MONITOR CULTURAL * on-line

~Cezarina Adamescu: „Cuvinte pentru urmaşii altora“

Când am scris pentru prima pentru un bărbat un mănunchi de versuri de dragoste, am avut surpriza că, citindu-i-le, stând frumos noi pe scaune, la biblioteca pe care, cu mult drag o „păstoream”, bărbatul căruia i le dedicasem, să adoarmă subit şi să înceapă să sforăie uşor, cu tâmpla rezemată pe umărul meu.

„E clar că nu i-au plăcut” – m-am oprit eu din lectura aceea în care căzusem ca într-o dulce reverie, rostită cu glas monoton, cu inflexiuni şi modulaţii specifice stării de graţie, pentru că tocmai absolvisem şcoala de teatru şi îmi plăcea să dau expresie fiecărui gest, fiecărui gând şi cuvânt. Fiecărei intenţii.

Dintr-o delicateţe care mi-a adus în viaţă numai ponoase, nu l-am trezit. Am închis caietul şi nu m-am mişcat preţ de o jumătate de oră, ca să nu-i stric binecuvântatul somn, ce-l lovise, în plin vers clasic, cu care eu îi şopteam numele, ca pe al Făt-Frumosului pe cal alb, pe care-l aşteptam încă.

Dar, am zis eu că m-am lecuit pentru multă vreme de a mai citi, ori arăta versurile mele, încropite cu sârg, în nopţi şi jind şi aşteptare.

„Nu-i nimic, mi-am zis, nu-i receptiv la poezie. În schimb, are alte calităţi”. Pe care, oricât m-am străduit să i le descopăr, n-am reuşit. Sau poate n-am ştiut eu să caut.

Aveam 24 de ani, dar sufletul era cam de 15.

De unde venea impulsul interior de a scrie imediat ce simt, de a-mi goli preaplinul, nici astăzi nu ştiu, după 33 de ani de scris încontinuu. Şi nici nu m-am dezbărat definitiv de această meteahnă, care, celor mai mulţi li s-a părut ridicolă!

Cred că, dintr-o nevoie imperioasă de a dărui. Şi celor ce merită şi celor ce nu, căci şi Dumnezeu îi luminează şi face să cadă ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi, deopotrivă.

Aşa s-au născut multe cărţi, de care protagoniştii habar nu aveau. Erau micile mele, suave,  secrete, pe care le păzeam cu străşnicie.

Dar, uşa sufletului se închidea, se zăvora, cu fiecare înfrângere de acest fel, şi un neînţeles surd se aciua în memorie şi în suflet.

Eram eu altminteri decât ceilalţi? De ce nu puteam fi aidoma mulţimii care, îndeobşte, nu dă doi bani pe asemenea „fleacuri”?

De ce mă scoteam stingheră, în lupta aceasta inegală împotriva curentului, a şuvoaielor de apă vremelnică, tulbure şi tumultuoasă, care ameninţau într-o bună zi să mă înghită?

De multe ori am stat în cumpănă. Am chibzuit. Am făcut bilanţuri provizorii şi, am socotit, am adunat, am scăzut, am împărţit.  Nici un rezultat.

M-am aflat în răscruce de gând şi cuvânt. Am hotărât de multe ori să mă lepăd de cuvintele mele, pe care le socoteam amendamente la viaţă…

Uneori reuşeam chiar pentru scurtă vreme. De cele mai multe ori, nu. Ceva mai puternic, infinit mai puternic (poate un duh?) îmi dădea imbold să merg mai departe. Unde? În patria cuvintelor? Şi aripa îngerului mă atingea iar, cu un uşor fâlfâit, abia imperceptibil.

Şi iar o luam de la capăt.

Şi iar mă revărsam precum şuvoaiele prăbuşite la poalele unei cascade.

Dar cred că nu spun nimic nou. În genere, poeţii  au parte de asemenea „tratamente”.

De la o vreme, însă, am început să le chibzuiesc îndelung, înainte de a le oferi ochilor avizi.

În definitiv, eram eu, risipită în zeci de mii de cuvinte, de fiecare dată la fel, mereu alta.

Aşa încât, uneori, nici măcar nu mă mai recunoşteam în ele.

Ştiam însă: întreg poţi fi, doar împărţindu-te. În măsura în care te dărui.

Mai rămânea să văd cui…

Cine ar putea fi vrednic de oferta mea  – absolut gratuită -? Se mai găsea câte cineva – destul de rar – care să îngăduie aceasta, luând-o ca pe o slăbiciune de moment, ca pe un defect, ca pe un beteşug, privindu-mă uneori cu milă, alteori cu dispreţ. Îngăduia totuşi, în virtutea faptului că era inofensivă această patimă sfântă, cum o numeam eu (alţii o numesc viciu inofensiv) şi clatin din cap dezaprobator şi ţâţâie din buze. Nţţtt…

Cert e că, de-a lungul anilor, cărţile s-au adunat, s-au stivuit, stivele uneori s-au răsturnat, au invadat încăperile, pe sus, pe jos, agăţate, spânzurate în rafturi, pe la mijloc, pe pat, pe sub pat, pe garderob (în loc de straie scumpe).

De multe ori simt că mă agresează şi, din pruncii cuminţi, cum fuseseră atunci când îi zămislisem, se prefac în spirite potrivnice. Pesemne că toate personajele acelea din ele, plămădite de mine cu o râvnă demnă de cauze mai înalte,  (după accepţiunea comună),  au personalitate, îşi cer dreptul la viaţă, la replică, la trăirea pe picioarele proprii.

Ce să fac? Să-i eliberez? Să mă eliberez? Să mă  (dez)robesc de tirania lor atunci când simt că sunt gata să mă sugrume? Dar, ce să aşez  în loc?

La întrebarea aceasta simt o spaimă grozavă-n viscere.

Pentru că, eu, în nesăbuinţa mea de a  scrie, am pierdut toate trenurile şi am rămas  într-o gară străină, aşezată e o valiză, (ne)aşteptând nimic şi pe nimeni. Fluturând doar o batistă albă a plecare, ori a venire. Mă prefac, da, mă prefac că am venit în întâmpinarea cuiva şi că, atunci când va sosi, voi fi foarte fericită de regăsire.

„N-am timp să citesc ceea ce-ai scris pentru mine! Sunt prea ocupat. Sunt prea grăbit, sunt obosit, sunt plictisit!” De câte ori am ascultat aceste scuze. Sau: „Tu ai timp să scrii iar eu n-am nici măcar timp să citesc!”

De câte ori nu mi-am strâns furişat cuvintele, înapoi în sipet, făgăduindu-mi că n-o să le mai arăt nimănuia?

De câte ori nu m-am întors acasă, cu ele şi le-am aşezat la locul lor, cuminţi, până le va sosi sorocul (ori ceasul?)

Şi totuşi, dacă n-ar exista această asuprire, această agresiune-reproş din partea lor, atunci când le ignor cu bună ştiinţă, făcându-mi mie însămi în ciudă.

Şi apoi, reîntoarcerea fericită şi îmbrăţişările tandre, împăcarea, cu tot ce implică ea, noile făgăduinţe…

Nu, nu cred că am să mă lecuiesc. Şi astăzi mai scriu unor destinatari surzi şi orbi, sperând să mişc fibrele intime, să îmbunătăţesc, să edific, să bucur!

„Eu nu am biografie, am cărţi” – scria Constantin Noica.

„Poetul nu are viaţă personală. Viaţa lui personală e praf şi pulbere” – spunea Nichita.

Şi-atunci? Ce mai rămâne?

Să-mi fac din nou bagajul şi să mă sui în primul tren, cu destinaţie necunoscută? Mă va duce el undeva, de bună seamă. Şi, o dată ajunsă acolo, undeva, mă voi pune frumos pe aşteptat. Între timp, voi mai scrie vreo câteva milioane de cuvinte, vreo câteva valize de cărţi, le voi aşeza între coperte pentru urmaşii pe care nu-i am, pentru cei care nu-mi primesc darurile, pentru uriaşul Recicle Byn (coş de reciclare al lumii), prezent pe toate monitoarele.

Acolo, doar acolo, cuvintele mele, dragele, iubitele, frumoasele mele cuvinte, mă vor învăţa cum se şi trăieşte cu adevărat, ca un veritabil prizonier din iubire.

Până atunci las urmaşilor pe care i-aş fi putut avea, aceste preţioase, pentru mine, cuvinte, pentru care şezum şi plânsum, preţ de o viaţă…
11 iulie 1008

CEZARINA ADAMESCU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s