MONITOR CULTURAL * on-line

~Alexandru Husar: „Gânduri despre cărţile mele”

Am cultivat şi poezia, ca elev de liceu publicând în revistele Solia şi Vatra, ce apăreau la Năsăud, poezie şi proză de asemenea. Iar ca student semnam în revistele Universul literar, Curentul literar, Meşterul Manole în special, articole de teorie şi critică literară, încât apar ca beletrist – critic şi istoric literar deopotrivă, deşi privit până la urmă, prin lucrări de sinteză publicate în volume, trec drept un teoretician al artei, un filosof. Pentru mine Poezia, dacă veni vorba, e un oficiu înalt, un sacerdoţiu, aş zice, o poartă deschisă spre cer, spre ceea ce avem mai intim, mai nobil în noi, în fiinţa noastră. Modest, cât mai simplu, aş zice, o vatră a iubirii, un templu al fiinţei, care ne înalţă din fizic în metafizic, din planul real în planul ideal al existenţei. Pe această cale poetul e un ierarh al binelui, un sacerdot al frumosului… Dacă ne gândim, de la Homer la Goethe, la Byron, la Victor Hugo, la Puşkin, Lermontov, Eminescu, până la Baudelaire, Esenin, Tagore, Valéry, Walt Whitmann – cei prin care trăieşte o literatură sau se impune în universalitate -, nu întâmplător, au fost poeţi. Ne dăm seama, poezia – creaţia cea mai fină, mai delicată a unei literaturi, sinteza ei, e în fond o voce a fiinţei naţionale, cea mai semnificativă, mai viabilă expresie a ei. Instanţa ei cea mai caracteristică, menită s-o reprezinte, s-o ilustreze (având fireşte în vedere poezia adevărată, autentică), e în fond expresia unei culturi, a unei civilizaţii.

Oricât le-aş iubi, în măsura în care îmi pot iubi toate cărţile pe care le-am scriseste una dintre ele în faţa căreia inima-mi bate „mai alert decât în faţa celorlalte”. Este, dacă pot spune aşa, Anti-Gog. De ce? Fiindcă e cartea vieţii mele, care, aş mărturisi, mi-a dat mai mult de gândit, într-un sens, m-a chinuit cel mai mult. Vreau să spun: am trăit ani în şir prin ea pentru ea. A fost osânda şi scuza vieţii mele, raţiunea, vocaţia ei. A fost, până la urmă, răscumpărarea ei. Mă regăsesc în ea ca scriitor şi ca om totodată, îmi regăsesc epoca, marii prieteni, contemporanii şi urmaşii, cum nu mi-i mai găsesc şi nu sper că mi-i voi mai găsi vreodată, oricâte aş mai scrie, în nici o altă carte a mea.

N-ar fi exclus să-mi apară în anii următori unele volume ca Vasul fantomă, Coborârea în viaţă, Cuvintele vremii sau Însemnările unui singuratic, într-o succesiune pe care doar soarta, în care nu pot să nu cred, o poate decide…