MONITOR CULTURAL * on-line

~Ştefan Doru Dăncuş: „A fi cum vrea cel de sus”

Nu pot răspunde întrebării de o neînchipuită vulgaritate: de ce scrii? La baza acestui gest este neantul (ca la baza tuturor marilor gesturi), este inexplicaţia. Din nevoia de-a arăta lumii că sunt izolat, că nu seamăn cu ea, că n-am nevoie de ea, că să mă lase-n pace, aş declara pentru sclavii demonstraţiilor imediate. Eu beau bere şi cu poetul şi cu strungarul la fel, adică ducând sticla la gură, aprinzând o ţigară etc. De vorbă cu ei însă, stă aparenţa-Dăncuş care e capabilă de multe şi neaşteptate reacţii. Celălalt Dăncuş, ceva ca o substanţă interioară (ca să fac apel la un limbaj uzual), îşi trăieşte timpul după alte repere sau poate se află chiar în afara timpului.

Îmi aduc aminte: eram în casa unei prietene din Sfântu Gheorghe, era ziua ei de naştere. Una din invitate trăise moartea clinică şi era dornică să mă cunoască, să comunice cu cineva mult lăudat pentru larga deschidere a ochilor: n-am putut. Aparenţa-Dăncuş a ascultat-o cu interes şi respect pentru formidabila sa experienţă dar celălalt s-a eschivat şi speranţa comunicării a rămas pentru altădată. Atunci am înţeles uşor înspăimântat că înlăuntrul meu, înafara ţesuturilor biologice, creier, sentimente şi tot ce mai conţine o fiinţă omenească, mai „locuieşte cineva”. Nedefinibilul Celălalt care are alte obiceiuri, alte manifestări, alte stadii ale maturizării. După îndelungi analize mi-am dat seama că acela reprezintă sunetele numelui meu – nu aparenţa-Dăncuş care trăieşte sub teroarea ideii că inima i-ar putea ceda într-o zi, care binecuvântează dimineţile când pleacă la lucru, mulţumit că Dumnezeu a mai făcut o minune. Aparenţa aceasta l-a căutat mult pe celălalt. Astfel s-au născut poezia, muzica, sculptura, arta numelui meu. Dacă rezultatul ciocnirii dintre aceste două părţi este sau nu pe placul lumii este irelevant şi inutil. Nu-i obligatoriu să mi se citească scrierile, să fiu ascultat, văzut. Eu nu impun ci propun lumii recidiva mea care, în fond, poate fi aruncată fără rezerve la coş.

Înainte de-a mă opri din spovedanie mai spun că s-au adunat în paginile acestea insomnii, momente de dragoste cu ultima femeie ce mi-a fost permisă în această viaţă, sticle cu vin băute într-o încăpere care nu mă suportă, ochii mei vizualizând zilnic atâţia şi atâţia oameni, trecând fiecare cu destinul lui prin viaţa dublurii numită din pur hazard – Dăncuş.

Tot corul ăsta de tânguitori internaţionali: că stânga, că dreapta, comunismul, monarhia, rusia, america, război rece, petrol, justiţie, curs valutar – aiureli, barbarisme. Nu există mare personalitate mondială care să nu deplângă ceva, ba iranul, ba cecenia, ba dizidenţii, ba mortalitatea sud-africană. Parlament european, ONU, Grupul celor 7, Tribunalul de la Haga, NATO, integrarea euro-atlantică, etc. Nişte bocitori amărâţi cu toţii, nişte creaturi inferioare de care lui Cioran, Bocitorul-şef, îi era silă. Moluşte. Ăştia se-nmulţesc prin diviziune, nu prin iubire de femeie.

Nimic nu tulbură văicăreala generală. În lumea aceasta, în secolul acesta, fiecare în casele noastre şi cu toţii beneficiari ai cuceririlor tehnice fiind, nici prin gând nu ne trece să privim peste gardul obsesiilor şi să vedem de ce toate merg de-a-ndoaselea. Nimeni nu se-ntreabă de ce am devenit atât de plângăreţi şi dacă i-aş conferi acestui „nimeni” o identitate, aş putea afirma fără rezerve că este – şi el – un bocitor.

Acum ştiu de ce, cu cât ne apropiem de sfârşit, avem o viziune tot mai globală asupra lucrurilor. Încercând să ne structurăm cumva emoţiile, visurile, sentimentele, evoluţia – am crezut că principiul stratificării va face ordine. Dar cum să te pregăteşti pentru echilibru, îndoindu-te de existenţa lui Dumnezeu sau crezând orbeşte în El? O întrebare esenţială care a diversificat opiniile şi a lovit sistematic în presupusa facere de ordine. S-ar putea ca mărul cunoaşterii să nu fi fost atât de copt cum sperăm, de aceea cred că, muşcând din el, n-avem certitudinea că am făcut rost de-un echilibru. Poate şi cei doi au consumat un fruct fals, altfel nu ne-am înverşuna atâta, nu ne-am folosi trupurile, gurile, urechile şi toate celelalte pentru a ne distruge nervii unii altora. Iar apoi, convinşi că ne-am înrăit peste măsură, să ne punem pe bocit şi pe cerut scuze în stânga şi-n dreapta şi, după o recoltă corespunzătoare, să mergem liniştiţi acasă unde facem dragoste cu soţia, amanta sau femeia aproapelui. Asta ca să fim siguri că n-am ieşit din „rândul lumii”.

 

Trăim într-o ţară plăcută, pe un continent plăcut, într-o lume plăcută. Raportul de forţe e înspăimântător: pe un taler al cântarului – omenirea, pe celălalt – Omul. De pe unul se aud vaiete, de pe altul – hohote de râs. Nici una din cele două entităţi debusolate nu şi-a pus vreodată problema alteia care cântăreşte, care ar putea, cu o greutate falsă, înclina balanţa. Astfel, pe lângă cele două tabere, mai apare un personaj. Dar ce, mai avem timp să ne gândim la o a treia prezenţă? Nu suntem suficienţi pentru a forţa nota echilibrului? Pentru a crea un surogat al acestei a treia prezenţe?

De-am fi mai atenţi am observa cum devenim, pe zi ce trece, o civilizaţie a deznădejdii. Nu sunt singurul care a remarcat asta dar sunt, azi, primul care se opune tendinţei generale. Am ajuns să supravieţuim numai datorită acestei atitudini: ce altceva trezeşte mai total instinctul de conservare? Şi mai tolerăm, într-o veselie, tot felul de apologeţi ai disperării! În fond, fiind produsul nostru cel mai elaborat, ne place să cocoloşim între noi pe câte-un tânguitor al speciei. Ei sunt etaloanele mersului nostru spre un fel de „înainte”, magaziile noastre de bocete, rezerva noastră de autocompătimire. Pe lângă aceştia, serviciile secrete, reţelele teroriste ori sectele cu practici tot mai originale sunt simple jocuri de copii. Să împiedici lumea să dispară ar putea deveni crimă împotriva umanităţii. Nu este necesar să blocheze cineva sfârşitul, ar fi prea plictisitoare continuarea iar să propui o altă variantă de-a trăi ar trebui să fii cel puţin Hitler.

Totuşi, avem încrederea că nu suntem chiar atât de răi. Poate suntem nişte bieţi neterminaţi şi asta ne face demni de cea mai deznădăjduită speranţă: că Dumnezeu ne va înţelege inutilitatea. Ne va şterge cu buretele de pe tabla Judecăţii de Apoi, ne va băga in corpore în Rai, ca pe o turmă imbecilă a cărei unică realizare este întoarcerea la haos. Toate orgoliile microscopice de care s-au cramponat personalităţile fiecăruia dintre noi să fie singurul lucru bun pe care l-am făcut iar „bun”-ul acesta, ca un om olog, să se târască la nesfârşit pe strada mentală a coborâtorilor din maimuţă, nu a creaţilor de Dumnezeu. Am putea fura liniştiţi, minţi, culca cu femeia aproapelui, ucide în voie, însă nu sunt deloc sigur că ar putea fi aşa. Am impresia că, de fapt, suntem mult mai inteligenţi şi mai capabili să descoperim formule de disculpare. Ce poate însemna jeluirea asta mondială dacă nu o modernă metodă de camuflare?

Suntem cu toţii prinşi în această neasemuită şi jenantă hărţuială. Dacă apare unul care nu-i ca noi, sărim şi-l educăm. În scurtă vreme trebuie să se alăture orchestrei care cântă prohodul umanităţii: încă unul pe care nu-l interesează salvarea ei. Păi, să dispară, zic eu: cui foloseşte o planetă de tânguitori?

Unii au ajuns la concluzia că Dumnezeu nu  ne-a creat după chipul şi asemănarea Lui. Dacă mai demult aş fi protestat cu furie, acum sunt rezonabil: aşa ne-a creat, numai că noi L-am trădat, L-am înşelat, L-am bagatelizat. L-am făcut ca noi.

            În aceste condiţii, pe masa de disecţie a justificării au apărut o serie de bocitori-cheie în jurul cărora gravitează alţii mai puţin cheie şi în jurul cărora se învârt blestematele de clase sociale. Ca să poţi vedea aceste caraghioase rotaţii nu trebuie decât să te apleci puţin peste prispa unei case ţărăneşti. Orăşenii pot folosi beţia în localuri ieftine în care jelaniile pot căpăta nuanţe violente iar banii se pot roti nestânjeniţi prin mii de buzunare. Sigur, acestea sunt referinţe provizorii. Ca să fii altfel, nu te poţi pregăti în facultăţi – nici nu există Facultăţi de Fiut  Altfel. Trebuie să te naşti cu doaga bocitului lipsă.

Fiecare este la discreţia altuia. Înconjurat de societate e ca şi cum ai dormi într-un oraş necunoscut şi sute de ţânţari s-ar hrăni din somnul tău. Şi eu sunt la discreţia vampirilor, sunt furat metodic, planificat. Celorlalţi li se pare normal ca eu să scriu şi ei să se bucure de ceva pentru care plătesc prea puţin sau deloc. Dar s-ar putea să-mi placă să fiu furat, constat acum, în chiar clipa asta, altfel de ce nu mă opresc din scris? Motivaţii ar fi destule şi prima care-mi vine-n minte este că nu pot lăsa baltă şi neexploatată planeta asta de băbuţe gălăgioase care mereu vor găsi ceva de condus pe ultimul drum. Să vezi frumuseţe de bocete, tânguiri sofisticate pe măsura „ceva”-u-lui, jelanii înălţătoare şi ţipete îndurerate! Cum să pleci de la un asemenea spectacol?

Nu demult, eram întrebat frecvent de ce nu scot o carte (fireşte, eram prea inteligent pentru a mă consuma de unul singur). Dacă trebuia să-mi răspund mie, îmi spuneam că din lipsă de auditoriu avizat.

Există în viaţa fiecărui om cerebral, nesubordonat regulilor generale, o perioadă în care memoria se auto-epurează, se debarasează de stresantele incursiuni în esenţe, abandonează teribila căutare a adevărului, frumosului, binelui. Este o perioadă inexprimabilă, imposibil de supus controlului şi logicii jalonate a observaţiei umane. Personal, cred că e inutilă complicata demonstraţie a numărului astronomic de noţiuni pe care cuvintele, culorile, sunetele, materia, în perpetua lor combinare, le pot crea. Efectiv, lipseşte sensul unei astfel de acţiuni: în primul rând, nu se pierde şi nu se câştigă nimic. În al doilea, de ce am tulbura bocetul cotidian al omenirii cu limpeziri ce se vor dovedi mai confuze decât chiar problema pusă? În definitiv, de ce n-au marii artişti curajul de-a spune răspicat: nu mai am chef să creez nimic, m-am săturat, totul este inutil? Unica motivaţie a acestei laşităţi este faptul că nu mai pot da înapoi: societatea căreia în tinereţe, puşi pe fapte mari, i-au atras atenţia, cere mereu altceva. Pentru a nu cădea în dizgraţia ei, creatorii se adaptează din mers cerinţelor şi cu toate că sunt convinşi de uscăciunea ce bântuie prin arta lor, sunt dispuşi să mintă în continuare cu opere pe care ei înşişi le dispreţuiesc.

Ce sunt aceste adunături de „pasionaţi ai frumosului”, de „promotori ai binelui”, de „apărători ai adevărului”? Ce sunt toate aceste întâlniri culturale, filozofice, muzicale? Ce vor să demonstreze aceşti domni cu bărbi şi mutre solemne, aceste doamne îmbrăcate extravagant în virtutea faptului că sunt considerate „femei de artă”, ce-i cu saloanele literare pline de pipiţe machiate violent şi de papiţoi ce-şi poartă cu o ridicol-dezarmantă demnitate costumele şi papioanele?

Şi nu mai pot scrie, aristocrata atenţie cu care ascultă civilizate conferenţieri pe teme mari, mă face să mă înnec de râs!

Ca să mă protejez sub o identitate falsă, am scris şi eu câteva cărţi. Spre stupoarea mea, „auditoriul avizat” a apărut brusc, de parcă numai cu neghiobii „avizate” s-ar fi ocupat.

În general, luările de cuvânt ale tuturora şi-au pierdut strălucirea, cuvintele au devenit dezarmant de seci pentru indiferent ce domeniu al exprimării. De aceea spun că sunt un om obosit. Mulţi dintre cei pe care îi priveam mai demult cu admiraţie şi respect şi-au pulverizat postamentele intelectuale subminându-se de unii singuri, reuşind să culeagă, în urma unor speech-uri elegant traversate de motto-uri şi citate doar roadele pipernicite ale slabei lor intuiţii. Apărându-i, iată, am obosit.

Nicolae Breban: Dumneata vrei să fii poet ori să ai dreptate?

Ştefan Doru Dăncuş: Pe amândouă le vreau.

         Nicolae Breban: Aşa ceva nu se poate. (El stă la Paris, ştie mai bine ce se poate şi ce nu).

Am simţit atunci că am obosit. De la înălţimea unor funcţii de moment, tot felul de persoane m-au înjurat insistent, aşteptând clipa în care voi ceda. Sunt în măsură să-i mulţumesc pe toţi: sunt un om obosit. N-am pretins niciodată că aş fi mai lucid, mai puternic, mai deştept decât alţii, am pretins mereu puţină înţelegere din partea societăţii faţă de cei slabi. Am greşit. Nu s-a simţit nimeni vizat dar am fost rapid etichetat drept individ turbulent, reacţionar. Din cauza acestor complicaţii, bănuieli şi înverşunări fără suport real, am obosit. În scurt timp totul s-a dovedit a fi o primejdioasă piesă, jucată de unii magistral, de alţii – jalnic.

Stimată Omenire, sunt un om obosit. Vreau să fiu lăsat în pace, tăiat de pe listele negre, roşii sau verzi, scos din carnetele cu numere de telefon, abandonat ca subiect de discuţie în mediile pe care le-aţi creat artificial. Ar fi perfect dacă anonimatul pe care ţi-l cer ar fi pe placul înaltei tale feţe.

Ce s-ar mai putea spune despre ce? Erele istoriei se succed nestingherite, nimeni nu le poate face nimic, nimeni nu înseamnă nimic şi rostogolindu-te printre aceste noţiuni atât de dragi artiştilor (mulţi filozofi au devenit celebri bătând apa-n piua lor) nu poţi să nu devii amar ca anul 1909 (în care Aleksandr Blok a pierdut o frumoasă femeie) sau tranşant ca 1907 (anul unei mari răscoale ţărăneşti din România).

Fiecare secol s-a însângerat cu artiştii lui. În timp ce în Italia era pace, în Rusia se pregătea o revoluţie: numai aceste tragice disproporţii pot trezi la realitate simţul ruşinii, plenar uitat sau aruncat, cu o piatră de gât, în mâlul informaţional. Aş încerca să-i apăr pe artişti (o vreme am visat la o ţară numai a lor) şi nu pot decât să-mi cer iertare, aşa, fără a viza pe cineva anume, nemotivat.

Într-un mecanism atât de bine pus la punct nu poţi face decât asta, singura posibilitate de a-ţi mai amâna cu un an, cu un război, cu un bar de noapte – moartea.

Suntem ahtiaţi după festivisme iar nelipsitele cuvântări ne ţin în picioare, lamentabili şi pioşi. Am devalorizat tot ce se putea devaloriza şi până la urmă a trebuit să ne atingem şi de cuvinte. Mai ţine minte cineva că „La început a fost Cuvântul”? Nu cifra, coordonata bietului „contemporan”?

Ca de obicei, numai unii se implică eficient în această acţiune, ceilalţi, ascultătorii adică, participând la festinul vorbitului în dodii prin respectuoase atitudini. O trădare comună.

Când ascultătorii obosesc, în marile sau micile săli, părăsite la fel de în comun, e linişte; becurile se sting, microfoanele sunt deconectate. Cu toţii se retrag în locuinţele în care au fost plantaţi de soartă, cu toţii uită mişelia de peste zi şi, de bine, de rău, mănâncă şi dorm: dimineaţă au treabă.

Nimic din tăcerea şi întunericul ce protejează trădarea.

Cred că după ce a rostit: „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac”, Isus a fost copleşit de o mare tristeţe. Nu i s-a mai întâmplat nimănui să fie ucis de propria creaţie, mai ales de o astfel de creaţie. Într-un fel, artiştii sunt fărâme ale acestei tristeţi care a devastat lumea. Când mi se spune că şi arta a devenit o industrie, abandonez discuţia: nu poţi industrializa sufletul; poţi să-l cumperi iar odată cumpărat, nu mai valorează nimic.

Există nopţi în care nu pot nici dormi, nici scrie. Fumez lângă sobă, îmi fac o ceaşcă mare de cafea şi veghez. Gândurile n-au plinătate. Îmi dau seama că jumătate din viaţa mea s-a dus, de-ar fi să mă iau după rata medie de viaţă din Europa. Îmi aduc aminte de relele şi bunele pe care le-am făcut şi mă întreb dacă pot fi iertat. Evident, nu-mi pot răspunde, niciodată nu voi putea răspunde, însă am cel puţin puterea de a-mi recunoaşte enormităţile, retorismul social bolnav.

Mă întreb, în asemenea nopţi, de ce mă preocupă atât de mult Dumnezeu, când mai aproape îmi sunt soţia şi copiii, mama şi oamenii care ţin la mine. Îmi răspund mereu în formule neconcludente deşi am la îndemână teorii limpezi. Poate cărţile mele sunt răspunsul la unica întrebare pe care El o pune pentru cei nemulţumiţi de realitatea imediată.

Anunțuri