MONITOR CULTURAL * on-line

~Rodica Elena Lupu :”De ce scriu ?”

Trăim vremuri interesante pentru literatură, se nasc autori de proză şi poeţi, superstaruri peste noapte, se scrijelesc versuri pe ziduri sub formă de grafitti, se tipăresc şi se premiază cărţi şi voci controversate.. Spun asta cu bucurie pentru că sunt sigură că dacă lumea ar înceta brusc să se învârtă în jurul axei ei invizibile, scriitorii tot ar continua să scrie. Vorba cântecului : Că nu e om să nu fi scris o poezie…

Ceea ce scriu e plin de replici. Dar nu la cineva anume. Poate la viaţă, dacă nu sună prea pompos. Eu ştiu dacă miroase bine? Depinde de cine miroase, bănuiesc…

Cele două cărţi pe care le lansăm astăzi sunt volumul de poezii VOI TRĂI…CLIPA şi romanul GLASUL INIMII, ediţia a doua.

Romanul GLASUL INIMII este o ,,nostimă ” conversaţie despre lume, adică despre fapte reale, despre trăiri, precum şi despre reacţia faţă de ele. Şi cum faptele noastre sunt în mod obligatoriu, relieful istoric al timpului trăit de fiecare, iată-ne în faţa reacţiei noastre vizavi de epocă şi de principiile pe care le ilustrează. Până la urmă, o să vă daţi seama, ceea ce titlul cărţii ascunde paginile ei divulgă!

De ce VOI TRĂI…CLIPA ? Titlul acestui volum este dat de cele două poezii VOI TRĂI şi CLIPA, care definesc şi cele două capitole în care am împărţit această carte. Nu sunt poezii de dragoste aceste versuri pline de lirism. Este—dacă vreţi—ceva mai mult, sunt cântece ce aparţin unui melos ancorat în vastitatea unor trăiri sedimentate şi apoi filtrate din adâncurile insondabile ale acelui suflet pe care-l purtăm cu toţii, dar unde nu toţi au acces sau răgazul sa-l cerceteze.

Eu nu cred în destin. Dar nici nu cred că omul e liber. E condiţionat de caacteristicile lui fizico-psihice, de nivelul de inteligenţă, de gradul de echilibru dintre raţiune şi simţire…Ceea ce cred este că există datoria de a gândi. Nimeni, niciodată, n-a putut interzice gânditul, aşa că nu mă consider posesorul dreptului de a gândi… Sigur, că şi în cazul altor datorii umane, şi asta e ignoraţă pentru că nu te pedepseşte nimeni. Din păcate, n-am reuşit să mă obişnuiesc cu contorsionarea mesajului în funcţie de receptor, deşi informaţiile emise au fost aceleaşi. Dar, ca şi în cazul frumuseţii, şi înţelepciunea stă în ochii privitorului/cititorului.

Nimeni nu e nimeni. Nimeni nu are dreptul să creadă despre altcineva că e nimeni. Dar asta nu inseamnă că n-ar trebui din când în când, să ne punem nişte întrebări legate de noi şi de cât de „nenimeni” suntem… sau de cât de „cineva” suntem.

Eu sunt gata să mă recunosc a fi un nimeni. Dar, din cate înţeleg, nici asta nu convine… Orice „nimeni” e un anonim, la scara istoriei, dar nu orice anonim e un nimeni… Ar fi interesant de discutat în ce măsură „a numi ceva” dă şi substanţă acelui „ceva”… Şi în ce măsură, nenumiţii… au libertatea de a fi mai mult decât un nume.

De ce scriu? De ce vreau eu să scriu unor prieteni necunoscuţi aceste scrisori mai groase, cum îmi place mie să numesc cărţile ? Pur şi simplu simt nevoia să împărtăşesc. Deranjează oare că se găsesc şi cei care doresc să le împărtăşesc? Ca să fiu sinceră, nu mă interesează ce şi cum mimează cineva, dar s-ar putea ca unii să fie interesaţi… Am văzut tot felul de creaţii despre intimităţi fizice, ridicate la nivel de artă, încât s-ar putea ca, dacă pui titlul bun, să atragi o mulţime de iubitori de frumos. Cât priveşte unicitatea… e ca în cazul lui „nimeni”… toţi sunt extrem de unici. Sigur, fiecare pentru el.

Scriu şi voi scrie. Fiecare zi este un cadou dacă pot să deschid ochii, să mă concentrez pe amintirile frumoase, amintiri pe care le-am adunat de-a lungul vieţii mele. Aceasta este ca un cont în bancă, iei de acolo exact ce ai adunat. Sfatul meu este să faci şi tu la fel cititorule, tu care eşti timpul înşirat pe generaţii! Să aduni multă fericire şi tot ce e frumos în contul tău de amintiri şi să le mulţumeşti la fel cum le mulţumesc şi eu celor care şi-au adus aportul la contul meu de amintiri, unde şi astăzi strâng şi mai strâng.
RODICA ELENA LUPU