MONITOR CULTURAL * on-line

~Monica Sumalan: „Sensuri…“

Scriu atunci când viaţa mi se pare grea ,când lacrima bolnavă se prelinge pe obrazul asemănat cu o stradă pustie  când gândul  e o suferinţă.

Cuvintele vorbesc pentru noi  în tăcerile noastre lăuntrice, cuvintele sunt norii zglobii de pe cerul albastru Ele  ştiu ceea doresc să spun  îmi ţin gândul treaz şi ochiul nopţii  îşi deschide pleoapa.

Scriu atunci când universul  îmi bate la   fereastră cu stelele lui  când oamenii mai visează la poemele copilăriei, când timpul trece fără să-l pot opri.

Ai multa dragoste de dăruit, când tăcerea  e un rug aprins, ai timp să vindeci rana nesăbuinţei, şi a nepăsării. 

Scriu în speranţa de a regăsi fărâma de umanitate care mai străluceşte în inimile noastre, dorul de floarea albastră  care străjuieşte la porţile infinitului

Scriu din dorinţa de a înţelege că trecerea noastră prin această lume e mai mult decât un zbor. E prezent şi trecut e  o carte  deschisă 

O singură viaţă si paşii tăi răsună în ecourile primăverii, o singură viaţă  trăită pentru a dărui  

Doar inima găzduieşte emoţii ardente, atâtea amintiri impresionante, întâmplări de viaţă, chipul mamei proaspăt ca un nufăr alinat de vânt, fericire şi nefericire  adunate in globul de cristal. Cuvintele trăiesc  în mine la marginea marilor, undeva între cer şi pământ între efemeritate şi eternitate.

Scriu pentru ca mi-e bine cu mine, şi  atunci  zăbovesc mai mult decât aş crede în acest spaţiu vital.

Toţi se depărtează şi  focul lăuntric  ţine în frâu baierele  minţii, dorinţele de viaţă care dau putere spiritului să se regenereze.

Dacă  sufletul creator s-ar opri  din plăsmuirea lui inegalabilă atunci lumea ar deveni pe data invizibilă, nimicul ar domina universul din noi, omul nu şi-ar mai ridica privirea spre aştrii, n-ar mai înţelege iubirea, miracolul spiritual al devenirii noastre.

MONICA SUMALAN