MONITOR CULTURAL * on-line

~Constantin Miu: „Scriitorul din provincie“

Discutând cu elevii mei, la ora de dirigenţie despre profesiuni, am fost întrebat de ce am ales profesia de dascăl ? Răspunsul meu a avut mai întâi o afirmaţie categorică: dacă ar fi să mă mai nasc o dată sau să trăiesc în altă lume (deşi nu cred în teza reîncarnării!), tot către această profesie ingrată m-aş orienta! De ce ingrată? Că este o meserie prost plătită e deja un truism! Ca dascăl de cuget şi simţire românească, trebuie să citeşti tot timpul, să te documentezi, desigur dacă vrei să-ţi onorezi meseria de formator de opinie. Şi dacă mai pui şi suflet în ceea ce faci la ore şi vezi că de la an la an cei atraşi de literatură (în primul rând de lectură) sunt din ce în ce mai puţini, vorba lui Topârceanu – „Te cuprinde o tristeţe iremediabilă”!

Eu le spun mereu elevilor mei că literatura (mai cu seamă poezia) trebuie citită cu colţul inimii – ca să mă exprim în termenii lui Nichita Stănescu… Pasiunea cititului cred că mi-a fost insuflată de bunicul dinspre mamă. El avea obiceiul ca vara, în vacanţă, când mergeam la ţară, în zona Vrancei, la vreo 15 km de Focşani, după-amiezile să-şi strângă nepoţii şi să le povestească Aventurile lui Nastradin Hogea (cum îi plăcea lui să spună) sau îşi însoţea cu gesturi teatrale, dublate de mimică, poveştile lui Creangă. Înainte de a învăţa să citesc, ştiam de la bunicul Costache poveştile lui Creangă şi, trebuie să vă mărturisesc, faptul că mă atrăgea spiritul justiţiar al unora dintre aceste personaje. Indiscutabil, bunicul avea harul povestirii. Şi acum, după atâţia ani, ori de câte ori recitesc aceste bijuterii literare, îmi amintesc felul cum bunicul făcea din fiecare poveste în parte o microscenetă.

Dar şi sora tatălui, mama Ica (o chema de fapt, Florica, însă aflat la o vârstă fragedă, n-am putut să-i pronunţ numele decât Ica şi toată lumea aşa i-a spus), o femeie extraordinară, a doua mamă pentru mine, şi ea şi-a pus amprenta, augmentând pasiunea de care vorbeam. De la ea, am reţinut mai ales basmele lui Ispirescu, cele ale lui Andersen, ca şi cele ale fraţilor Grimm. Fie că povestea, fie că citea, mama Ica îşi modula vocea, în funcţie de personaje: benefice ori malefice. Ca şi bunicul Costache şi mama Ica îşi însoţea lectura cu gestică. Poate de aceea, multă vreme am crezut în existenţa unor asemenea personaje! Seara, înainte de culcare, aveam porţia de poveşti. Biata femeie, uneori adormea, iar eu o trezeam, reproşându-i: Iar ai adormit şi nu mi-ai spus cum a scăpat Făt-Frumos de Căpcăun! Şi chiar dacă mă certa mama că nu las lumea să doarmă, eu tot insistam: Parcă nu ştiu că era de faţă! Nu trebuie să mai citească, doar să-mi spună!

Când eram clasa a V-a, s-a organizat în şcoală concursul Cel mai bun povestitor. Încurajat de colega de bancă, am participat şi eu şi m-am bucurat de premiul obţinut, pentru că era cel mare. Aici se cuvine să precizez că naraţiunea trebuia să fie inedită. Mi-am amintit de două basme, pe care le auzisem de la mama Ica, dar din păcate nu mai ştiam la unul incipit-ul, iar la celălalt partea finală. Am întrebat părinţii, dacă-şi amintesc autorul, relatându-le ce ştiam. Am căutat apoi, în colecţiile aflate în biblioteca de acasă, dar n-am găsit. Atunci, m-am decis: am reţinut din fiecare basm spiritul de aventură şi pentru secvenţele cu înclinaţii spre horror, contracarate de personaje justiţiare, am născocit eu altele. Aşa a ieşit prima mea „proză”, pe care, din păcate, am rătăcit-o.

Scriitorul nu trebuie să aibă studii filologice, însă acest aspect, după umila mea părere, devine obligatoriu pentru istoricul şi criticul literar. Model pentru mine este G. Călinescu, pe care-l admir nu numai pentru monumentala sa Istorie a literaturii române…, dar şi pentru că şi-a încercat talentul şi în poezia de tip clasicist, ci şi pentru că a lăsat şi câteva romane care nu pot fi ignorate: Enigma Otiliei, Cartea nunţii, Scrinul negru şi Bietul Ioanide. Pe Călinescu l-am descoperit de la fostul meu profesor din liceu, Costică Buştiuc, domnia sa apreciindu-l în termeni superlativi, pentru formaţia sa intelectuală. Acelaşi lucru pot spune şi eu despre părintele meu spiritual – desigur, păstrând proporţiile – acest om fiind licenţiat în litere, teologie şi drept. De altfel, înclinaţia spre teologie (după Revoluţia din decembrie 1989, mi-am trecut Masteratul, la Geneva, Colegiul Ecole du Maître, cu teza Les Dons du Saint Esprit) are două aspecte spirituale: exemplul domnului Buştiuc şi cel al unchilor şi verilor mamei, toţi teologi, din zona Vrancei, care au făcut închisoare pentru ideologia legionară, îmbrăţişată mai mult sau mai puţin tranşant. Cred că e momentul să fac publică o poezie închinată dascălului meu de cuget şi simţire românească, scrisă cu ocazia revederii după 20 de ani de la terminarea studiilor liceale:

RECUNOŞTINŢĂ

Părintelui meu spiritual, Costică Buştiuc 

Şi chiar de nu mai am părinţi

De carne şi de sânge,

Căci au plecat printre cei sfinţi,

Iar inima-mi îi plânge,

Te am pe tine-acum, părinte,

Iar eu pe veci te-oi ţine minte. 

În faţa ta mă plec smerit,

Pentru iubirea ce-ai sădit

Cu mâini de grădinar de soi

Şi-ai dat din suflet un altoi.

Iar dacă azi sunt flamă vie

Să ştii că-ţi datorez şi ţie. 

Activitatea publicistică mi-am început-o în 1984, când redactorii de la revista clujeană, Steaua, mi-au solicitat un eseu despre proza lui V. Voiculescu. În vara aceluiaşi an, îl cunoscusem, la Terebeşti (jud. Sau Mare), prin fostul meu coleg de facultate – Cornel Munten – pe dl Nae Antonescu, vechi colaborator la Steaua. După un schimb de misive, la un moment dat, mi-a scris că a discutat cu cei din redacţie, cu domnii Aurel Rău şi Constantin Cubleşan, şi mi-a transmis solicitarea lor – eseul de care am amintit. Aşa a început colaborarea mea cu gruparea literară de la Steaua.

Între 1982-1989, obişnuiam să discut cu un coleg, de la alt liceu din Medgidia, despre prozele fiecăruia. Profesorul de rusă, Boris Şoseanu, mă ţinea la curent cu producţiile literare apărute în Literaturnaia Gazeta. Perestroika lui Gorby se făcea resimţită şi în producţiile literare ruseşti. Ceea ce m-a frapat era maniera de abordare a subiectelor, foarte apropiată de cea a scrierilor noastre: erau fapte banale, surprinse în registru absurd, susţinute prin paradox şi ironie. Singura deosebire era că în cazul nostru prozele nu puteau fi încă publicate…

În 1988, am trimis câteva proze la Concursul literar „Tudor Arghezi”, ediţia a VII-a, obţinând Premiul I şi Premiul revistei Ramuri din Craiova. Spre sfârşitul aceluiaşi an, am participat la concursul literar iniţiat de  Editura „Scrisul românesc”, preşedintele juriului fiind poetul Marin Sorescu. În acea perioadă, nu puteai debuta editorial, până nu treceai de proba debutului colectiv. Din volumul trimis la concurs, mi-au fost selectate, fără a fi fost consultat, trei proze. Asta n-ar fi mare pagubă, însă redactorul de carte (căruia nu merită să-i dau numele!) mi-a modificat în mod grosolan finalul uneia dintre ele, fără a mă preveni, spre a fi în ton cu „iepoca de aur”, deşi nu avea nicio legătură, finalul fiind unul în absurd! Nici măcar nu s-a sinchisit să revină asupra textului, cu varianta originală, având în vedere că volumul a văzut lumina tiparului în ianuarie 1990…

*

În ceea ce mă priveşte, e pretenţios să vorbim de carieră scriitoricească. De ce? Pentru că aceasta ar presupune că din literatură îmi câştig existenţa. Să nu uităm că în România zilelor noastre, scriitorul şi îndeletnicirea sa – scrisul – nu sunt cuprinşi în nomenclatorul „agenţilor” şi al meseriilor remunerate… E drept că în perioada proletcultistă, o poezie sau un articol apărute pe prima pagină de ziar, în care se preamăreau cuceririle revoluţionare ale clasei muncitoare, aduceau autorilor beneficii pecuniare exorbitante. Au trecut acele vremuri şi de mult nu se mai scrie literatură angajată…

Dreptul de autor, chiar dacă e recunoscut prin lege, este – de cele mai multe ori – fie ignorat, fie la discreţia editorului. La primele trei cărţi, dreptul de autor mi-a fost stabilit (ca să nu spun impus!) la 5 %, iar mai apoi la 7, 10, ca să ajungă, cu chiu cu vai, la 15 %. Când am îndrăznit să solicit mai mult, argumentând valoarea cărţii (sprijinindu-mă pe aprecierile din cronicile de întâmpinare – amintesc aici două cărţi: V. Voiculescu – poet isihast şi Tipologia personajelor feminine în proza lui Marin Preda) şi, prin urmare, o suplimentare de tiraj, „tratamentul” aplicat a fost „politica pumnului în gură”, replicându-mi-se: „Dacă nu-ţi convine, mergi dumneata în altă parte!”

Am să dau un exemplu, ca să se înţeleagă până unde a coborât moralitatea unora dintre editori. Acum zece ani, am văzut la TVR1 o emisiune moderată de Vartan Arachelian. Participau Sabina Măduţa şi Ioan Papuc – doi editori, buni cunoscători ai operei scriitorului născut la Pârscov – V. Voiculescu. Peste vreo două săptămâni, am găsit la o librărie din Constanţa o carte, la sfârşitul căreia editorul – sus numita doamnă – anunţa un concurs de receptare a operei lui Voiculescu. Tocmai terminasem cartea despre poezia religioasă a lui V. Voiculescu… Pe scurt, am luat legătura cu editorul şi între timp am făcut rost şi de trei milioane (cu toate că în anunţul pentru concurs se menţiona că editura suportă cheltuielile de tipărire a volumului câştigător), bani împrumutaţi de la preotul paroh din Medgidia. Când a apărut exemplarul de semnal, acesta mi-a spus să-i comunic doamnei Măduţa că nu mai vrea banii din vânzarea cărţii, ci atâtea cărţi câţi bani mi-a împrumutat, căci le va vinde el la câţiva seminarişti de la facultăţile de teologie din Constanţa şi Galaţi. Tirajul a fost de 1000 de exemplare. Restul de 700 le-a oprit editorul. Eu doar am văzut cartea tipărită! A se reţine că i-am adus doamnei respective cărţile, de la tipografie, la ea acasă. Altul să fi fost în locul meu ar fi plecat cu ele! Două lucruri bune a făcut totuşi această femeie: a obţinut de la Ministerul Culturii alte două milioane de lei, ca sprijin pentru editarea acestei cărţi şi a lăsat câteva exemplare la Casa memorială a poetului, precum şi la Biblioteca judeţeană din Buzău, ca şi la Biblioteca Naţională. Şi încă ceva: nici până în ziua de azi nu am văzut vreun leu ca drept de autor!

După umila mea părere, cariera literară – ca de altfel oricare altă carieră profesională – n-ar trebui să depindă de locul unde vieţuieşte „practicantul”! Şi asta pentru simplul motiv că Omul sfinţeşte locul! Bunăoară bojdeuca din Ţicău a fost ridicată la rangul de Panteon literar de către Creangă şi cu siguranţă el n-a avut complexe de provincial. Însă, în zilele noastre situaţia e cu totul alta. Şi aici, se cuvine să exemplific… Cu un alt prilej, am relatat într-un articol publicat de revista craioveană Mileniu împrejurările în care l-am cunoscut pe poetul Marin Sorescu. Din 1986, când l-am cunoscut la Braşov, cu ocazia colocviilor de critică literară, organizate de redacţia revistei Astra, până în 1996, când a murit Sorescu, am avut cu acesta o colaborare asiduă, şi pe vremea când era redactor şef la Ramuri şi după „revolta lupilor tineri” de la revista craioveană, când poetul de la Bulzeşti a reînfiinţat Literatorul. Ei bine, când l-am sunat într-o seară, să-l întreb dacă eseul trimis e pe măsura exigenţelor sale, Sorescu m-a rugat să-l mai trimit o dată, căci i se spusese că „s-a rătăcit” în redacţie! Era furios: mi-a zis că a fost întrebat „Cine este acest Miu din provincie, pe care dumneata îl tot publici în Literatorul?”

Scriitorul din provincie, mai cu seamă cel din localităţile mici, cum e cazul oraşului meu, Medgidia, este un solitar. Nu există aşa-zise cafenele literare, unde să se schimbe idei, ori să se comenteze vreo carte recent apărută sau să se citească din producţiile literare proprii. Pe la sfârşitul anilor  ’70, fiinţa la Medgidia un cenaclu literar, condus de inginerul Marcel Moldoveanu. Acolo, fiecare membru citea din creaţiile proprii – poezie sau proză – şi se discuta pe marginea lor. De asemenea, cel puţin o dată pe lună, se făceau descinderi la instituţiile şi fabricile din oraş, unde cu acordul conducerilor aveau loc şezători literare: recitalurile de poezie erau însoţite şi de muzică folck – în vogă în acei ani, ca urmare a „modelului” Cenaclului Flacăra, condus de Adrian Păunescu. 

Prof. Dr. CONSTANTIN MIU 

Anunțuri