MONITOR CULTURAL * on-line

~Elena Buică: „Despre scrierile mele“

M-am apucat sa scriu dupa ce am trecut de 70 de ani, prin calea deschisa de publicatia “Observatorul” din Toronto. Scriu din nevoia de comunicare si pentru a retrai momentele deosebite din viata mea, asa cum au fost ele, cu bune, cu rele. Retrairile asternute pe hartie sunt pentru mine un fel de joaca a mintii facuta cu bucurie, desi nu tocmai usoara, pentru ca scrisul este o lupta, dar imi place fiindca este stimulatoare si  genereaza energii creatoare. Ma incanta puterea muzicala a cuvintelor si a imaginilor create prin cuvinte. E un exercitiu al puterii de a ma transfera, de a crea armonie din  cuvinte, de a le da viata si culoare. Scriu, fie despre lumea prin care mi-am depanat firul vietii cu intamplarile ei, fie despre lumea vazuta in excursii, ori despre universul scriitorilor indragiti.

Fiecare scriere ma reprezinta pe mine, este o oglinda in care s-au rasfrant farame de imagini, de intelesuri, de intamplari, de invataminte, este o reprezentare a felului meu de a fi. Cateodata mi se intampla, cand recitesc ceea ce am scris, sa-mi surprind fatete despre care nici nu stiam nimic.

Amintirile se nasc din arderile de odinioara si din intamplari care au astazi alte intelesuri, intamplari care revin ca pe o mare scena in care eu sunt personajul principal.

Prin scrierile mele adie adeseori cate o pala de romantism, chiar daca astazi se scrie dupa alte rosturi. Traim prea trepidand intr-o lume a reclamelor ostentative, prea sufocati intre zidurile betonului si a sticlei care sting treptat umanismul din noi, iar tehnologia cominicarii mai mult ne insingureaza si ne saraceste emotia trairilor.  Daca nu m-am scuturat total de romantism, este din convingerea ca romantismul innobileaza, umanizeaza, apropie mai mult oamenii intre ei, da aripi mintii si sufletului, da sperante, ne incanta, da frumusete infloririi florilor,  sunetului  cantecelor, infrunzirii frunzelor, soptitului soaptelor de care fiecare suntem insetati, ne da vibratia calda a nostalgiei, chiar daca nu vrem sa aratam. In fiecare din noi staruie peste timp urme de parfum, de cuvinte nerostite, de amintiri de spus in singuratate, de soapte abia inganate. Dumnezeu ne-a dat si aceasta mare minune, amintirea. Nimeni si niciodata nu-si scoate din minte amintirile scumpe si dragi, adevarate comori de trairi care inseamna frumosul, fiinta, viata, iubirea, adica totul. Amintirile  seamana adesea cu ilustratele de demult, la care iti arunci ochii din cand in cand, atras de vraja inchisa in ele si te lasi rostogolit in starea de bucurie si traire profunda ca in momentul trait atunci, daca nu chiar si mai profund. Te lasi sedus de amintirile cu parfum narcotic ce te imbie sa-ti deslusesti memoria indepartata. Au uneori calitati terapeutice,  un fel de pansament alinator peste  rani usturatoare.

Scriu avand in minte prietenii carora ma adresez, dar si cititorilor care au rabdarea sa se aplece asupra scrisului meu si pe care ii socotesc tot prietenii mei, chiar si atunci cand au puncte de vedere diferite de ale mele. Nu este bucurie daca nu o impartasesti cu cei carora te-ai adresat. Cartea se implineste prin lectura, ca o incoronare a ei. Abia atunci este reala ei finalizare, cand autorul colaboreaza launtric si intim, intr-un discurs interior cu cititorul. Ii am in vedere chiar si pe acei prieteni care s-au inaltat in lumea seninului deplin, fiindca si cu ei pot comunica intr-un anume fel. Nu exista nicio opreliste a gandului ca sa se inalte pana la ei si gandurile trimise lor, se intorc la mine cu un raspuns, ca un ecou, conform firii lor pamantene de odinioara. Cuvintele sunt pentru mine un fel de scara pe care pot urca oricat de sus, sau in viitor, pot  cobori pana in adancuri, chiar si acelea ale sufletului nostru.

Cine sunt eu? Cu zestrea primita de la parinti, de la oamenii din mijlocul carora m-am inaltat, de la dascali si carti, cu ce am adaugat eu in dorinta de a-mi contura personalitatea,  am vrut sa fiu un om in inima caruia sa cante viorile, sa straluceasca florile in culori proaspete, sa rasune trilurile pasarilor, sa fie lumina, caldura si bunatate,  sa fie cerul senin in care sa pluteasca ingerul pacii si al dragostei. Pentru ca lumea nu este facuta doar din frumos si bine, cand pamantul se pravale sub picioarele mele, cand durerile ma incremenesc, un timp ard in durere, apoi incep sa ma repliez, sa ma nasc din nou, sa ma tin bine pe picioare, chiar sa ma indarjesc in neclintire si apoi sa-imi recladesc treptat viitoarele nadejdi si viitorul meu interior.

Cele trei carti ale mele aparute pana acum s-au nascut pe acest fond, indeosebi “Crampeie de viata” si “Prin sita vremii”. In ele predomina eseul, dar si impresii de calatorie si un fel de biblioteca sentimentala in care sunt prezenti scriitori romani mai aproape de sufletul meu. In volumul “Gand purtat de dor”, o monografie sentimentala a satului meu natal, Tiganesti-Teleorman, mi-am “rasfoit” memoria ca sa scriu, pe langa datele documentare si despre frumusetea simpla a vremurilor de altadata. Am avut inaintea ochilor oamenii de brazda traind dupa legea strabuna, cu familii trainice, cu casele neincuiate cand plecau de acasa, folosind saluturi lungi cand li se incrucisau drumurile “Maica, sanatate si numai bine sa-ti dea bunul Dumnezeu” oameni care se armonizau cu pulsul cerului, de  pe vremea cand lumea era mai aproape de cum o zidise Creatorul. Am vrut sa fie o carte nu numai pentru cei legati de glia Tiganestiului, ci si pentru cei care si-au petrecut macar o parte din copilarie la tara, o carte in care sa-si regaseasca universul de altadata, fiindca fiecare plecam in lume cu ceea ce am imprumutat de la oamenii din mijlocul carora ne-am inaltat, asa cum apa ia forma vasului in care este pusa.

Din tot ceea ce am scris pana acum, cat va ramane si cat va fi o atingere de suflet, va decide timpul. M-am straduit dupa puterile mele sa-mi imbrac gandurile si sentimentele  in haine croite din cuvinte, dar cuvintele nu acopera niciodata tot ceea ce vrei sa spui. Cuvintele au in spatele lor alte cuvinte, cu alte intelesuri si chiar daca ajungi si la acelea, au si ele in spate lor alte cuvinte, cu alte intelesuri. Dar din toate, macar un licar de-ar ramane, ca sa lumineze peste timp un crampei din viata care a fost… asa cum a fost si cum m-am straduit s-o fixez in cuvinte.

ELENA BUICĂ