sine la cel care avea putere de libertate sau recluziune asupra sa. Cât despre finalul fragmentului de amintire citat, vedem limpede : la început Eminescu merge la stabilimentul Mitraşevschi să ieie o baie ca să-şi potolească nervii – iar apoi se închide înăuntru şi e nevoie să se spargă uşa. Amintim că nu proprietarii stabilimentului au chemat, totuşi, poliţia – ci alţi prieteni ai poetului.

Revenim, însă, la actul oficial al poliţistului, şi cităm din finalul procesului verbal dresat de comisarul Niculescu :” Transportându-ne în camera ce ocupă d-l Mihail Eminescu, în str. Piaţa Amzei , nr. 6, am găsit pe subînchirietoarea d-na Ecaterina Slavici şi faţă cu domnia sa şi cu dl. Siderescu, deschizând uşa cu cheia găsită în baie, am aruncat în interior toate obiectele menţionate în inventarul anexei, şi la moment am închis uşa, încuind-o şi sigilând-o, iar cheia s-a luat de noi spre a se înainta cu acest act.” Această „aruncare în interior” a efectelor personale ale lui Eminescu sugerează destul de clar că odaia era deja goală, lucrurile importante se mutaseră la inginerul Simţion. Care inginer, însă, pare a lipsi de la faţa locului. Suntem, reamintim, seara, după arestarea lui Eminescu şi ducerea lui la Casa de sănătate a doctorului Şuţu. Mai mult ca sigur Constantin Simţion l-a însoţit pe poet, având biletul de internare şi fiind mandatat de către Maiorescu de dimineaţă să poarte tratativele cu medicul – iar V.Siderescu aduce hainele la doamna subînchirietoare, însoţit de poliţist. Acesta este un scenariu ipotetic, dar de ce se aduc hainele ude ale lui Eminescu la fosta lui gazdă ?! – Probabil din acelaşi motiv, pentru că noua gazdă, C. Simţion, este ocupat cu formalităţile de internare a poetului şi nu-şi dă cheia de la casă. Trebuie, apoi, liniştită subînchirietoarea, adică asigurată că nu mai are de ce să se plângă din partea fostului chiriaş. Cheia camerei, însă, deocamdată nu i se dă, merge împreună cu procesul verbal … nu se ştie unde, la poliţie sau la stabilimentul doctorului Şuţu.

Cităm din acelaşi act care este, în fond, singura dovadă oficială a nebuniei lui Eminescu :” …că un domn se află închis înăuntru în camera nr. 17 şi că le-a cerut 10 ouă crude. În urmă, ar fi rugat pe amicul său, V.Siderescu, să-i aducă o pereche de pantaloni negri, negri de tot – ceea ce se realiză acum.” Deşi se află în grup, cum vom vedea imediat, Eminescu nu apelează la C. Simţion, ci la un alt amic, acest Vasile Sidrescu atât de activ ; am putea fi maliţioşi , şi să ne întrebăm dacă nu cumva cauza stă în aceea că acest Siderescu încă nu-l cunoscuse pe Maiorescu… Mai interesant de constat este, însă, faptul că acei pantaloni „ negri, negri de tot” se potrivesc bine cu intenţia poetului de a se face călugăr. Legătura s-a făcut de d-na Camelia Robe în timpul recitirii acestor informaţii – şi cam tot ce urmează de aici înainte sunt constatări făcute în grup, nu se mai ştie de către cine anume dintre cei care am citit ori ascultat mărturiile. Numai pasajul referitor la cele 10 ouă crude trebuie pus în legătură cu o informaţie anterioară, aceea privind publicarea, de către Eminescu, încă din 1878, în „Curierul de Iaşi”, a traducerii din Al. Dumas denumită „ O baie caldă în Egipet”. De aici se vede că poetul era familiarizat – cel puţin teoretic – cu obiceiul băilor turceşti : pe cele mai mari călduri apele foarte calde, încălzite din ce în ce mai tare până aproape de temperatura fierberii, fac bine trupului. Poetul vrea să vadă dacă în bazinetul său de la baia Mitraşewski temperatura apei poate fierbe oul – şi, eventual, chiar să mănânce ceva după opt ore de recluziune voluntară. Reţinem că abia acum „se realiză” aducerea pantalonilor celor negri, deci odată cu pătrunderea în baie a grupului ce-l însoţea pe poliţist. Am fi, adică, la capătul unor lungi băi fierbinţi şi discuţii cu cei din jur pentru ouă crude, haine etc. În Bucureşti poliţia scotocea sediul Societăţii Carpaţii, îi urmărea pe „carpatini”, Emile Galli se plângea în stânga şi-n dreapta că trebuie să se exileze şi va vinde „L’Independence roumaine” în grabă, pe mai nimic , toată lumea era în alertă maximă – iar Mihail Eminescu, ziaristul de la „Timpul”, se înfunda în apă fiartă.

5. Între puşcărie şi ospiciu

Dacă pe la 10 a fost la Titu Maiorescu, unde a stat, probabil, vreo jumătate de oră, ar fi că pe la 11 s-a aflat la Capşa unde s-a întâlnit cu Grigore Ventura, pe la miezul zilei va fi ajuns la Cotroceni iar pe la orele 13, când este canicula în toi, acesta l-a instalat în baie şi a plecat să anunţe poliţia că e nebun. Lipseşte, din scenariu, drumul poetului la Societatea Carpaţii, undeva pe str. Ştirbei Vodă, deasupra Cişmigiului ( vezi actualul „Izvor Eminescu”). Aici s-ar fi ajuns continuând ruta de la Cotroceni spre Calea Plevnei – dar poetul soseşte la Baia Mitraşewski, care se află pe Cheiul Dâmboviţei în jos, cam de unde începe actualmente Calea Victoriei. Grigore Ventura îl abate, aşadar, de la scopul plimbării, dar dacă Eminescu nu merge la Societatea Carpaţii – vine aceasta la el. Într-adevăr, G.Ocăşanu este vicepreşedintele acestei societăţi iar ceilalţi doi prieteni care-l însoţesc sunt membri. Toţi trei se plimbă prin Bucureşti după Eminescu – şi aflăm de ce, din acelaşi proces verbal al poliţiei :” Am fost siliţi să-l îmbrăcăm în camisolul de forţă şi astfel l-am condus la institutul Caritatea , cu concursul d-lor : Ocăşanu şi Const. Simţion – luând însă cheia de la uşa băii. La Caritatea l-am confiat d-l dr. Şuţu , rugându-l a-i da îngrijiri excepţionale.” Vedem clar că numitul V. Siderescu nu şi-a dat concursul la îmbrăcarea în camisolul de forţă. Dar mai observăm o inadecvare flagrantă : ce legătură are poliţia cu ospiciul de nebuni ? Poliţia ar fi trebuit să-l ducă pe Eminescu – sau pe oricine altul – la… poliţie. De ce are, apoi, comisarul Niculescu în dotare acel „camisol de forţă” ? În amintirea lui Vintilă Rusu-Şirianu ( publicată, repet, de către nepotul său abia în anul 1967 ) se mai vorbeşte de furgonul ospiciului, un fel de coteţ pe roate tras de doi cai, unde Eminescu este băgat cu forţa iar poetul strigă de se cutremură văzduhul după ajutor. Rezultă fără dubii că biletul de internare la nebuni a lui Eminescu se afla la C. Simţion , după cum se stabilise cu Titu Maiorescu ( acesta plecase cu trenul fulger în Europa chiar în această zi, pe la orele după amiezei ) , că acesta avea din partea doctorului Şuţu furgonul, cămaşa de forţă , probabil gardienii institutului – şi se asociase cu ceilalţi ca să-l convingă pe Eminescu să-i urmeze. Nu văd cum s-ar fi putut întâmpla lucrurile altfel : văzând că nu-l pot convinge, că poetul se încăpăţânează opt ore să stea în baie, cei doi apelează la un amic neutru, probabil sincer, V. Siderescu – şi, când acesta vine cu pantalonii cei negri ceruţi de poet, intră toţi împreună cu el în baie. Între timp ei au făcut rost şi de un poliţist.

Este posibil şi următorul raţionament : poetul, sau oricine în locul lui, ar prefera poliţia în locul casei de nebuni, pentru că de la poliţie mai scapi, dar de „camisolul de forţă”, mai va. Actul poliţaiului redă până şi atitudinea poetului faţă de prietenii săi :” avea aerul de a fi speriat la vederea noastră în număr de 4-5 persoane, între care şi d-l Constantin Simţion. Am zis numitului Eminescu că n-are să sufere nici un dezagrement, că trebuie să se calmeze… şi drept răspuns se repede la amicii săi şi la servitoarea băii îmbrâncindu-i pe uşă, apoi, aruncându-se în baia plină cu apă, stropea pe oricine voia să-l scoată afară.” Poetul este, mai mult ca sigur, conştient, ştie că este vânat de amicii săi pe care-i îmbrânceşte – inclusiv pe V. Siderescu ce-i venea cu pantalonii ceruţi : constată, brusc, că şi acesta l-a trădat, aducând înăuntru, odată cu el, urmăritorii. Vreo câteva ore bune – poate nu chiar opt ore, cum îi declară ei poliţaiului, dar oricum până ce trece căldura îngrozitoare din miezul zilei – C. Simţion încearcă să pună în aplicare planul făcut cu Maiorescu, vezi mai sus, criticul consemnează clar: „Potrivit înţelegerii ( ce avusesem cu Simţion ) , i-am spus că trebuie să se ducă la Simţion, pentru societatea Carpaţii. Mi-a cerut să-i dau 5 lei pentru trăsură, şi a plecat cu trăsura acolo ( la Simţion). De acolo e vorba să fie dus la dr. Şuţu” . O singură „stridenţă” apare în acest enunţ ; expresia „ e vorba să”. Dl. Ion Filipciuc este acela care a atras atenţia, în mai multe studii ale sale, că această expresie se repetă aproape obsesiv în amintirile câtorva prieteni ai lui Eminescu despre această zi din viaţa sa. I. Slavici, de pildă, scrie că Eminescu „ era vorba să plece la Botoşani” , în ajunul aceluiaşi 28 iunie 1883 când toată lumea bună, cum vedem ( inclusiv Slavici ) pleacă din Bucureşti parcă pentru a lăsa poliţiei loc să-şi facă treaba. Acest „ era vorba” al lui Slavici presupune o vorbă vorbită anterior, un plan, un proiect făcut cu cineva, într-un grup şi într-un context. Acum, însă, în consemnarea lui Maiorescu, ce sens să mai dăm expresiei ? Vine la el mai întâi mesajul de la d-na Slavici, apoi „ în curând” viitoarea gazdă a lui Eminescu, C. Simţion – şi abia peste câteva ore Eminescu însuşi. Acest „ e vorba să fie dus la dr. Şuţu” sugerează o vorbă vorbită în afara casei (şi persoanei) lui Maiorescu, între doamna în chestiune, domnul idem – şi, desigur, cei de la Societatea Carpaţii care rămâne consemnată în jurnalul lui Maiorescu. Poetul „trebuie să se ducă la Simţion pentru societatea Carpaţii” – acesta rămâne un enunţ obscur. De ce l-ar duce, la rândul său, Simţion la Societatea Carpaţii pe Eminescu ?! Nu ştia poetul unde se află aceasta, sau avea nevoie neapărată de însoţitor ?! De ce să se afle el ( sau ei toţi ) acolo – tocmai când trebuia inspectat sediul de către poliţie ?! Ca să le arate poliţiştilor că-şi văd în mod paşnic de treabă ? Este posibil. De acolo, însă, după ce fac demonstraţia de rigoare, Eminescu trebuie să fie dus mai departe, la doctorul Şuţu. Asta, dacă presupunem că el ar fi putut rezista , adică să pară în ochii vizitatorilor că-şi vede paşnic de treabă. Sau, poate… trebuia compromis public la sediul numitei societăţi, cu poliţia de faţă… N-aş insista, dar vedem cu toţii cât de ascuţită este, la ora de faţă, această teorie a conspiraţiei, cum se caută peste tot argumente. O discuţie aplicată pe textele care există nu cred că poate să strice.

Dar e monstruos ! Nu poate fi bănuit Maiorescu de ipocrizie ; şi dacă ar fi, n-ar consemna asta în jurnal. Cum ne putem închipui că el, ca mentor, ar accepta sau ar gira chiar această posibilă compromitere publică a lui Eminescu pentru excluderea din viaţa publică ?! E aberant. S-ar putea ca Societatea Carpaţii, unde trebuia totuşi să ajungă poetul, să fie aceea care l-ar putea proteja de ingerinţele poliţiei, ascunde în vreun fel. S-ar putea ca protecţia stabilită pentru Eminescu, acel „e vorba” maiorescian, să fi însemnat chiar această recluziune la Şuţu. În finalul procesului verbal, comisarul de poliţie notează senin :” l-am confiat d-l dr. Şuţu , rugându-l a-i da îngrijiri excepţionale.” Prin aceste îngrijiri excepţionale trebuie să înţelegem un regim privilegiat. Totuşi, acolo îl aştepta pe Eminescu o cameră numai a lui, plătită de Maiorescu personal cu 300 lei pe lună, o chirie măricică. Acest scenariu ni se pare plauzibil. Trebuia doar ca lucrurile să se facă discret :”Numai de s-ar face asta fără greutate !” – cum notează criticul. În fond, rolul lui aici pare a fi acela de a lua legătura cu doctorul Şuţu, cunoscându-l mai bine decât ceilalţi, fiind de condiţie socială oarecum apropiată ( iar din jurnalul lui Maiorescu rezultă că erau buni prieteni încă de prin 1872 ).Maiorescu girează aceasta ascundere a poetului. Această postură ni se pare interesantă pentru că se va prelungi : în iarnă, de Crăciun, tot Maiorescu va gira ediţia de poezii a lui Mihai Eminescu. Apoi, poetul mai fusese internat chiar în primăvara acestui an, 1883 ; e drept că nu la doctorul Şuţu, ci la Spitalul Brâncovenesc, pentru altfel de boli decât de nervi – dar nu ştiuse nimeni, sau nu anunţase nimeni public această internare. Ar fi putut sta şi acum în linişte la doctorul Şuţu până ce trecea furtuna. Asta încercau, probabil, de vreo opt ore, să-i spună şi să-i răs-spună amicii săi la uşa băii în care se închisese poetul. El îşi pierduse, însă, încrederea în ei, în toţi sau aproape toţi, rând pe rând sau împreună – şi ajunsese la concluzia că trebuie să se apere singur, să se ascundă singur chiar în această baie primitoare. Iar Grigore Ventura aţâţa, probabil, de pe margine flacăra calomniei, trecând prin cârciumi şi prin redacţii unde povestea ce se întâmplă cu ziaristul de la „Timpul”. Nu degeaba Titu Maiorescu îl consideră, în jurnalul său, „ nebun şi indiscret” pe Ventura…

6. Ein, Zwei : Polizei

Cu atât mai importantă mi se pare, în acest context, descoperirea d-nei Anca Orban, căci despre o descoperire este vorba. Pentru Societatea Carpaţii eu mă informasem ani la rând din presă, mărturii, monografii, din cartea de documente a arhivistului ieşean Gh. Ungureanu – dar mai ales din cartea d-lui Teodor Pavel ;” Mişcarea românilor pentru unitate naţională şi diplomaţia Puterilor Centrale” , vol. I ( 1878-1895 ), apărută la Ed. Facla , Timişoara, în 1979. Studiul ilustrului istoric este completat de o masivă culegere de documente din arhivele de la Viena şi din Bucureşti, reprezentând mai ales notele informative ale poliţiei secrete austriece privind viaţa politică românească după Războiul de Independenţă. Citând-o până la saţietate în faţa tinerilor teleaşti care erau mai mult curioşi decât înclinaţi să mă creadă, în cele din urmă am împrumutat cartea de la o bibliotecă publică şi le-am arătat-o, apoi le-am lăsat-o s-o consulte. Drept este că şi eu am fost cam superficial când am consultat-o prima dată, la vremea documentării mele. Aceste lungi rapoarte sunt editate în limba germană, iar în româneşte au doar un scurt rezumat, după obiceiul istoricilor de a oferi „ res gestae” la fiecare document. Eu am citit cu atenţie aceste „regeste” – iar textul german l-am frunzărit numai, înţelegându-l aproximativ , desigur. D-na Anca Orban s-a apucat, însă, să citească această carte „nemţeşte”, adică rând cu rând, şi la un moment dat a explodat cu un telefon de miezul nopţii, citându-mi următorul fragment – pe care-l redau după carte :” Das Arangement leitet der Praesident der „Societatea Carpaţii”, ein gewissen Segărceanu /Secăşanu/, in OberUungarn geboren, dem als Vicepraesident Ocheanu / Ocăşanu /zur Seite steht.Leitzterer studierte in Wien und Budapest, ist gleichfalls Siebenbuerger und verhielt (?) hier aus Dienste fuer die Geheim-Polizei.”. Este vorba de un raport confidenţial către Kalnoky, ministrul de externe al Austroungariei ,despre adunarea din 4 iunie 1883 a Societăţii Carpaţii, de la Bucureşti. Semnătura expeditorului este indescifrabilă, dar editorul întregeşte în linii drepte numele lui Lachman, inginer, redactor – după câte ştim – la ziarul „Bukarester Tageblatt” şi foarte activ spion austriac, urmărindu-l mai ales pe Eminescu. În context se numesc cei doi – iar despre al doilea, acest G. Ocăşanu de la 28 iunie 1883, din vecinătatea imediată a lui Eminescu, se scrie negru pe alb că este nici mai mult nici mai puţin decât … spion austriac. Informaţia nu este consemnată în rezumatul românesc al actului, mie desigur că mi-a scăpat – drept pentru care suport consecinţele. Se ştia că Societatea Carpaţii este „penetrată” de informatori, era bănuit Grigore Ventura drept unul dintre ei – dar ca chiar vicepreşedintele ei să fie spion austriac, asta nu se ştia, nu se spera, nu se bănuia. Iată, aşadar, cine vine să-l ridice pe ziaristul de la „Timpul” din baie, tocmai adjunctul directorului, tocmai prietenul de până acum al poetului – şi de vreo câţiva ani buni al poliţiei secrete vieneze. Doamna Anca Orban descoperă „ceva” ce poate fi considerat cheia de boltă a întregii teorii a conspiraţiei antieminesciene. Acest „ceva” se potriveşte al naibi de bine cu „dosariada” noastră actuală – în speţă, se potriveşte cu aceia dintre noi care au fost urmăriţi şi turnaţi tocmai de cei mai buni prieteni. „Securistul din dosar” era G. Ocăşanu…

În principiu, tocmai această potrivire cu actualitatea mă face să am îndoieli că ar fi chiar aşa. Vorba lui Noica :” Dacă nu m-ai fi găsit nu mă căutai” îmi stă pe limbă. Piesele, adică, se înlănţuie una după alta în mod logic, dar ceva pare că nu se leagă, acest aer de actualitate stringentă este suspect. Să acceptăm, însă, evidenţa – şi vom vedea ce este, dacă este ceva, dedesupt.

A urmat, aşadar, ceea ce se poate numi o tratare exemplară a unei informaţii noi, năucitoare. Mai întâi, d-na Anca Orban a convocat, cu autoritatea d-nei Camelia Robe, redacţia de limbi străine a televiziunii şi a cerut o traducere avizată din limba germană a textului. N-aş insista asupra acestor „amănunte” – dacă nu mi s-ar fi subliniat, de fiecare dată, prin ele, că eu însumi trebuia să procedez într-un fel oarecum analog. Acest reproş că n-am procedat „ comme il faut” m-a însoţit des de-a lungul carierei mele eminescologice ; m-am mulţumit să zâmbesc arătând cu degetul spre prima ediţie a „Vieţii lui Eminescu” de G. Călinescu, aceea care nu are nici o notă de subsol – şi cerând, la rândul meu, răgaz, sponsori etc. pentru o eventuală ediţie a doua a cărţii mele. Nici nu mă interesează, de fapt, o completare cu subsoluri sau o recitire a documentelor citite o dată : de vreme ce eu consider că o biografie este un roman, adică literatură artistică, mi-e indiferent cum o construiesc, cu sau fără note de subsol, şi pe cine conving.

Dincolo, însă, de ce cred eu despre mine, a trebuit să tratez acest act de arhivă impecabil-ştiinţificeşte. Am mers, aşadar, la Arhivele Statului şi le-am arătat doamnelor microfilmul. Este o adevărată minune că avem acest fond de documente vieneze ; schimburile noastre ştiinţifice cu istoricii austrieci ne pun în posesia unei comori de informaţii. Amintesc că nu avem, încă, acces la documentele similare din multe alte arhive. Faţă de bunăvoinţa neprecupeţită a unei arhive, cea vieneză, – ar fi cu totul deplasat ca noi să dispreţuim proceduri ştiinţifice – poate cam simpliste, într-adevăr. N-au decât să vină alţii să descifreze întregul fond de documente ( domnul editor a făcut o selecţie – destul de cuprinzătoare, dar o selecţie numai ), generaţiile mai tinere sunt aşteptate în mod special. Înţeleg să mi se impute mie personal că în cutare fragment de act, un loc din cele câteva sute pe care le tratez, trec mai pe deasupra lucrurilor. Înţeleg, însă, ca cine îmi reproşează asta şi apoi reconsideră fragmentul respectiv – să continue , să treacă la alt loc şi apoi la altul, până le parcurge pe toate. Cine s-ar putea supăra că , după ce a făcut o pârtie, merg alţii pe ea ? Nu de aceea facem drumuri, poteci, poduri şi punţi, ca să se treacă pe ele ?!

Revin la arhivă. Aşadar, tristeţe : nu se poate descifra exact cuvântul după care editorul a pus semnul întrebării, acel presupus „ verhielt” . Iarăşi tristeţe : numele celor doi sunt chiar ca în carte : Segărceanu şi Ocheanu. La întrebările repetate ale tinerilor mei colaboratori :” Pe ce se bazează dl. editor când pune în paranteze drepte numele Secăşanu şi Ocăşanu?” ; „ De unde ştim noi că este una şi aceeaşi persoană ?” ; „ Cum putem da pe postul TVR1 o informaţie neverificată temeinic ?” , „De ce nu ne spune că Ocăşanu era agent secret ?”etc. – am răspuns, mai întâi, că nu e cazul să verificăm noi profesorii universitari, că autoritatea editorului este o bază suficientă, apoi că era datoria mea sau a recenzenţilor lucrării să facă legăturile, în fine că e singurul loc unde apare consemnat că G.Ocăşanu era spion, să-i mai dăm o şansă, poate se înşeală informatorul… În privinţa numelui, a m oferit, apoi, eu însumi argumente logice: informatorul german ştie ceva româneşte şi înţelege că numele „Ocăşanu” vine de la „ochi”, „oacheş” – deci îl redă „Ocheanu”.

Revin, acum, după ce am văzut filmul d-nei Camelia Robe care se bazează puternic pe rolul de spion al acestui Ocăşanu. Se citeşte, mai mult ca sigur, tot nemţeşte : O-che-a-nu, şi trebuie neapărat să facem legătura – desigur, în ordinea comparativ metaforică a lucrurilor – cu scrisoarea Liviei Maiorescu din 21 octombrie 1883 către Emilia Humpel despre plecarea lui Eminescu la Viena. Îmbarcat în tren împreună cu Chibici-Râmneanu şi un funcţionar al stabilimentului lui Şuţu, poetul este foarte vesel şi, când vede alţi prieteni venind să-şi ia la revedere de la el, îl priveşte pe Titu Maiorescu printr-un ochean imaginar, făcut din palmele mâinilor, şi exclamă :” Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiraţie şi acolo marea domnişoară!” – iar apoi, când trenul se pune în mişcare, strigă de mai multe ori :”Argus!” . Am sugerat de mai multe ori că este vorba de baronul von Mayr, ambasadorul Austroungariei la Bucureşti şi cel care a organizat poliţia secretă din jurul Societăţii Carpaţii şi al lui Eminescu personal. Robert Mayer este numele unui savant german citat des de Eminescu, dar în contextul plecării sale nu-şi prea are locul. Dl. profesor Mihail Ciurdariu nici n-a vrut să audă : despre savant este vorba. Acum, cu această nouă legătură, trebuie rediscutată posibilitatea. Poate că Livia Maiorescu a înţeles greşit, poate că Eminescu însuşi confunda numele celor doi – însă , pe de altă parte, „Argus” este , în mitologie, paznicul cu 1000 de ochi al lui Io, este simbolul supravegherii în general, al poliţiei secrete. Poetul însuşi strigă cuvântul „conspiraţie” pe peronul Gării de Nord – şi, iată, face mâinile ochean, simbolizează, „mimează” numele acestui Ocheanu – Ocăşanu din conducerea Societăţii Carpaţii care l-a pus în camisolul de forţă. Mai pot să amintesc şi de numele de familie „ Ocheşeanu” ( după dicţionarul lui Iorgu Iiordan , dar şi după purtători ai acestui nume care-mi sunt cunoscuţi ).Acestea toate se pot constitui într-un buchet de argumente rezultând din legăturile ce se fac între lucruri. Procedeul îmi aduce aminte de o maximă a lui Eschil, care m-a marcat la începuturile mele intelectuale :”To gar topazein tou saf’ eidenai dixa” , „faptul de a trece din loc în loc este diferit de acela de a vedea clar întregul”. Asta mi se pare a fi condiţia esenţială a oricui va face biografia lui Eminescu : se va hrăni mai mult din legături, din treceri de la un loc la altul pe cărări clar indicate – şi va avea la îndemână foarte puţine date certe, documente, etc. Tocmai de aceea insist să se dea credit autorităţii, adică celui care editează primul un act, celui care descoperă primul o legătură, etc.

În situaţia dată, în faza a treia a discuţiilor ofer, pentru că nu sunt crezut, adresa editorului luată de pe INTERNET – dar refuz să vorbesc eu însumi cu dânsul, să-i cer argumentele, şi rog ca oricine ar fi cel care dă telefon să fie foarte, foarte prudent. Nu ştiu cum înjură ardelenii – dar am constat că, a doua sau a treia zi după consumarea acestei faze a informării prietenilor mei, a rămas de la sine înţeles că Ocheanu este Ocăşanu, că este chiar vicepreşedintele Societăţii Carpaţii , spion fără nici un dubiu – şi toate celelalte.

Rămâne, aşadar, cum s-a stabilit prin descoperirea d-nei Anca Orban : şi G. Ocăşanu era spion austriac. Lucrurile se aranjează spre configurarea unei conspiraţii bine puse la punct. Personal, rămân la concluzia de acum 2o de ani : boala lui Eminescu a fost reală, căderea sa s-a petrecut pe fondul unei crize. Am argumente în plus : de două ori, în scrisori către Veronica Micle editate abia acum, la anul 2000, poetul îi spune prietenei sale că este foarte obosit şi i-ar trebui – atenţie ! – şase luni de zile de odihnă ca să-şi revină. Nu o dată, de două ori. Iar după 28 iunie 1883 îi vor trebui, într-adevăr, şase luni de zile ca să se înzdrăvenească. Sunt chiar înclinat să cred că Eminescu a mai avut acest interval de şase luni indisponibile, peste care prietenii au aşternut cuvenita tăcere. Acum, în podul verii lui 1883, nu s-a mai putut ţine tăcere, situaţia politică explozivă a complicat consensul în jurul ziaristului, toţi s-au dezis de el, lumea s-a debarasat de Eminescu exact cum ar zice un eseist de azi că zic în sinea lor poeţii geloşi : ca de un cadavru din debara. Este soarta moraliştilor excesivi, de la Esop la poetul nostru şi până la noi – şi, desigur, şi după noi.

7. Post scriptum : Eminescu şi vârsta sacrificială

Am văzut, în fine, filmul d-nei Camelia Robe de la TVR1, 5 octombrie 2006 – adică cea a ieşit din îmbinarea imensei documentaţii făcute . Cred că el anunţă o regizoare în frumoasă ascensiune. Tăietura cinică a discursului lui Andrei Gheorghe este de natură a câştiga adeziuni . Este locul, aici, să mă delimitez de viziunea regizorală într-un singur punct. Am insistat pe parcursul acestei documentări că Eminescu trebuie înţeles ca ziarist angajat politic într-un partid, mai clar chiar : ca unul dintre capii partidului conservator. Filmul insistă că poetul îi ceartă în egală măsură pe liberali şi pe conservatori, dând exemplul prietenilor săi junimişti care acum, în mai-iunie 1883, s-au aliat cu liberalii şi pe care ziaristul de la „Timpul” nu mai conteneşte să-i critice. Acest mod de a pune ( şi rezolva ) problema este păgubos şi duce la reducţionism, la o viziune în alb-negru, alb fiind numai el, ziaristul de la „Timpul”, iar negru, tot împrejurul său de suflete. Eu pornesc, în acest caz, chiar de la documente. Este vorba chiar de Titu Maiorescu, din a cărui „Istorie contimporană a României” citez :” Dar Manolache Costaki încetează din viaţă la 7 septembrie 1880, şi la 2o decembrie se alege Lascăr Catargi prezident al Clubului. În această constituire mai normală , comitetul dirigent al Partidului Conservator se compune la învceputul anului 1881 , pe lângă Catargi, din generalii Florescu şi Manu, Al. Lahovari, T.G.Rosetti, Prinţul Al. Ştirbei, Menelas Ghermani, Gr. Triandafil. Gr. Păucescu, P. Teulescu şi autorul acestei scrieri. Organul partidului este Timpul, sub redacţia lui Mihail Eminescu.” Nu ştiu de ce trebuie să ne facem că nu mai ştim ce înseamnă un organ de presă al partidului. Şi-l imaginează cineva pe redactorul şef al „Scînteii” de pe vremuri … ne membru de partid – ba, încă, şi mai mult : ne comunist, adică imparţial ca tot românul, criticând şi în stânga şi în dreapta ?! Iar dacă acest argument nu este suficient, amintesc de editorialele „Românului”, ziarul partidului liberal, unde Eminescu este numit de câteva ori între capii partidului conservator. El elabora doctrina conservatorismului românesc ( mai bine i-am zice „conservatism”, cum va spune Nicu Filipescu pe la 1894, mai adecvat şi scăpând de semantismul acesta al „conservei”) , era un conservator teoretic, participant la şedinţele partidului, prezent la dezbaterile parlamentului, în clubul partidului. În 1883 el rămâne între conservatorii autentici, alături de Lascăr Catargiu, Al. Lahovari, M. Kogălniceanu etc. – şi cere, împreună cu aceştia, ca regele să invalideze alegerile din mai câştigate lejer dar cu multe ingerinţe de către liberali. Titu Maiorescu, însă, împreună cu alţi junimişti, trec de partea liberalilor bucureşteni. Politic, Eminescu este despărţit de aceşti junimişti – şi în polemică necurmată cu liberalii. Lucrurile sunt destul de complicate şi nu e locul, aici, să le limpezim : ne-ar lua mult spaţiu. Amintesc doar că este vorba de o confruntare de idei practice , adică de politicianism, în care Eminescu intervine cu o viziune teoretică intransigentă. În fond, lupta momentului, de la rege până la guvern, era aceea de a atrage intelectualii moldoveni în actul de conducere a ţării. După ce au pierdut alegerile din 1876, conservatorii ( în marea lor majoritate moldoveni sau câştigaţi de ideile conservatoare ale moldovenilor ) devin unul câte unul individualităţi, cetăţi singuratice. Partidul liberal nu are aderenţă în Moldova, deşi I.C.Brătianu dă bani mulţi pentru organe de presă, deşi reuşeşte o înjghebare liberală la Iaşi prin Vasile Conta. Regele însuşi este foarte preocupat de atragerea moldovenilor la guvernare – şi scrisorile sale din volumul amintit la începutul acestor rânduri sunt suficient de edificatoare. Câteva citate : „ Partidul conservator este ameninţat cu dizolvarea, cele mai bune elemente s-au oferit guvernului, fanaticii părăsesc ţara sau se retrag bombănind la moşiile lor şi renunţă la luptă !” ( 11 / 23 iunie 1881 – în perioada când Eminescu era foarte activ la „Timpul”, deci teoretic doctrina conservatoare se desfăşura şi se întărea) ;” Conservatorii sunt percepuţi ca fiind în dizolvare prin retragerea celor mai bune forţe : P.Mavrigheni / numit încă din primăvară ministru plenipotenţiar la Roma în locul lui N. Kretzulescu / şi P.P. Carp . Achiziţia celui din urmă, ca ministru plenipotenţiar la Viena / nov. 1882/ este deosebit de preţioasă, căci odată cu el intră în partidul de guvernământ o facţiune cinstită şi capabilă din Moldova / junimiştii /.” ( 2 / 14 nov. 1882 ).Tot la Titu Maiorescu vom apela pentru a înţelege mai clar situaţia politică a momentului : criticul arată că în Europa erau preponderent la putere conservatorii, România rămânând, prin liberalismul ei, cam singulară. Este şi motivul pentru care I.C.Brătianu are nevoie de ambasadori din rândul conservatorilor – care aveau un dialog mai simplu, pe orizontală, cu restul continentului politic ( şi care erau, în genere, om cu om discutând, mult mai bine instruiţi şi motivaţi teoretic).

Nu insist, tot din lipsă de spaţiu. Rezumând rezumatele , ca să zic aşa, polemica lui Eminescu la „Timpul” reprezintă expresia unui conflict între moldovenii care au făcut şi resimţit sacrificiul Unirii de la 1859 – şi politicianismul oltean care a fost beneficiarul acestui sacrificiu. Caz după caz, victimarium-ul ziaristului de la „Timpul” se compune din oameni politici olteni ori munteni – ia când este vreun moldovean între ei ( cazul lui Vasile Conta , de pildă ) este aspru criticat că a acceptat „pita lui Vodă”. A se vedea, în fond, monumentele din Cimitirul Belu : personajele ziaristicii eminesciene sunt acelea care veghează ruinele devenite între timp. Poetul nu cere decât un lucru de bun simţ : compensaţie pentru Moldova care şi-a sacrificat capitala, parlamentul, clasa boierească, funcţionarii – în numele Unirii. Promisiunile nu fac o compensaţie reală. Iar realitatea politică a momentului este că guvernele, mai ales cele liberale, se cam dezinteresează de jumătatea de la răsărit as ţării. De aceea este, în fond, şi acceptată morala aspră a ziaristului Eminescu : toţi închid ochii pentru că ştiu că aşa este, omul acesta are dreptate.

Este, în fond, vorba de acele „furii sacre” eminesciene, cum le numea Cioculescu – şi care nu sunt departe de discursurile aspre ale profeţilor : toţi, fără excepţie, îşi ceartă poporul , conducătorii, cer măsură, dreptate, pedeapsă. Or… cum se scapă cel mai simplu de un profet care devine agasant ? Vezi cazurile similare. Amintesc, doar, că la 28 iunie 1883 Eminescu avea frumoasa vârstă de 33 de ani, vârsta lui Ahile, a lui Alexandru Macedon, Ioan Botezăzorul sau – cheia de boltă a sacrificiului uman, în faţa căruia toţi ceilalţi sunt imitaţii anticipatoare sau evocatoare – a lui Crist.

Aceste chestiuni ne fiind incluse în documentarul d-nei Camelia Robe, eu, pentru că le resimt ca arzătoare şi necesare, şi pentru că în cărţile mele le pun, ţin să le amintesc aici în chip de delimitare faţă de viziunea regizorală a acestui film.

N.GEORGESCU

______________

~”Iarăşi despre a treia limbă română”

„Lucrurile acestea au fost foarte obişnuite la noi, de la începutul culturii noastre moderne. Pamfletul politic a fost singurul gen de pamflet cunoscut şi practicat cu pasiune, chiar între savanţi. Când doi savanţi români se ceartă, fiţi siguri că fiecare neagă celuilalt orice urmă de ştiinţă. Nu mai e vorba de critică, de ajustare, de completare – ci pur şi simplu de bătaie ca la mahala. Domnul Iorgu Iordan, profesor universitar la Iaşi, a publicat în 1921 în „Arhiva” un studiu în care încerca să demonstreze că domnul Ovid Densuşianu „nu ştie să distingă părţile unei propoziţii, adică nu cunoaşte subiectul, complementul etc. dintr-o propoziţie.” Va să zică, domnul Densuşianu este un ignorant pur şi simplu, care n-ar fi trebuit să treacă clasa I secundară… Cam aşa se face pamflet şi „critică” între filologii noştri.” ( Mircea Eliade : ” Să ne închipuim că…”, în Vremea, 15 dec.1934 )

l. „Tibi aras”

… Mă ceartă D-na Profesoară Ioana Vintilă-Rădulescu, coordonatoarea DOOM2, pentru că mă ocup de scrierea limbii române, şi anume de apostrof. Am publicat, în ultimii 7-8 ani, peste 100 de studii şi articole despre ortografie ori punctuaţie, mai ales în „Tribuna învăţământului”, dar şi în „Bucovina literară”, „Adevărul literar şi artistic”, „Naţiunea”, „România literară”. Dânsa se referă la articolul „A treia limbă română”, din „România literară”, 10 mai 2005, şi-mi răspunde ( cu vorbele folosite :” consider necesar să exprim o reacţie” ) în „Limba română”, revista Institutului de Lingvistică „ Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, nr. 1- 4 / 2005, abia apărut ( august 2006). Discuţiile la o distanţă atât de mare în timp ar putea avea o oarecare importanţă pentru istoria chestiunii, dar nu şi pentru noi, oamenii care le purtăm ; totuşi, pe dânsa n-o interesează abstracţiunile, ci, într-un mod cu totul ciudat, persoana mea – de vreme ce spune că apostroful ar fi „ o problemă personală a autorului” – şi, mai mult chiar, că l-am pus în practică „într-o ediţie personală a Luceafărului eminescian”… Asta e prea mult ! Nu cred că se poate ocară mai mare… Adică, eu m-am condamnat la ani de zile de muncă în folosul colectivităţii să scot golgoazele din ediţiile Eminescu şi să-i limpezesc scrisul – iar regina Omphale îmi spune cu dativus commodi :”Tibi aras! Ştiam eu că lingviştii nu prea au simţ poetic ; mă rog, „unii dintre ei”, cum se zice.

Nu voi duela pe scânduri suspendate – mai ales cu o reprezentantă a prototipului îngerilor din senin – dar la câteva chestiuni mai bine puse pe pământ mă simt obligat să răspund. Nu voi înţelege, de pildă, un raţionament ca acesta :” N.G. afirmă că apostroful ar fi fost eliminat din 1953 din scrierea limbii române, ceea ce nu corespunde realităţii. El se foloseşte în continuare…”. Care realitate, mă rog ? Cea din 1953, cea de astăzi după revenirile succesive asupra acelei reforme, realitatea limbii literare, a celei familiare, etc ? Sunt atâtea variante, că logica nu ne scoate din aspectul „cam haotic” al chestiunii. Regula nr. 2 din normele reformei de la 1953 spune clar :” Se înlocuieşte apostroful cu linioara, pentru a marca rostirea împreună a două sau mai multe cuvinte ( s-a dus, m-a văzut, v-a scris, dusu-s-a , într-o zi, nu-s etc).” În Introducerea la explicarea acestor norme se spune şi mai clar :” Vorbirea curentă se caracterizează şi prin tendinţa de a scurta cuvintele, prin omiterea unor sunete sau chiar a unor silabe, de exemplu cîn vine ( cînd vine ), am fos şi eu ( am fost şi eu ), folostor ( folositor ), lucrărlor ( lucrărilor)…” . Se cere însă ferm :” În vorbirea îngrijită trebuie evitate astfel de rostiri” – şi se specifică expres :” Normele ortoepice au în vedere vorbirea îngrijită, şi nu pe cea curentă, familiară”. Puncum. O ortoepie îngrijită are nevoie de o ortografie idem – şi de amândouă se îngrijesc, conform H.C.M. nr.3135 / 1953, cei care se ştiu. Iată, aici, originile acelei a treia limbi române despre care scriam. Vedeţi, doar : teoretic în sensul regulii de mai sus este vorba de „rostirea împreună” a două cuvinte. Eu arătam că astăzi se poate scrie, datorită libertăţii pe care şi-au luat-o indivizii şi instituţiile în privinţa ortografiei, precum la TVR 2 : „ D’ale lu’ Mitică” , unde se resimte natural diferenţa dintre cratimă şi apostrof : în lu’ cade i, dar cuvintele nu se rostesc împreună, lumitică precum luminiţă de exemplu, deci apostroful marchează căderea în sine. Imaginaţi-vă un „D-ale lu-Mitică”, aşa cum ne obligă regula cratimei : ar fi resimţit ca nenatural, grotesc. Prima cratimă , „D-ale”, s-a folosit în schingiuirea titlului „D-ale carnavalului”, vezi ediţiile de după 1953 din Caragiale – dar cea de-a doua cratimă , nu : s-a evitat constant. Principial, deci, această situaţie de limbă, cu cele două apostrofuri re inventate spontan după 1989, nu este cuprinsă în regulă, iar scrierea limbii române după această regulă nu poate exprima, cuprinde, situaţii de acest gen. Suntem obligaţi să rostim cuvintele întregi, să le scriem întregi, să folosim perifraza. Asta a instituit un şablon care se regăseşte în limba literară actuală, a poeziei sau a prozei artistice, care evită masiv cuvintele legate, eliziunile, etc. Practic, noi folosim, astăzi, o altă limbă literară decât scriitorii noştri clasici ori cei de dinainte de 1953, se vorbeşte de o „evoluţie” – dar este fals : nu a evoluat ci s-a schimbat convenţia, dintr-o limbă aşa zicând apostrofică, limba română ( scrisă ) a devenit cratimatică. S-a înlocuit un semn vital, definitoriu, cu altul – care duce, firesc, la altă definiţie. S-a schimbat profilul limbii literare, de fapt. Că micile strecurări printre norme operate succesiv până în 1989 dau, totuşi, voie apostrofului să marcheze unele căderi de finale sau chiar silabe interioare ( celebrul mă’ligă pentru mămăligă a făcut carieră ca exemplu paradigmatic : vedeţi, însă, că noi, azi când avem voie, nu scriem d’nă, ci d-nă) – asta nu mă interesa.

2.Reformă, sau măsură ?

D-na profesoară Ioana Vintilă-Rădulescu ( în continuare îi voi zice D-na Profesoară) „reacţionează” oarecum instituţional, adică în numele unei instituţii care ar avea menirea strictă să apere convenţia ortografică actuală. Discutând in abstracto, dânsa respinge argumente peste argumente cu…indiferenţă la persoane .Mai exact spus, pune, în contul meu, personal, toate observaţiile după care acea reformă viza apropierea limbii noastre de limbile slave. Iarăşi : nu eu am spus-o – şi, deşi pare superfluu să insistăm asupra unei chestiuni vechi, antice şi de demult rezolvate, trebuie s-o fac pentru a defini un mod de a polemiza al unui lingvist actual. Aşadar, chiar în „România literară”, cu câteva numere înainte de a lua şi eu cuvântul, dl. prof. Al. Niculescu reluase discuţia pe această temă. La rândul său, dl. prof. Paul Miron o tratase exemplar în revista ieşeană „Timpul” ( vezi mai ales nr. din iunie 2004). Lumea savantă la vârf a afirmat şi a insistat că reforma din 1953 a fost o încercare de apropiere dincolo de firesc a limbii române de cele slave, mai ales prin grafie. Este de bun simţ, de altfel, să se accepte că orice se legifera în anii ’5o la noi era pătruns de acest spirit al apropierii până la dizolvare…Eu am continuat, doar, discuţia într-un cadru care a primit-o, adică într-o revistă culturală. D-na profesoară pune sub semnul întrebării :” Este adevărat că apostroful nu se foloseşte în scrierea limbii ruse, dar nici cratima nu are în această limbă larga utilizare din română, ceea ce nu ne îndreptăţeşte să vedem în măsura din 1953 un model rusesc.” Raţionamentul mă nelinişteşte, nu numai pentru că reforma amintită a devenit, iată, „măsură” – dar pentru că abuzează de un sofism : această „largă întrebuinţare” i s-a dat cratimei chiar atunci, prin redistribuirea funcţiilor pe care le avea, până atunci, apostroful. Reţin în contul meu prima parte – şi reiau : pentru că în limba rusă nu se foloseşte apostroful, acesta a fost scos şi din scrierea limbii române.

Mai sunt bănuit că aş fi inventat două tipuri de apostrof în scrierea limbii române. Nicidecum : Gheorghe Beldescu este acela care le-a re definit („ Ortografia limbii române”, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică”, 1987). Nici acest nume nu este cunoscut la Institutul de lingvistică ? Doamna profesoară Flora Şuteu consemnează, într-o recenzie a lucrării :” Nu cred că în editarea unui poet ca Eminescu folosirea apostrofului s-ar cere cu atâta insistenţă cum rezultă din exemplele date de d. Gh. Beldescu” – dar vedeţi, este vorba de un „nu cred”, de o îndoială la nivelul sensibilului : dacă dânsa ar fi editat şi poezia lui Eminescu ( a editat numai o mică parte a prozei artistice a poetului ) sunt sigur că şi-ar fi atenuat această îndoială. .. Dar nu despre asta estre vorba, ci despre faptul că Gh. Beldescu, nu eu, este cel care a explicat primul, cu exemple şi demonstraţii strălucite, cele două apostrofuri prezente în scrierea eminesciană. Eu am adus în discuţie şi alte forme de apostrof tot la Eminescu – dintre care cel mai important este apostroful postpus despre care D-na Profesoară pare a nu fi auzit. Nici pe acesta nu l-am inventat eu – ci Perpessicius, în notele la vol. VI din ediţia sa ( dau trimiterea exactă). În locul tuturor acestor posibilităţi de a reda sensurile şi retorica textului poetic, ca printr-o compensaţie ne sancţionată de lege, editorii de texte de după 1953, unii dintre ei, au descoperit că pot plimba cratima între cuvinte, adică o pot pune mai aproape de primul cuvânt sau de al doilea, după cum vor sau resimt accentuarea în fluxul rostirii. În discuţie sunt, aproape exclusiv, monosilabicele atone plasate pe lângă plurisilabice, iar situaţia este ca în limba latină sau greacă : se accentuează populus, dar populùsque ( particula -que, o silabă neaccentuată, alipită de cuvânt, trage accentul lângă ea ) , după cum ànthropos devine ànthropostis respectiv, tis alipit induce lângă el un accent secundar pe cuvânt. În mod asemănător apropierea sau distanţarea apostrofului în scrierea tradiţională a limbii române ( sau a cratimei , în cazul unor editori care au descoperit eficientul ei joc grafic) indica accentele secundare ale rostirii. Lidia Sfârlea a teoretizat această modalitate ( fără exemplele latino-greceşti , care-mi aparţin ), într-o lucrare de doctorat dedicată limbajului scenic, devenită apoi carte prin publicarea la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică – iar Petru Creţia o aplică masiv, cu metodă, în editarea lui Eminescu. Eu arăt că procedeul era folosit şi de Perpessicius în volumele de după 1953 ale ediţiei sale. Mai arăt că în perioada interbelică G.Ibrăileanu şi G.Călinescu folosesc o cratimă etajată, adică pusă între cuvinte în partea de sus a lor, la mijloc sau în partea de jos, foarte sugestivă grafic.

3.Limbi apostrofice şi limbi cratimatice

Sunt cărţi, nume oameni, idei… Ce va fi având D-na Profesoară cu mine personal ? Dânsa polemizează, ca să rezum până acum, cu d-nii Al..Niculescu, Paul Miron, Gh. Beldescu, Lidia Sfârlea, Perpessicius, Petru Creţia – iar când mă combate zicând că aş afirma că revenirea la apostrof este dificilă pentru că n-ar mai şti lumea cum să-l folosească – polemizează cu dl. prof. Ştefan Cazimir care, tot în „România literară”, a scris pe această temă. Iată-mă … ţap ispăşitor în numele viilor şi morţilor – singura mea vină fiind că-i citez cu respect pe toţi aceştia în articolele şi cărţile mele după ce i-am descoperit şi i-am pus laolaltă. Mă întreb, totuşi, cum e cu putinţă aşa ceva, cum de nu se gândeşte D-na Profesoară cel puţin la lucruri generale, cum ar fi faptul că scrie într-o revistă academică, ce se va păstra într-o instituţie academică la care vor recurge urmaşii noştri când ne va veni rândul să facă, şi din noi, istorie. În fine, este o chestiune de deontologie specială. De tot hazul devine, însă, o învăţătură de felul acesta :” Cât priveşte cratima, poate N.G. nu ştie cum trebuie folosită, dar acest lucru a fost descris în orice caz pe larg în DOOM1 încă de acum peste două decenii…”. Urmează rezumatul larg de acolo şi de atunci. Repet, e de tot hazul, pentru că dânsa îi învaţă cum se scrie cu cratimă pe Perpessicius, Petru Creţia, Liddia Sfârlea… Din două una : ori nu a auzit până acum despre modul cum aceştia au eludat „legea cratimei” ca să scrie româneşte ( nu „graureşte”, cum se zicea pe vremuri ) – ori a auzit, dar nu recunoaşte în mod oficial că se putea eluda legea aceea. Se poate şi asta, sunt încă persoane importante care nu recunosc în mod oficial că s-a încheiat cel de-al doilea război mondial ori că a fost o mişcare social-politică în România prin 1989.

O chestiune care mă priveşte, singura dintre cele 8 sau 9 pe care le agaţă D-na Profesoară în numele meu, este aceea a participării lui Vasile Alecsandri la discuţiile ortografice din Academia Română. Mi se răspunde :” Cât priveşte pe Alecsandri, este greu de susţinut că acesta îşi propusese o ilustrare în versuri a regulilor ortografice din vremea sa – care nu erau încă precizate aşa cum vor fi ulterior”. Trec peste exprimarea cam greoaie ( în fond, şi în latineşte relativa are nuanţă cauzală, şi în vorbirea populară românească – dar aici cauza vine ca nuca în perete la chestiune ) – dar atrag atenţia că nu e vorba de o „ilustrare în versuri”, adică de vreun poem ilustrativ sau de a scrie poezii cu scopul de a ilustra ceva – ci doar de scrierea după regulile ortografice la a căror stabilire participa bardul. Era mai reţinut decât Titu Maiorescu, iar acesta ţine să se delimiteze public , în rapoarte oficiale. Important între toate este raportul academic publicat de Maiorescu în 1880, despre care am scris în „Tribuna învăţământului”, la rubrica de filologie ( asta, în eventualitatea că cineva de la institutul de lingvistică monitorizează presa). Se încheie astfel : „ Domnilor membri, Acesta este rezultatul dezbaterilor urmate în sânul comisiunii, ce aţi binevoit a alege pentru lucrarea proiectului de ortografie. Spre a vă da un exemplu practic pentru înfăţişarea ce ar avea scrierea română după această ortografie, am onoarea a vă alătura o transcriere conformă cu regulile aici stabilite. Este Cântecul gintei latine, ce l-am transcris, cântat de acel poet şi coleg al nostru, căruia natura pare a-i fi dat menirea a înfăţişa generaţiunilor contimpurane toată frumuseţea eufonică a limbei noastre materne…” Poemul fusese publicat prima dată în 1879, acum se republică – desigur, cu acordul şi corecţiunile autorului, îndoielile sunt de prisos – şi se observă vreo 10-12 diferenţe, dintre care cele mai multe privesc apostroful : pentru eufonie, el se modifică în context cu punctuaţia adăugată acum, la republicarea din 1880. Nu reiau, din lipsă de spaţiu – şi, desigur, pentru că pe D-na Profesoară nu cred c-o interesează asemenea chestiuni – fie şi numai pentru că dintr-o limbă „apostrofică”, aşa cum era limba română pe vremuri, reforma a făcut una „cratimatică” ( nu mă joc de-a jargonul ştiinţific, deriv corect : dânsa crede că ar trebui să zicem „cratimică”, dar cuvântul este grecesc, kratema,-atos, însemnând adaos, ataşare, pradă, captură ; se poate face, oare, lingvistică fără cunoaşterea limbilor clasice, cel puţin la nivelul lexicului cu care lucrezi ca lingvist? „Creatorii de cuvinte” , acei „logourgoi” despre care vorbeşte Platon, trebuie, după F. De Saussure, părintele lingvisticii moderne, să pornească de la cuvinte care au existat realmente, de la rădăcini reale, nu inventate sau mişcate – altfel cădem în jargonul farmaciştilor unde nu mai există norme ). Mai amintesc doar însemnarea manuscrisă a lui Eminescu privind accentul simbolic în limba română : ” Pentru acest accent, vezi poezia Bosforul de Alecsandri”. Recitată în scrierea autorului ei, de la 1867, cu jocul lui de apostrofuri adică, poezia Bosforul este altă poezie decât cea pe care o avem în ediţiile actuale, cu scrisul tras la rindea după cum mă exprimasem şi eu, poate cam dur, dulghereşte, dar sugestiv pentru că într-adevăr cratima apărată cu atâta străjnicie de adepţii „măsurii” din 1953 netezeşte scrisul, şterge acel basorelief sufletesc implicat în jocul dintre cuvinte – anulează, adică, acea „frumuseţe eufonică a limbei noastre materne” pe care o viza Maiorescu.

4. O revistă de cultura ideilor

Revenind, însă, la raportul citat din 1880, trebuie să spun că mă surprinde faptul că este necunoscut. Aici se stabilise, doar, prin regula nr. 9, că „ Apostroful nu se pune înaintea articolului feminin a, prin urmare se va scrie casa, masa etc.” Iată chiar motivul pentru care interveneam, de fapt, în „România literară” : voiam să arăt consecinţele ultime, actuale, ale acestei reguli. Constat că mă aflam tot „pe greceşte” şi aici, adică nu eram de loc înţeles. Revin. După cum vedem, în casa, masa se contopesc grafic două părţi de vorbire într-un singur cuvânt ( substantiv şi articol hotărât) Se acceptă că alipirea aceasta este singura excepţie de la regulă, în rest părţile de vorbire se scriu separat în româneşte ( m-au, s-au, mi-au etc) . Eu observ, însă, o altă excepţie, care în zilele noastre s-a lăţit excesiv : când lume foarte luminată, adevăraţi savanţi, academicieni chiar, scriu şi rostesc :” catedra de istoria artelor” etc. ( sau „revistă de cultura ideilor”, subtitlul tipărit cu litere de-o şchioapă al revistei d-lui Patapievici ) – este cazul să ne întrebăm ce se întâmplă. D-na Profesoară are raţionamentul dânsei standard : e greşit, să se corecteze, să se spună separat de istorie a artelor, etc. Acest lucru ar trebui, însă, să-l spună – nu mie, nu câtorva dintre savanţii noştri, ci unor categorii întregi, adică istoricilor, sociologilor – şi poate chiar unor lingvişti înclinaţi să judece psiholingvistic chestiunea şi să ierte paradoxul. Să tipărească, adică, dl.Patapievici „ revistă de cultură a ideilor” , să se corecteze şefii catedrelor respective, etc Acest de cultura nu poate fi nominativ pentru că are prepoziţie – şi nu poate fi acuzativ pentru că este ,grafic cel puţin, articulat – deci este ceva care nu există, trebuie scos din limbă. – Dar…de ce să fie greşit, totuşi, când se pronunţă astfel, când are sens pronunţat astfel ? Ajungem să avem două gramatici, una a rostirii şi alta a scrierii ? Nu avem noi voie de la lingvişti să folosim apostroful, cum ar trebui, dar în pronunţie este eliziune indiferent de motivaţie, adică aşa : „catedra de istori’a artelor”, „revistă de cultur’a ideilor” , etc. . In cuvântul cultura din expresia de cultura ideilor s-a contopit substantivul nearticulat cultură – şi marca de genitiv feminin a, se citesc, adică, împreună, legat, Cu o fină implicare a rostirii corecte, diferenţa poate redeveni sensibilă – dar în situaţia actuală a standardizării scrisului şi rostirii este aproape imposibil. Ar trebui să se dea tema ţăranilor sau ciobanilor din munţi şi să se asculte cum vorbesc ei. ( de urmărit mai ales rostirea toponimelor care implică genitivul feminin , vezi expresii de tipul „ apă de poiana Negrii”, faţă cu „vin de viaţă lungă” ; iarăşi, nu insist, sunt chestiuni care, tratate separat, ar lua mult spaţiu). Eu repet, însă, ceea ce se vede teoretic : nu mai este vorba de excepţia adoptată la 188o, adică de articolul hotărât, ci de particula genitivului. Ar fi a doua excepţie. În plus, găsesc chiar a treia excepţie, adică altă categorie de cuvinte care se rostesc contras şi se scriu impropriu împreună. Situaţia este gravă din punct de vedere teoretic, chiar dacă lingviştii, ei, nu frisonează nicicum : nu se mai justifică, iată, scrupulul acela infinitezimal pentru despărţirea prin cratjmă m-au, s-au, mi.-au etc. În exemplul pe care-l discutam atrăgeam atenţia că limba vie, populară, păstrează diferenţele accentuale. Ţăranii zic odaia mare, dar şi odai’à mare, adică articulat, odaia, sau în contragere cu adjectivul demonstrativ. D-na Profesoară are acelaşi argument cu rol de panaceu universal :” nu are nici un rost să se scrie fat’à bătrână, cu apostrof şi chiar cu accent pe a, nefiind vorba aici de accent, ci de o formă regională a adjectivului demonstrativ, care urmează unui substantiv articulat, ca şi la masculin în bărbatul ăl ( cel ) bătrân”. Recomandare : să se folosească limbajul elevat, odaia cea mare, fata cea bătrână, etc. Sfânta perifrază a lingviştilor români care te scapă de orice frisoane. Numai că asta trebuie să i-o spună D-na Profesoară ciobanului de 70-80 de ani din munţi, care nu face decât să ducă limba mai departe păstrând-o aşa cum este. Pe noi nu ne convinge – şi constatăm, repet, că, indiferent de cauze, avem a treia excepţie categorială de la regula lui 1880 – şi că ar trebui să ne rezumăm numai şi numai la articolul hotărât ( a cărui situaţie este, de altfel, considerată cam incertă în noua gramatică academică ) – iar celelalte categorii să le tratăm logic şi omeneşte, aşa cum se tratau şi după 188o, cu apostrof şi accent. Mai mult chiar : accentul trebuie să fie grav, cum l-a pus în mod natural şi D-na Profesoară, ceea ce înseamnă că trebuie să-l avem în vedere şi pe celălalt , accentul ascuţit. Un volum al lui Iacob Negruzzi scris şi publicat pe vremea când limba română avea dreptul la accente şi apostrofuri se chema „Copii după natură” – şi aici vom folosi, dacă ni se dă voie, în mod natural accentul ascuţit Aceste simetrii sunt în limbă, nu eu am inventat nici cele două feluri de apostrof, nici cele două feluri de accent.

Revenind la retorica vorbirii, am să amintesc cum spun crainicii de anul nou, la radio sau la televizor, toţi fără excepţie, silabic, sacadat : „ Un an mai bun !” Ar trebui să nu jignească anul care a trecut, să nu-l considere rău când n-a fost , şi să accentueze ca ţăranii sau ca ciobanul din munţi particula „mai”, ca pentru sensul normal : Un an şi mai bun ! Între bine şi mai bine nu e alegere, ci doar întâmplare fericită. Accentele se notează când e nevoie – şi cât de necesare ar fi, mai ales pentru miile de toponime – ori se deprind ca intonaţie după sensul limbii. Când nu le mai notezi de loc – situaţia scrierii noastre actuale – se pierde cu timpul şi deprinderea ca atare.

Eminescu, în rol de cobai ortografic naţional

Pe D-na Profesoară n-o interesează nimic din toate aceste lucruri. Ştiam din experienţă personală că lingviştii noştri ( mulţi dintre ei, cum se zice ) nu mai simpatizează cu limbile clasice, sunt cam opaci la poezie, caută mai ales să păzească „regulile”. De aceea nici n-am apelat la revistele „de specialitate” – care, de altfel, nu au găzduit nici discuţiile despre noua ortografie din anii ’90 – ci am publicat acest fel de articole în presa culturală, mai ales în „Tribuna învăţământului” – dedicată profesorilor, în fond ( şi unde am o lungă şi interesantă discuţie cu cei de limba română ) – dar şi în „Bucovina literară” şi în „România literară” ( unde, prin cine ştie ce întâmplare, D-na Profesoară a observat unul dintre ele). În principiu trebuie s-o liniştesc : nu cer reformă ortografică, şi am spus asta mai de fiecare dată când am luat cuvântul. Cer, însă, un regim preferenţial pentru poezie şi numai pentru poezie, şi în mod special pentru Eminescu şi poezia română clasică. Să scriem, adică, poezia lor aşa cum au scris-o ei, în coordonatele ortografice pe care şi le-au fixat ei, să-i lăsăm să se exprime natural şi conform cu voinţa lor. La noi, în ultima jumătate de secol, orice reformă sau „măsură” ortografică s-a experimentat întâi şi-ntâi pe Eminescu, după raţionamentul că dacă rezistă el este bine, reforma sau măsura respectivă poate fi „implementată” ; până şi aberaţia de după 1993, cu „î” şi „ sunt” ( jumătate din „contrareforma” academică ) , are parte de o ediţie universitară a poeziilor lui Eminescu girată de un ljngvist en titre. Acest rol de cobai naţional destinat de lingvişti lui Eminescu trebuie să fie oprit. Atât ceream, nu mai mult. Pe vremea lui Titu Maiorescu laitmotivul acestor reguli era următorul :”Se lasă la latitudine a se scrie expediţiune sau espediţiune, exemplu sau esemplu, după cum vrea să pronunţe scriitorul.” Deci, nu după cum se pronunţă – ci după cum fiecare vrea să pronunţe, principiul ortografic se subordonează voinţei scriitorului, pentru că el, scriitorul, face limba – nu lingvistul. Aceasta era şi motivaţia mea , şi ea privea poezia – mai exact, doream şi doresc să-i învăţ pe tinerii poeţi să-şi scrie singuri poeziile în româneşte. Citez o observaţie a lui Gh. Adamescu din 1898, despre ceea ce înţelegea el, pe atunci, prin vers :” Un vers bine ritmat deşteaptă, pare-că, prin efectul său, un fel de sentiment că ideea exprimată într-însul ar fi existat de mai nainte în limbă şi poetul a avut numai s-o scoată la iveală…”. Acest „bine ritmat” al epocii noastre clasice, exprimat anterior prin „frumuseţea eufonică a limbei noastre materne” – sunt principii care ordonează scrierea. I.L.Caragiale va vorbi, pe la 1902, de „lăcătuirea frazei” Căderea de la 1953 în… principiul minimului efort ( dacă acesta este un principiu general ) nu poate fi decât pasageră, mai mult sau mai puţin seculară.

Cât ştie D-na profesoară despre Eminescu, însă, se poate vedea din această frază unde îşi dă aerul că mă persiflează :” Iar editarea critică a poeziei antume a lui Eminescu cu apostrofuri nu mai pare necesară, fie şi numai datorită faptului că Gh. Bulgăr , aşa cum recunoaşte însuşi N.G., a făcut-o deja ( chiar dacă fără aparat critic ) în 1998 şi cu atât mai mult cu cât Academia Română a început publicarea unei ediţii scanate a manuscriselor eminesciene, unde se poate vedea exact cum a scris Eminescu la vremea lui.” Onorat auditoriu, nu recunosc nimic ! N-am spus aşa ceva nicăieri, niciodată. Regretatul profesor Gh. Bulgăr a scos, în 1998, antumele eminesciene – dar în ortografia din 1988 a Academiei Române, adică fără „apostrofuri”. Este o ediţie critică, iar în loc de ceea ce D-na Profesoară numeşte aparat critic are o anexă cu registrul emendărilor refuzate perpetuu din 1967, de când acestea au fost stabilite în „Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu” , al cărui coautor a fost şi Gh. Bulgăr. Dicţionarul a fost lucrat la Institutul de lingvistică timp de aproape 15 ani, după care colectivul de elaborare a fost dizolvat, aşa cum s-a procedat sistematic după ultimul război cu toate închegările eminescologice : cum îşi „făceau planul” prin diverse instituţii, cum se desfiinţau – nu cumva să emită pretenţia la continuitate, eventual la înfiinţarea vreunui institut Eminescu. Totuşi, cartea a fost o glorie a acestui institut, şi e păcat că D-na Profesoară n-a auzit de ea. În prefaţa la ediţia sa, Gh. Bulgăr povesteşte aventura acestor peste 1oo de emendări ale textului eminescian , pe care „nu se ştie cine” dintre lingvişti şi filologi s-a opus să le introducă în scrisul eminescian, persistând doar semnalarea lor ca atare într-un tratat academic. În aceeaşi prefaţă, însă, Gh. Bulgăr mă citează cu teza mea de doctorat „Eminescu şi editorii săi”, unde discut şi poziţia apostrofului în ediţiile eminesciene. Peste un an, în 1999, profesorul Bulgăr scoate al doilea volum al ediţiei sale, cuprinzând postumele eminesciene, cu apostrofurile fixate de Perpessicius. Şi aici mă citează, şi încă amplu, arătând chiar că am dreptate iar Eminescu trebuie cunoscut în scrierea sa, originară. O spune profesorul meu, filolog clasic şi eminescolog, stilistician, lexicolog, figură distinsă a filologiei române care ar înnobila şi dicţionarele academice cu biografia sa ştiinţifică. Aş fi dorit, într-adevăr, să colaborez cu dânsul – dar i-am arătat şantierul meu şi a înţeles că cei 2-3 ani de muncă pentru confruntarea textelor ( din toate cele 24 de ediţii critice, din sursele prime şi din manuscrise ) sunt un termen optimist pe care mi-l fixam – şi n-a mai avut cum să aibă răbdare, astfel că i-a rămas doar bucuria de a deschide calea restituirii lui Eminescu.

Oricum, editarea lui Eminescu nu este o „chestiune personală”, a mea, ci vine ca o poruncă de la I.E.Torouţiu, pe care l-am editat cu studiile fundamentale în domeniu ( de care actualii noştri lingvişti ar avea motive să se teamă ca .. de cele două apostrofuri şi accente obligatorii ) – şi ca o datorie pentru Gh. Bulgăr, refuzată de foştii săi elevi ori doctoranzi…Cât despre scrierea de mână a lui Eminescu, să fie sănătoasă D-na Profesoară, asta nu intră în discuţie decât ca argument secundar, pentru că nu reprezintă ultima voinţă auctorială. Eminescu îşi revedea textele ( mai ales apostrofurile ) chiar şi în tipar ; şi în cursul operaţiei de imprimare există suspiciunea că poetul oprea rotativa ca să schimbe câte ceva. Aşa că… departe griva…

6. Puţinismul ca stare de spirit

Această reformă ortografică de la 1953, pe care noi o discutăm, în fond, cu atâta patimă extrinsecă chestiunii, a născut două fenomene mai importante : puţinismul şi conformismul. Puţinismul – instaurat prin „Micul dicţionar…” reluat în ediţii succesive şi devenit, la un moment dat, DOOM ( fără a fi, prin asta, „mare” dicţionar ) – a derivat în titluri şi preocupări precum „ Puţină gramatică” , „ Puţină aritmetică”, „Puţină etimologie” – neapărat câte puţin şi obligatoriu „pentru toţi”. Acest puţinism ca stare de spirit a tăiat orice elan către sinteză, către tratat. Astfel se întâmplă că noi, la ora de faţă, după consumarea energiei a două generaţii de puţinişti, nu avem tratatele fundamentale de susţinere a ortografiei, a definiţiei limbii literare etc. Nu avem nici bibliografiile, adică informaţia : cele existente sunt parţiale şi tendenţioase. Acelaşi puţinism a dus, apoi, la tabuizarea unor teme – de obicei, a celor foarte fierbinţi. Un distins filolog semnala, mai anii trecuţi, că în revistele noastre de specialitate nu s-a publicat, între 1953-1989, decât un singur articol despre jargonul hoţilor, nici unul despre înjurături, inscripţii triviale, limbajul secret al puşcăriaşilor, etc. Pot atesta că despre apostrof abia dacă am găsit un articol sau două, de prin anii ’60, fără consistenţă însă. Sunt goluri de informaţie, de gândire, de practică – iar acum, că încercăm să punem întrebarea despre aceste chestiuni dinspre cultură, aşadar de alături dar din afara ştiinţei propriuzise, suntem, iată, aspru admonestaţi de către …. Ei bine, chiar de către aceşti „puţinişti” ce se reazemă în principiul minimului efort şi propovăduiesc un iluminism de tot hazul. Este o criză de creştere, nu de sistem – adică eu cred că se poate depăşi din mers dar numai cu aport cultural, adică în mod maiorescian. ( Mentorul Junimii considera că orice se poate regenera prin cultură, acesta era creuzetul în care şi politicul şi ştiinţificul se pot reforma. )

Ca instituţie, acest curent a creat acel miceliu gros, autogenerator, al corectorilor împânziţi în toate vasele capilare ale organismului social, politic şi cultural – asigurând , cu mândrie şi devotament, corrrectitudinea scrisului, de la discursul politic de orice grad sau nivel până la articol de ziar, roman, nuvelă sau poem … Nu insist. Cât despre acest al doilea efect al reformei din 1953 ar trebui să se ţină cont de un lucru simplu : orice convenţie este supusă istorismului. Ceva natural nu are istorie, nu poţi face istoria firului de iarbă sau a curgerii unui râu – dar ce se pune prin convenţie pe malul râului nici nu poate exista fără istorie „fie şi numai pentru că” ( iată ce tic verbal gingaş am preluat din această polemică ) altfel s-ar putea suprapune, n-ar fi loc pentru fiecare lucru în parte dacă nu i s-ar defini locul, deci împrejurările, deci… istoria. După 1953, însă, în lingvistica românească s-a instaurat acest tip de „convenţii care trebuie respectate” fără a se mai cerceta de ce. Mai mult chiar : după cum vedem din exemplul dezbătut aici, sunt lingvişti care se dispensează de istoria convenţiilor, de istoria limbii – a ortografiei, în mod special – de bibliografia problemei lor – devenind interesaţi numai şi numai de aducerea unor argumente tot mai teoretice şi tot mai noi pentru păstrarea acestor convenţii… tot mai vechi.

Şi toate acestea în timp ce, după cum vedem din luările de cuvânt publice, sunt şi alţi lingvişti , care, odată ieşiţi la pensie sau despărţiţi într-un mod oarecare de instituţii, iau pe cont propriu chestiunile care ţin de limba română – scriere ori interpretare – şi le dezbat în deplină libertate, cu angajare sinceră, plenară. Vedem, astfel, cum numele de popoare ( şi de limbi ) încep să apară tipărite, deci în public, cu majusculă, vedem cum se accentuează în litera publică de tipar şi atunci când este adverb. Cad una câte una prevederile reformei din 1953. Se pare că instituţia cenzurează numai în şi din interior – şi numai, sau mai ales , prin raport la schema de funcţionare. Când este „liber de contract” , adică pensionar – lingvistul român devine filolog adevărat, adică iubitor al cuvântului, al limbii, al poeziei chiar.

Această argutică instituţională, însă, păstrată şi autodezvoltată inerţial, nu poate duce decât la eristică – şi zeiţa Eris se pare că a luat, de fapt, în stăpânire templul lingvisticii româneşti şi se plimbă pofticioasă printre coloanele ei. Iar asta încă de prin anii ’90, când înalţii lui funcţionari organizau dezbateri cu profesorii de limba română, prin judeţe şi mai ales prin Basarabia, ca să boicoteze Hotărârea Academiei Române de revenire la scrierea cu â şi sunt. Efectul : şi astăzi presa noastră literară sau culturală este divizată, ţinută într-o dihonie poftitoare.

Ce se poate întemeia pe eristică ? – Numai puţinism şi conformitate.

N.GEORGESCU

______________

~”Un munte pentru o ţigancă”

Fundaţia pentru o Societate Deschisă a dat publicităţii un lung studiu despre „incluziunea rromilor” din care desprind, între altele, că aproape trei sferturi dintre români sunt reticenţi la căsătoriile interetnice. Aş crede, dacă n-aş observa că, în acelaşi timp, aproape jumătate dintre rromi se consideră românizaţi. Sfertul din zona cealaltă care le întâmpină propensiunea – iată ce mi se pare cam puţin. Probabil că prin căsătorie „subiecţii” au înţeles ( sau au fost conduşi să înţeleagă) punerea în comun a bunurilor, copiii care rezultă, viaţa socială, etc. Dacă se are în vedere vârsta căsătoriei, care este cea a iubirii, şi dacă întrebarea se pune în termeni sentimentali – refuzul nu cred că se mai justifică într-o asemenea proporţie. Literatura noastră este plină de scene de iubire între ţigani şi români , emanciparea ţiganilor a fost în programul paşoptiştilor, nu cred că este cazul să insist. Ar trebui să amintesc „Ţiganiada” lui Ion Budai Deleanu, „Răzvan şi Vidra” de B.P.Haşdeu – dar şi nuvelistica lui Mircea Eliade sau pe cea a lui Vasile Voiculescu , etc.; în final va trebui, totuşi, să observ că tema se opreşte cam la perioada interbelică , nefiind agreată sub comunişti – dar, ca paradox, nu voi putea să trec cu vederea că toate aceste opere pe care le-am amintit au bătut bine de tot manualele şcolare tot sub comunişti. Nu e greu de înţeles, dar e dificil explicat. Ţiganii lipsesc aproape cu desăvârşire din literatura ultimilor 40-50 de ani ( excepţiile li se rezervă mai ales ca personaje secundare ori simbolice ) – pentru că sunt foarte prezenţi în viaţa socială şi aşa-zicând politică de după ultimul război, când au fost puşi primari, preşedinţi de colective,etc şi erau prea ţipător resimţiţi ca paradoxuri ale realităţii înseşi. În acelaşi timp, ei s-au integrat tacit – mulţi devenind , după merit, oameni de vază.

Revenind, însă, la timpul lung al literaturii, acela din manuale, tema este largă – şi am motive să mă mir că intelectualii rromi de azi nu-i dedică antologii speciale.

Pentru situaţia de azi, însă. eu prefer să argumentez cu istoria, nu cu literatura, şi vă voi atrage atenţia asupra un act de donaţie, probabil una dintre dovezile cele mai vechi privind iubirea interetnică de acest fel la noi.

Actul de mai jos este publicat de preotul Ioan Răuţescu în revista „Muscelul nostru” , ian-feb. 1935 – şi poate fi înţeles / comentat în context cât se poate de actual.

„ Adică eu Jupâneasa Iana dimpreună cu feciorii mei anume : Tatul Spătarul i Preda, scriem şi mărturisim cu acest al nostru zapis ca să fie de mare credinţă la mâna părintelui Vasile, care este egumen la sfânta mănăstire Câmpulung, şi la tot soborul sfintei mănăstiri cum să se ştie că am dat un munte sfintei mânăstiri, anume Capra, peste tot şi l-am dat pentru o ţigancă anume Gherghina şi cu o copilă anume Chira , pentru că am făcut schimb de le-am dat muntele şi am luat aceste ţigance ce scrie mai sus. Şi să se ştie şi hotarele muntelui din muchie în jos pe Bratia prin izvorul Cernatului în jos alăturea cu Brădetul până în apa Bratiei şi pe lângă Muntele Voievodii în sus până iar în muchie , pe care l-am ţinut şi eu până acum aşa să ţie şi mânăstirea în veci stătător , pentru că l-am dat noi de bunăvoia noastră şi am luat ţigancele de le-am dus la casa noastră. Şi când am făcut acest zapis fost-au mulţi boieri mărturie care-şi vor pune mai jos iscăliturile. Şi noi pentru mai adevărată credinţă ne-am pus peceţile şi iscăliturile ca să se crează. Şi am scris eu Muşat sin Tatu şi am dat şi zapisul meu de cumpărătoare în mâna sfinţiei sale. Scris luna oct. 13 leat 7177 (- 1669). Eu Iana Slugereasa, Eu Preda Postelnicu, Eu Tatul Spătar.”

Aici avem de-a face cu o mamă care răscumpără din mănăstire o ţigancă şi pe fiica ei, aducându-le „la casa noastră”. Nu ştim cum s-au petrecut lucrurile în amănunt, de pildă dacă Tatul sau Preda este feciorul îndrăgostit. Bănuim că unul dintre ei este tatăl Chirei, vrea să-şi recunoască fiica, s-o aducă pe Gherghina acasă – şi condiţiile sunt cele care sunt : mănăstirea cere ceva în schimb. Desigur, iubirea estre mare pentru că dania este serioasă ; sau Gherghina este atât de frumoasă încât răsplăteşte muntele. Este posibil şi alt „scenariu” : ca fata Chira să fie cea iubită – iar condiţia să fi fost ca ea să fie luată împreună cu mama. În acelaşi timp, însă, vedem ce întâlnire de boieri a prilejuit răscumpărarea şi cum Slugereasa Iana însăşi stă alături de fiii ei şi întăreşte actul cu iscălitură şi peceţi. Suntem în perioada când aceşti ţigani şedeau pe pământurile mănăstireşti , deci ei aveau o oarecare creştere gândită în acord cu viaţa religioasă.

Oricum ar fi, la mijloc stă iubire mare – şi dacă sociologii noştri de azi ar pune întrebările lor în termeni sufleteşti sunt sigur că multe dealuri şi văi ar reporni către mănăstiri de dragul chirelor şi gherghinelor.
NICOLAE GEORGESCU

_________________

Anunțuri