MONITOR CULTURAL * on-line

~Angela-Monica Jucan: „Tuca” sau nevăzută, similitudinea

Mărturisirea mea de credinţă literară trebuie să poarte numele bunicilor: Tuca.

      Cei doi Tuca au fost foarte diferiţi. Unul – ardelean, om simplu – a avut şase clase declarate (în realitate, poate, mai puţine) şi provenea dintr-o familie de ţărani săraci. Celălalt a fost dobrogean. El a orbit, în copilărie, dar, părinţii lui fiind foarte înstăriţi, a fost trimis la multe şcoli şi a devenit profesor.

      Atât de neasemănători, dintr-un resort instinctiv, totuşi, eu îi tratam nediferenţiat. Începând cu numele. Joaca mea principală consta în a mi-i face păpuşi. Le împleteam puţinul păr (în privinţa asta, semănau), le puneam fundiţe, agrafe, clame. Şi ei erau în al şaptelea cer. Fără să ştie unul de altul, la fel de topit era cel care mă vedea, ca şi nevăzătorul; la fel cel care a trăit în lipsuri, neştiind ce-s jucăriile, ca şi cel care, material vorbind, a avut de toate; la fel cel condus numai de bunul simţ, ca şi cel educat în mod „dirijat”.

      A fost un semn pe care-l voi fi perceput fără (desigur) a-l fi înţeles. Niciodată n-am putut pierde din vedere (inexplicit, la început, conştient, pe urmă) faptul că una e aparenţa şi alta esenţa. Lipsită de un minim simţ practic, am preţuit totdeauna bunătatea şi prea puţin frumuseţea, calitatea şi deloc cantitatea, fondul în detrimentul formei – valori (pentru mine) pe care le caut şi în lucrările literare citite.

      Mi s-a povestit că, pe când aveam puţine luni, era să mor, cu mama şi cu tata lângă mine (şi din cauza lor). Tuca cel orb (aflat în altă încăpere) a recunoscut, după plânsul meu, pericolul şi a intervenit, pentru a mă salva, cu o promptitudine, o violenţă şi o eficienţă de care n-ar fi fost în stare mulţi oameni valizi. A trebuit să pricep, după ani de (inconştiente) decantări, că puterea adevărată nu este fizică.

      Atunci când am râs văzând, în plină vară, o fetiţă în şoşoni, Tuca cel ai cărui părinţi învârtiseră bine banii mi-a spus cu multă tristeţe, cu tot atâta blândeţe şi aproape în şoaptă: „Înseamnă că fetiţa aceea nu are”. Şi mi-am mai făcut, pe viaţă, o încărcătură sufletească, din mare sufletul lui.

      La primul spectacol de balet văzut de mine, m-a dus, de mână, la iniţiativa lui şi foarte mândru, Tuca cel cu şase clase. Ştiu (abia) acuma de ce i-am privit şi-i voi privi cu neînţelegere şi curiozitate pe cei care cred că sensibilitatea omului de rând diferă de a celui instruit.

      Foarte târziu, când m-am apucat de scris (nu sunt scriitor: încerc numai să descifrez scrierile altora) m-am trezit căutând, în adâncul textului, esenţele, radicalul limbajului, armătura şi dimensiunea de stabilitate a construcţiei literare.

      Şi mai târziu am înţeles că acolo, în sensul prim (sau ultim?) al cuvintelor, eu regăsesc, de fapt, sufletul ca element. Sufletul unic al bunicilor mei. În fundaţia a tot ce scriu bate inima lui Tuca. De ce i-am numit pe amândoi la fel (Tuca nu e numele real al niciunuia dintre ei), pot realiza, în sfârşit. Aşa de diferiţi în aparenţă, inima lor era la fel. La cuvântul (un substantiv comun pronunţat, de mine, stâlcit) transformat în apelativ, mi-au răspuns amândoi. Şi au răspuns la fel, biruiţi de aceeaşi emoţie. Cum ar fi putut, atunci, unul să nu fie Tuca?

      În vizibile contrarii, ursita mi-a pus la îndemână, nevăzută, similitudinea. Pe care vreau, încerc s-o găsesc şi s-o regăsesc printre rânduri scrise (unde-i mai multă sinceritate decât în vorbe vorbite).

      Lui TUCA se cuvine să-i închin mărturisirea mea de credinţă literară, neuitând nici blânda şi confortabila unică poală a bunicilor mele (tot aşa: una citind romane, alta abia „literind” rugăciuni pe care le ştia, de altfel, pe de rost).

      Dar, dacă (ei fiind temelia) bunicilor le închin această mărturisire de credinţă literară, COPIILOR MEI – care mi-au re-costruit fericirea – le înalţ cupola aceleiaşi mărturisiri.

      Şi mulţumesc lui DUMNEZEU pentru înţelegere, pentru răbdare, pentru gustul pe care mi l-a dat pentru Cuvânt. Meritul a ceea ce reuşesc nu-mi aparţine. A mea e, în întregime, nereuşita, atunci când nu valorific destul ceea ce am căpătat. 

(Baia Mare, august 2007)

Anunțuri