MONITOR CULTURAL * on-line

~Mihai Merticaru: „Scriu ca să desfiinţez un pustiu”

Scriu de când mă ştiu. Ba chiar se pare că primele vorbe pe care le-am rostit au fost nişte versuri.

Fiind eu un băieţel fricos din cale-afară,mai ales după lăsarea întunericului,într-o zi mama începu să mă chestioneze: “Dragul mamei,ce-ai să faci când vei fi mare şi-ai să mergi la armată şi-or să te trimită comandanţii în misiuni de noapte pe front?”.Eu atunci,stând câteva clipe pe gânduri şi trăgând în piept tot aerul din casă,îi răspund fără să clipesc:”Mămico,mai bine făceai mata o fată şi nu mă mai duceam la armată”.Versuri demne de o antologie!Nu?

Dar vremea trecea cu amăgele,vorba unuia Creangă de pe aici,de la noi,si eu umblam după mărgele până m-am trezit la realitate şi mi-am dat seama că aceasta e destul de prozaică.

O ruptură în fiinţa mea s-a produs în momentul când am aflat că un om drag nouă,de pe uliţa noastră,s-a aruncat în faţa trenului,pentru că nişte căpcăuni i-au luat pământul şi l-au trecut la colectiv,alături de leneşii satului. De atunci a început să mi se adune în piept tot iadul de pe pământ.

            Un poet care nu se născuse încă – l-am numit pe Adrian Alui Gheorghe – m-a văzut şi mi-a scris:”erai atât de trist,încât umbra ta trecea prin ziduri”.Umblam ca o stafie din eşec în eşec fără să-mi dau seama că de fapt ,după spusa lui W.Churchill, realizam succes după succes…în sedimentarea plăcilor tectonice ce vor declanşa producerea viitoarelor cutremure,mai ales că aflasem de la un alt coleg(Martin Buter) că “fericirea i-acolo unde tocmai nu eşti”.

O altă întâmplare m-a marcat la fel de profund.

Bunicul meu după tată a construit,între atâtea altele,o fântână la marginea drumului,la o depărtare de un kilometru de sat, de unde se adăpau şi oamenii,şi animalele. Pe ghizdelele fântânii confecţionate din beton,el şi-a gravat numele cu o caligrafie impecabilă:Gheorghe Merticaru. De câte ori beam apă de acolo,priveam cu mare admiraţie numele său şi îmi spuneam în gând că îmi voi scrie şi eu cândva numele pe o fântână tot aşa de frumoasă. După victoria socialismului la sate,într-o vacanţă,m-am dus să văd fântâna bunicului,dar mai caut-o pe unde nu-i;fusese rasă de pe suprafaţa pământului de soldaţii vigilenţi ai partidului (comunist),pentru ca poporul să nu se mai otrăvească cu miasmele duşmanului de clasă. Maaare mai era grădina lui Dumnezeu!

Luat de alte valuri,se înţelege că n-am avut prilejul să-mi văd numele gravat pe o fântână,dar se pare că soarta m-a planificat totuşi să-l gravez pe ghizdelele unei altfel de fântâni:coperţile cărţii de poezie.

            La originea scrisului,spunea Lucian Raicu,se află “un şoc,mai exact spus:o mirare ,o surprindere, o cutremurare”.Printr-un asemenea şoc am trecut şi eu în timpul Marii Păcăleli din 1989,care a avut asupra mea,în primele trei zile,efectul unei lovituri de trăsnet, care a deblocat ieşirea la lumină a unui izvor zăgăzuit cu refulări şi îndărătnicii. De atunci si până în prezent am editat şase volume de poeme.

Consider fastă numai acea zi în care am scris un vers,un aforism sau un haiku. Şi totuşi nu scriu decât atunci când trec printr-un pustiu…de vorbe deşănţate,de promisiuni uitate,de cârme dereglate. Brazda nu rodeşte până nu-i întoarsă,poetul nu scrie până nu-i întors pe dos de evenimentele potrivnice.

Scriu pentru că “omul care scrie nu e niciodată singur”(Paul Valery),pentru că “n-am aripi să zbor”(Gelu Vlasin),pentru că numai în scris găsesc toate bucuriile de care am fost văduvit. Scriem pentru că “ei vor fi miniştri toată viaţă,noi vom fi poeţi toată moartea “(Nichita Stănescu).

Intrarea în arena literară n-a însemnat  pentru mine vreo competiţie. Nu am de împărţit nimic cu nimeni. In fiecare zi nu urmăresc decât să fiu mai bun astăzi decât ieri. Să-mi trăiesc clipa ca pe o feerie,fără a uita de mâlul din care se înalţă nufărul. Să mă simt în largul meu în împărăţia clipei(ultimul volum se intitulează chiar Împărăţia clipei)înseamnă a dispune de nişte puteri cu care să extragi tot aurul din pântecele ei,ca să-l oferi apoi semenilor tăi.

Asemenea regelui Midas, poetul transformă în aur tot ce atinge,dar spre deosebire de acela, cunoaşte şi procesul reversibil, întrucât dispune de lancea lui Ahile, care cu un capăt răneşte şi cu celălalt vindecă.

Poemul este învestit de Dumnezeu cu puteri inimaginabile. Nu întâmplător,un personaj dintr-un roman semnat de Horia Vintilă exclamă:”Eu sunt poetul,el nu-i decât împăratul”.Şi totuşi poetul adevărat îmbracă în permanenţă cămaşa umilinţei(a se citi: nu înjosire,ci lipsă de trufie.)

            Mărturisirea de credinţa faţă de fenomenul literar,cred că mi-am expus-o mai bine într-un volum de aforisme,nepublicat încă,din care voi extrage câteva pentru cititorii revistei Dvs: 

 ● Poetul este un fachir care poate păşi cu tălpile goale pe cărbunii încinşi ai cuvântului.

 ● Primul vers ţi-l dă,într-adevăr,Dumnezeu,dar ultimul trebuie să i-l smulgi dracului din gheare.

 ● Poetul este inventatorul acelui instrument miraculos care măsoară astronomica distanţă de la inimă la inimă.

 ● Când se simt singure,cuvintele caută un poet.

 ● Săracii poeţi!Ei sunt oamenii cei mai bogaţi din lume;tot ce-au înţeles le aparţine.

 ● Cine nu ştie să zăbovească într-o metaforă ca într-o catedrală nu ştie ce este sublimul

 ● În enigmaticele mări ale lunii se scaldă doar poeţii şi nebunii.

 ● Cuvintele poetului picură ca sângele dintr-o rană mereu zgândarită.

 ● Poezia este o fântână zidită din cuvinte înflorind pe cumpăna ce ţinteşte cerul,dar sprijină ciutura însetată de seva adâncurilor.

 ● Metafora este o caleaşcă împărătească în care se plimbă numai cuvintele alese.

 ● Actorul trăieşte o multitudine de vieţi, poetul locuieşte mai multe lumi.

 ● Numai poetul poate să elibereze cuvântul pecetluit cu şapte lacăte şi şapte noduri gordiene.

 ● Adevăratul poet este visat de cuvinte.

 ● Inexprimabilul nu se poate exprima decât prin poezie.

Anunțuri