MONITOR CULTURAL * on-line

~Aurel Pop:Scrisul mi-a creat suferinţă

„Întrucât scrisul mi-a creat suferinţă, ăsta-i motivul major pentru care am scris, scriu şi voi scrie.”

De ce scriu? Pentru cine scriu? Iată întrebările la care a sosit timpul să răspund. Niciodată nu mi-am propus să scriu motivat. Acest fapt se dovedeşte şi prin faptul că nu figurez în revistele cu profil economic care găzduieşte topul celor 300 de bogătaşi ai României. După o copilărie petrecută între dealurile ce străjuiesc Vatra Chioarului, (Cetăţele-Şişeşti) mi-am urmat firesc părinţii in zona Sătmarului, în speranţa unui trai mai bun. Aveam deja cei 7 ani de-acasă când începeam să mai pricep unele lucruri, şi totuşi un lucru nu l –am înţeles: de ce seară de seară spre Ungaria cerul era înroşit, iar bubuiturile se auzeau până noaptea târziu? L-am întrebat pe tata, (Dumnezeu să-l odihnească) care cu o voce scăzută, parcă în taină mi-a răspuns: “Îi revoluţie în Ungaria”. N- am înţeles pe moment acel ton scăzut spus parcă în taină de tata până prin anii 75, când pentru faptul că am avut curajul să gândesc cu voce tare am fost “tratat” cu şocuri electrice. I-am iertat, zicându-mi precum Mântuitorul: “Iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac”, dar nu i-am uitat pe toţi cei care mi-au trădat idealurile. Întrucât scrisul mi-a creat suferinţă, ăsta-i motivul pentru care am scris, scriu şi voi scrie.

Scriu pentru “aproapele meu” fără să “mărturisesc strâmb” fără să-i “poftesc muierea” şi fără să-i “poftesc nici un lucru” în schimb. Scriind încerc, să-i conving pe tinerii creatori să mă urmeze şi fac tot posibilul să-i găzduiesc în paginile revistei literare “Citadela” a cărui redactor şef sunt, publicaţia Asociaţiei Scriitorilor de Nord Vest, Satu Mare.

În tinereţele mele eram “strânşi uniţi în jurul” revistei şcolare “Muguri” al Liceului nr.2 din Satu Mare (actualul Colegiul Naţional “Ion Slavici”) în ale cărui pagini am publicat prima cronică literară, scrisă la un grupaj de versuri ale regretatului poet Ion Baias, după care o perioadă de timp am frecventat Cenaclul “Iosif Vulcan” din Oradea, apoi a urmat frecventarea Cenaclului “Afirmarea” din Satu Mare, iar din când în când citeam versuri în Cenaclul “Asociaţiei Scriitorilor” din Baia Mare, de fiecare dată aveam prilejul de a cunoaşte atmosfera altor medii literare, alţi creatori, fapt ce a contribuit într-o oarecare măsură la formarea mea ca scriitor.

Mă simt solitar, uneori chiar contemporan, atunci când publicând în paginile revistei “Citadela” unele fragmente din cărţile scrise de marii scriitori ai literaturii ruse: Tolstoi, Dostoievski, Esenin dar şi creatori ai Europei Unite (din care facem acum şi noi parte) Rilke, Villon, Goethe, Şchiller, Shakespeare, etc. precum şi cei de “acasă”: Eliade, Rebreanu, Cioran, Noica, Blaga, Eminescu, Vianu, Călinescu Arghezi, Labiş, dar şi pe cei care i-am prins în viaţă: cojudeţeanii mei; Nae Antonescu, Corneliu Balla, pe alţi de pe alte meleaguri cum sunt: Gheorghe Gricurcu pe care l-am cunoscut în vremea anilor 70 la Oradea, băimăreanul Ion Butnar, reşiţeanul Octavian Doclin, sucevianul Ion Beldeanu, băcăuanul Petru Scutelnicu, clujanca Adina Ungur, timişoreanca Laura Ceica, criticul Valeria Manta Tăicuţu, dar şi cu cei care “au îndrăznit să-şi ia lumea-n cap”: pr. Dr. Theodor Damian, Mircea Ştefan (SUA), Luminiţa Suse, Laurenţiu Orăşanu (Canada), Nora Ferenţz (Germania) plecaţi cu anii în urmă pe meleaguri străine etc.

Mi-am tradus propiile-mi volume de versuri: “Pelerinaj de secesiune” şi “Calvarul cuvintelor” în limbile de mare circulaţie: engleză, franceză, germană dar şi în limba minoritarilor unguri alături de care trăiesc în bune relaţii de mai bine de 30 de ani. Acest aspect i-a făcut pe unii critici să mă condamne la conceptul de “cetăţean al lumii”, acuzat că am pus bazele “internaţionalizării artei”, fapt ce “nu înseamnă o globalizare şi o uniformizare în sensul abolirii individualităţii şi caracterul fiecărui neam şi al fiecărui limbi”.(Laura Scutaru)

Datorită unor împrejurări am avut bucuria de a cânta “Gaudeamus Igitur” ceva mai târziu, dându-mi prilejul de a cunoaşte mai bine orientările şi preocupările tinerei generaţii, integrându-mă perfect eliminând orice barieră.

Unde mă duc ? Mă duc pe urmele celor care au avut curajul să înfrunte un regim totalitar, mă duc pe urmele celor care noapte de noapte au dispărut acum mai bine de-o jumătate de veac de acasă. Îi caut de câţiva ani prin arhive, le ascult glasul acelor care mai sunt în viaţă, complectându-mi acel tabloul sumbru al perioadei colectivizării.

Măria Sa Ţăranul, că despre el e vorba, jerfit pe altarul patriei, nu are încă o statuie. Prin El au ajuns în zilele noastre marea creaţie populară, izvorul nesecat al literaturii scrise. Satu Mare

Anul Domnului, 2007