MONITOR CULTURAL * on-line

~Liana Icobet: „Fără tine POEZIE mă simt pe un drum fără sfârşit“

Tacerea vorbeste prin mine si pentru mine… suntem ingeri si demoni in stigatul de necuprins al universului…ne contopim in tumultul vietii si speram sa reinviem intr-o lume necontrolabila, intr-o lume in care sa nu ne stapaneasca mintile si trupurile…

Prin intermediul sufletului capatam profunzimea si forta necesara pentru a merge mai departe , pe un drum pe care-l dorim plin de frumos…der el e plin de contradictii pe care nu le putem invinge decat prin puritate si iubire…Se spune ca ” iubirea este forta care uneste la un loc acele lucruri care prin natura lor sunt contrare” . Privita din perspectiva afectivitatii, viata se contureaza prin trairile sufletului, prin implinirea sentimentelor profunde , prin realitatea obiectiva a lumii acestuia.
Sentiment, judecata, manie ura, dragoste, iubire, destin… le implinim prin forta sufletului, mai puternica decat cea a trupului…
Incerc sa lupt pentru ca iubirea, compasiunea, curajul, iubirea, sa infrunte si sa invinga frica,mania, ura, emotiile…

Vantul imi fura o lacrima,… e lumina trecutului, iar ochii mei ca doua licariri de stele… caldura mainilor… O clipa si apoi, nu mai conteaza…Marea ingana cuvintele mele rostite odata care acum s-au dispersat in negura uitarii…Vantul bate, primii fulgi de nea imi mangaie fata, ma simt tot mai slabita cand te stiu departe de mine, POEZIE ! … Luna ingana si ea cuvinte magice, parca rupte de realitate, cuvinte ce se regasesc parca in adancul sufletului meu…

Fara tine POEZIE ma simt pe un drum fara sfarsit,… Un drum care parca nu se mai termina niciodata…Incerc sa merg mai departe, dar totul mi se pare un abis… in care ma tot afund si oricat as incerca sa ma inalt, simt ca nu mai am scapare…

Sunt o picatura de ploaie strivita intre pleoapele tale grele de visuri. Sunt un gand hoinar, ratacit in parul tau, roua diminetii tarzii incendiate de soare, secunda boaba de nisip cazuta in clepsidra fara de sfarsit.

Am privit cerul ce mi-a daruit din lumina razelor sale …am privit lumina si am simtit ca ma inalt spre puritatea sufletului pierdut candva demult…in tumultul simtirilor de indragostit .
Am ridicat de la pamant o frunza si am privit-o in « ochii » lacrimand de durerea neputintei…am simtit ca ceva se rupe din mine ….era atat de fragila …atat de singura ….am mangaiat-o si i-am spus cat de mult ii inteleg suspinul ca nu mai este acolo sus …dar i-am promis ca o voi pastra in suflet si o voi trimite cu prima adiere de vant catre lumea ei …catre copacul care a zamislit-o ….
Parca mi-a zambit fericita ….se poate oare ca frunza aceea de un galben imaculat sa imi fi inteles suspinul ? sa fi inteles ca vibrez alaturi de ea la durerea ce ii copleseste naturaletea si varsta care apune putin cate putin ?
Am luat-o in mana mea calda si i-am raspuns cu tandretea sufletului …m-am plimbat pe aleile parcului vietii pustiu de suflete , dar plin de frunze triste , care alcatuiau un covor de natura inca « vie « ….daca as fi putut , le-as fi luat pe toate , sa le pot mangaia si sa le pot oferi protectia singuratatii sufletului meu ….am pasit printre ele …de teama sa nu le calc ….si le-am promis ca voi reveni ….sa le spun si povestea mea

Am simtit atunci ca povestea acelei frunze seamana atat de mult cu povestea mea ….cu speranta ca si eu poate …intr-o zi …ma voi inalta cu adierea vantului VIETII spre copacul acela care imi va darui seva eternitatii !

12.03.2008

Anunțuri