MONITOR CULTURAL * on-line

►Doina Drăguţ

„RECURS LA ISTORIA CIVILIZAŢIEI“ – o rubrică de Doina Drăguţ

==================================================

~Soarta celor „şapte minuni”

Un inginer şi tactician militar, autor de tratate asupra tacticii de apărare şi construcţiei de maşini de război, pe nume Philon din Bizanţ (sf. sec. III – înc. sec. II î.H.), ar fi rămas, poate, consemnat numai în istoriile militare, dacă n-ar fi avut, primul, inspiraţia de a formula expresia „Cele şapte minuni ale lumii”. Philon studiase în oraşul fondat la gurile Nilului, la 331 î.H., de Alexandru cel Mare, şi era preocupat şi de altceva decât de arme. Fericita lui formulare înfruntă, de douăzeci şi două de veacuri, timp şi spaţiu, chiar dacă una din „minunile” propuse de el (Zidurile Babilonului) a fost depăşită (de Farul din Alexandria) şi chiar dacă au mai fost numite „minuni”, de unii autori, şi alte capodopere (Templul lui Esculap de la Epidaur, Templul lui Apollo din Delos, Statuia Atenei Parthenos din Atena, Capitoliul de la Roma). „Isprava” înlocuirii Zidurilor cu Farul aparţine unor nume cunoscute (Diodor din Sicilia, Strabon şi Vitruviu), care au luat în seamă şi extazurile unor predecesori sau contemporani ai lui Philon. De altfel, el le datorează celebritatea celor care l-au citat în operele lor. Altfel, până la 1693, când i-au fost publicate, în latină, fragmentele ce au supravieţuit din tratatul său, „Poliorketica”, Philon din Bizanţ avea toate şansele să rămână un anonim.

Dincolo de destinaţia imediată şi de motivaţia lor, cele „şapte minuni” (Piramida lui Keops, Grădinile suspendate ale Semiramidei, Templul Artemisei din Efes, Mausoleul din Halicarnas, Statuia lui Zeus de la Olimpia, Farul din Alexandria, Colosul din Rhodos) au fost construite cu gândul că vor rămâne cât lumea.

Din varii motive, n-a fost să fie aşa, astfel că şase din cele şapte minuni s-au prăbuşit (sau au fost distruse) una după alta. Supravieţuieşte, după aprox. 4.500 de ani, cea mai veche dintre ele, Piramida lui Keops. Ridicat pe la 655 î.H., distrus, reconstruit, incendiat de Erostrat, reconstruit, Templul Artemisei dispare total, la anul 392 d.H., după 1047 ani. Mai durabile s-au dovedit Mausoleul (de la 351 î.H, la 1522 d.H. – 1.873 ani) şi Farul (de la 246 î.H., la 1375 d.H. – 1.621 ani). Nici chiar Statuia lui Zeus de la Olimpia, operă a marelui Fidias, n-a rezistat decât 912 ani (437 î.H. – 475 d.H.). A stat „în picioare” numai 56 de ani Colosul din Rhodos, pentru ca, aproape nouă secole să stea „culcat” (căzut). Încărcată de întrebări este, încă, istoria Grădinilor suspendate, legendele fiind adesea neconcordante. Una dintre acestea susţine că Babilonul ar fi fost întemeiat de o enigmatică regină, Semiramida, şi că tot ea l-ar fi construit. Istoricii afirmă, însă, că o astfel de regină nici n-a existat vreodată la Babilon (a existat o Semiramida, ca regentă între anii 811 – 808 î.H. – a Regatului Asirian Nou, pentru fiul său Adad-nirari). Aceeaşi istorici mai presupun că numele de Semiramida este fie o deformare în limba greacă a numelui Nabucodonosor, fie acela al uneia din soţiile sale. Vechiul Megastene (istoric şi geograf grec din sec. IV î.H.) considera că: (Nabucodonosor) „îşi decoră palatul construind o grădină suspendată pe care o acoperi cu arbori”. Berosius, preot chaldean din sec. III î.H., ori contemporan cu Alexandru cel Mare, dă şi motivaţia actului lui Nabucodonosor: „pentru a face pe plac soţiei sale, care, fiind crescută în Medra, avea nostalgia unui peisaj muntos” (apud Flavius Josephus). Dacă admitem că Grădinile au fost construite sub Nabucodonosor I, atunci înseamnă perioada dintre 1125 şi 1103 î.H.; dacă este vorba de soţia lui Nabucodonosor II, atunci trebuie să ne raportăm la anii 605 – 562 î.H. Rămâne, deci, învăluită în mister perioada construcţiei, cum rămâne şi perioada când Grădinile au subcombat. Istoricii expediţiei în Asia a lui Alexandru cel Mare nu pomenesc de ele, astfel că se naşte întrebarea: mai existau, ele, atunci? Şi dacă da, să nu-i fi impresionat, ori să fi ocolit cu bună ştiinţă descrierea lor? Şi Plutarh, şi Arrianus, şi Quintus Curtius Rufus consemnează că, atunci când s-a îmbolnăvit, Alexandru Macedon a fost dus într-un loc mai răcoros al palatului, un „foişor” de lângă Eufrat; „foişor” mai înseamnă şi „turn de veghe”, şi „loc de odihnă pe verticală”. Să fi fost acest „foişor” chiar Grădinile suspendate?

Sigur, cele şase „minuni” antice dispărute nu sunt singurele pierderi mari ale istoriei. Au dispărut continente (Atlantida), au dispărut seminţii, au dispărut civilizaţii. Cum se face, însă, că aceste minunăţii în care s-a investit tot ce era mai durabil şi mai preţios, şi în edificarea cărora s-a utilizat tot ce era mai „modern” în ştiinţa, gândirea şi arta vremii, s-au pe-trecut ?

Pătratul, cu latura de 123 m, pe care foşneau Grădinile, era susţinut de 1.524 de stâlpi, dintre care cel mai înalt avea 23,10 m. Înălţimea maximă era de 77 m. Fiecare din cele patru terase avea o grosime de 15,40 m (inclusiv stratul de pământ roditor). Pe acest „munte” artificial foşneau arbori majestuoşi, cu o grosime de 3,15 m şi o înălţime de 14,80 m. Printr-un ingenios mecanism, trei puţuri pompau apa din fluviu până în vârf. Transformarea Grădinilor, ca, de altfel, a întregului palat, în ruine, a fost pusă pe seama fundaţiei; numai că, la 1903, s-a descoperit că fundaţia Grădinilor era din piatră, lucru inedit în acea parte de lume, cunoscut fiind faptul că, la Babilon, carierele de piatră se află la sute de kilometri depărtare. Cât efort va fi fost depus pentru a o transporta prin deşert?! Şi câţi oameni vor fi scos-o şi cărat-o! Şi cât timp se va fi lucrat cu tehnologia de atunci?! Să fi fost neinspirat ales locul oraşului, dintr-un capriciu al monarhului? Să fi lucrat apele Tigrului şi Eufratului, ori nisipurile atât de distructiv? Să fi fost atât de distructivi cei care au ocupat, în câteva rânduri, Babilonul? Nu se ştie…

Cultul zeiţei lor protectoare, Artemisa, i-a făcut pe locuitorii din Efes să o ia de la capăt după fiecare din cele trei incendii ale Templului (655 -650; 560; 356 î.H.). Începută la mijlocul secolului VII î.H., prin consolidarea terenului de Theodoros din Samos, construcţia şi reconstrucţia Templului a durat 220 ani. Inaugurat la anul 430 î.H., edificiul avea 127 coloane monumentale, străjuind un dreptunghi de 110/56 m. Totul era din marmură albă. Templul a strălucit 74 ani, până când Erostrat l-a incendiat. Şase ani mai târziu, efesenii încep reconstrucţia. Templul va ajunge, din nou, la splendoarea de altădată. Naşterea creştinismului are efectele unui seism de mare magnitudine. Vechii zei cad în desuetitudine, până la a fi „alungaţi” (prin Edictul de la 392 d.H. al împăratului Teodosie, de închidere a Templelor). Artemisionul este părăsit şi jefuit. Opt dintre coloanele ultimului Templu, din marmură verde, ajung la 532-537 d.H. la Constantinopol. Artemisionul devine carieră de piatră şi… amintire.

În cetatea în care a văzut lumina zilei Herodot (c. 490-480 î.H.), Halicarnas, avea să ajungă rege Mausol, care murea la 353 î.H. Soţia sa, Artemisa, îi succede la tron (353-351 î.H.) şi începe construcţia monumentului funerar ce va fi cunoscut cu numele de mausoleu. Mari arhitecţi, precum Pytheos (care a realizat şi Templul Artemisei din Pireu), ori Satyrus şi mari sculptori (Scopas, Timotheus, Bryaxis, Leochares) îşi pun priceperea la încercare. Mausoleul va fi finalizat în timpul lui Hidriscus, fratele defunctului rege. O construcţie monumentală: lăţimea – 27 m; adâncimea – 36 m; înălţimea – 43 m. O cvadrigă de marmură, cu Mausol şi Artemisa, încununa monumentul. Statuia lui Mausol măsura, ca înălţime, 3 m. Sunt uşor de închipuit proporţiile timpurilor. Cvadriga şi întregul ansamblu vor avea parte de 10-12 ani de linişte (Hidriscus, căruia i-a succedat soţia sa, Ada), pentru că în 334 î.H. Halicarnasul (condus atunci de cel de-al doilea frate al lui Muasol, Pixadar) este distrus de Alexandru. Stăpânirile se schimbă, dar polis-ul nu se poate reface. Cruciaţii (din Ordinul Cavalerilor Ospitalieri) transformă zona în carieră de piatră. Pe la 1472, un navigator italian mai identifica unele vestigii ale mausoleului. Recucerind Halicarnasul, turcii fac să dispară şi acestea la 1522. Din secolul XIX încep să fie recuperate unele fragmente din lucrare (un cal de la cvadrigă, statuile lui Mausol şi Artemisei, etc.); puţine, dar suficiente pentru specialişti, în demersul lor de a reface mental, sau în miniatură, păstrând proporţiile, monumentul; operaţie asemănătoare acelora a paleoantrpologilor, care sunt nevoiţi să reconstituie pornind de la un schelet. Mausoleul reprezintă una dintre cele mai riscante aventuri ale paleoarhitecturii.

Simţul monumentalului a prezidat şi edificarea imensului sanctuar de la Olimpia, în vestul Peloponezului, la vreo 10 km de ţărmul Mării Ionice, chiar dacă, şi aici, lucrările s-au desfăşurat pe parcursul mai multor generaţii. Închinat lui Zeus, sanctuarul era principalul loc unde i se aduceau jertfe stăpânului Olimpului; acelaşi spaţiu – în a cărei incintă se aflau şi agora, dar şi stadionul – a servit ca loc de încununare, cu cununi din măslin, a învingătorilor de la întrecerile sportive. Dar centrul de greutate al sanctuarului, situat în Altis – incinta sacră, de 175/200 m -, era Templul lui Zeus. Acesta, relatează Pausanias (sec. II d.H.), autor al lucrării „Explorarea sau Descripţia Greciei”, a fost construit de eleeni (cei din Elis), după victoria armată împotriva celor din Pisa (486 î.H.). Acelaşi autor antic e de părere că lucrările de construcţie au început cel mai târziu la 470 î.H. şi că au fost terminate în 457 î.H. I-au trebuit, deci, arhitectului Libon din Eleea mai bine de 25 de ani, pentru a edifica acest monument de 73,6 m lungime, 30,40 m lăţime şi 21,70 m înălţime (calculele lui Pausanias au avut la bază „piciorul olimpic” de 0,32 m; cercetările arheologice au stabilit o lungime de 200 picioare şi o lăţime de 86,5 picioare). Templul avea 6 coloane în faţada principală şi câte 13 pe faţadele laterale. Fiecare coloană măsura câte 10,40 m şi avea câte 20 de caneluri. Diametrul coloanelor (asemănătoare cu cele de la Partenon, din Atena) era de 2,21 m la partea inferioară şi de 1,74 m la cea superioară. În acest templu îşi avea locul Statuia lui Zeus, al cărei soclu, din marmură de Eleusis, avea L = 9,93 m, l = 6,65 m, î = 1,09 m; împreună cu soclul, Statuia măsura aproape 14 m înălţime şi-l înfăţişa pe Zeus aşezat pe un tron. Deasupra statuii, în acoperiş, se afla un hipetru (o deschidere) pentru iluminat. Prieten şi sfătuitor al lui Pericle, marele sculptor care a fost Fidias (cca 490-485 î.H. – 432 î.H.) a realizat statuia spre sfârşitul vieţii (437 – 432 î.H.). A lucrat-o în atelierul său, după care a demontat-o bucată cu bucată, pentru a o reasambla în Templu. Aur, fildeş, bronz, pietre preţioase, în tehnica criselefantină (lemn îmbrăcat cu foi de aur şi cu plăci de fildeş).Timpurile se învolburează. Romanii jefuiesc incinta sacră, inclusiv Templul. Olimpia îşi regăseşte strălucirea tocmai prin purtarea de grijă a celui care incendiase Roma, nimeni altul decât Nero (câştigător fraudulos al Olimpiadei din 67 d.H., când a căzut din car). Jocurile se organizează, pentru ultima dată, în 393 d.H., pentru ca, în 394, un edict imperial să le interzică. Olimpia devine, practic, un muzeu, o relicvă a ceea ce fusese cândva: templele rămân, un timp, în picioare, dar statuile, celelalte opere de artă sunt strămutate, cel mai adesea, la Constantinopol; rămân în picioare până la 426, când împăratul Teodosie II ordonă să fie incendiate. Aceasta a fost şi soarta celebrei opere a lui Fidias: strămutată pe malul Bosforului, ea ar fi căzut pradă unui incendiu din 475 d.H. Cât priveşte Olimpia însăşi, cutremurele din 522 şi 551 o transformă, definitiv, în ruină şi o condamnă, aproape 12 secole, la uitare. Unii au vorbit de o răzbunare a lui Zeus, pentru ingratitudinea celor care i-au abandonat cultul. Cert este că stihiile s-au dovedit, şi atunci, mai puternice decât mintea şi forţa omului, fie el şi de geniu, cum a fost Fidias. Numai Hercule ar fi putut salva Statuia. Dar şi el murise de multă vreme…

În comparaţie cu alte mari oraşe ale lumii antice, Alexandria Egiptului este unul „tânăr”: a fost fondat la 331 î.H. Avea să devină, repede şi pentru multă vreme, un megalopolis, sub ocârmuirea Ptolemeilor (diadohi, alături de alţii, în armata lui Alexandru Macedon). Urbea îşi datorează celebritatea şi vieţii sale economice, dar şi celei ştiinţifice şi artistice. Vicisitudinile n-au ocolit-o, celebra sa Bibliotecă fiind mistuită de flăcări. Eminenţi în ale ştiinţelor, Ptolemeii ştiau că soarele nu răsare la (de la) Alexandria. Şi, atunci, s-au încăpăţânat să facă să răsară de acolo lumina culturii şi ştiinţei. Şi au reuşit. Mai mult, dar din raţiuni practice, în primul rând, unul dintre ei, Ptolemeu al II-lea Filadelful (c. 308 – 246 î.H.) a pus să se ridice un far care să lumineze „mişcătoarele cărări” ale apelor. A şi domnit mult, pentru a-şi vedea visul (ori ambiţia?) împlinit(ă). Primul far din lume, operă a lui Sostrat din Cnid, ar fi avut, se spune 120 m înălţime, ceea ce făcea ca lumina lui să fie văzută de corăbieri de la vreo 60 km. Construcţia, în primul rând utilitară, a înglobat, şi ea, tehnica cea mai avansată a epocii, surmontându-se două mari probleme: cea a fundaţiei (sub apă, realizată din sticlă) şi cea „sudării”, a legării blocurilor de piatră (cu plumb topit). Cutremurele de pământ n-au ocolit nici Alexandria şi, evident, nici Farul. La 500 d.H., Stâlpului-cu-lumină i se fac primele reparaţii de anvergură. Oraşul, despre care se spunea că este inexpugnabil, pentru că adăpostea sicriul cu corpul lui Al. Macedon (sicriu din aur, „sustras” de Ptolemeu I de la Perdiccas, care-l transporta în Macedonia), a căzut, ca, de altfel, întreg nordul Africii, în mâinile arabilor, care au menţinut Farul în funcţiune încă multă vreme; până când, în sec. IX, un emisar creştin îi câştigă încrederea califului Al-Walid şi-i sugerează că monumentul ar ascunde comori fabuloase. Califul înghite momeala, precum troienii calul imaginat de Ulise, şi Farul este dărâmat pe jumătate: distrugere prea mare pentru a mai fi remediată (deşi încercările n-au lipsit). Edificiul a suferit o degradare continuă, până când şi ultimele lui vestigii căzând în mare. Pe amplasamentul lui, sultanii Kait Bey şi, apoi, Seline, au ridicat o fortăreaţă şi, respectiv, o moschee. Nu era pentru prima – şi nici pentru ultima – oară, când dintr-o construcţie civilă se naşte una de cult; după cum, la fel de exactă, este şi situaţia inversă. Ceea ce reprezenta o minune pentru o lume nu-i mai spune nimic lumii viitoare; lume grăbită să-şi propulseze ambientul după propria-i imaginaţie (dacă o are) şi după propriile-i puteri. Se vede treaba că succesorii Ptolemeilor n-au mai avut puterea şi vocaţia acelora; ori, poate, n-au vrut şi nu i-a interesat perpetuarea „minunii”.

Cea de-a şasea minunăţie a lumii antice, care s-a strămutat, de asemenea, în amintire şi, apoi, în legendă, a înfrumuseţat, cândva, insula Rhodos. Colosul a fost ridicat în cinstea victoriei locuitorilor insulei, sprijiniţi de Ptolemeu I Soter (= salvatorul), împotriva mercenarilor lui Demetrios „poliorketul” (= cuceritorul de cetăţi). Lucrarea a fost opera sculptorului Chares din Lindos, elev al marelui Lisip (cel care, din ordinul lui Alexandru cel Mare, a turnat în aramă 25 de călăreţi în măsură naturală). Timp de 12 ani (292 – 280 î.H.), Chares a topit maşinile de război capturate de rhodieni, pentru a le transforma într-o statuie înaltă de 31,50 m (sau de 30 – 34 m); statuie la care, în afară de bronz, a utilizat şi piatra. Mândria celor din Rhodos se prăbuşeşte, însă, la 224 î.H. Nici talanţii, nici meşterii, nici muncitorii trimişi de Ptolemeu Evergetul al Egiptului în ajutorul Rhodosului nu ajută la ridicarea Colosului prăbuşit la pământ; îi întăresc, însă, legenda. Peste timp, un calif s-a gândit să facă bani din Colos, vânzându-i-l unui negustor din Emessa, care l-a transportat cu 900 de cămile. Se estimează că numai bronzul din statuie cântărea 320 tone. Colosul este singura din cele şase minuni antice dispărute din care n-a rămas nici măcar un fragment… Turnat în (din) bronzul maşinilor de război, Colosul se va transforma tot în maşină de război, după o logică inexplicabilă, dar, se pare, implacabilă. Înnobilat de Fidias cu caratele artei, el va reveni la condiţia originară, degradat; de la soldat la mareşal şi înapoi la soldat… Aşa trece nu numai gloria lumii, ci şi a statuilor, în particular, a artei, în general.

Pentru a înţelege raţiunile care au dictat construirea Marii Piramide (ca, de altfel, a tuturor piramidelor) ar fi necesară o lungă incursiune în gândirea despre viaţă şi moarte a vechilor egipteni. Sistematizând şi simplificând, vom reţine că, pentru ei, fiinţa omenească era constituită din mai multe elemente reunite la un loc şi care, după moarte, se dispersează, fără a-şi pierde, însă, individualitatea. Ele rătăcesc în timp, în năzuinţa de a se reuni, dar reuniunea nu se poate face decât în corpul anterior. Prin urmare, atunci când moare, individul trebuie îmbălsămat. În plus, mumia trebuie apărată de profanatori, ceea ce presupune un mormânt, să spunem, blindat sau cu cifru, inaccesibil oricui. Şi pentru ca existenţa să continue ca şi pe pământ, se considera necesar ca mortul să fie înconjurat de obiecte dragi lui, cât şi de unele necesare existenţei. Era, acesta, un privilegiu al faraonilor, pentru că rudele faraonului, înalţii demnitari ori preoţii erau îngropaţi în jurul piramidei, iar un sclav, chiar dacă şi el se gândea la viaţa viitoare, nu putea nici să viseze la o piramidă-mormânt (în chaldeeană, piramida însemna „luminile-măsurile”; în coptă – „pirama” = „înălţime” ; în greacă – „rug”). Dorinţa aceasta de nemurire a fost suficient de mare, din moment ce au fost descoperite peste 80 de piramide, toate în stânga Nilului, grupate în şase ansambluri, dispuse pe o lungime de aproximativ 70 km (Abu Roach, Giseh, Zainet-el-Arian, Abusir, Saqqarah şi Dashur). Nu s-a întâmplat, însă, întotdeauna ca sarcofagul închis în piramidă să adăpostească mumia celui care l-a construit (sau pentru care a fost construit). Este şi cazul piramidei lui Keops. Marea Piramidă este, se pare, cel mai mare monument funerar ridicat vreodată; de formă pătrată, ea are, la bază, latura de 227,50 m, o înălţime de 148, 20 m şi un volum de 2.400.000 metri cubi. Volumul acesta imens se compune din 2.300.000 de blocuri de piatră, fiecare având un volum de 1.100 metri cubi. După unele calcule, greutatea totală a piramidei ar fi de 6.000.000 tone, ceea ce, în alţi termeni, înseamnă 600.000 de vagoane de marfă, ori 10.000 de trenuri a câte 60 de vagoane (dacă ar fi cu putinţă un astfel de tren…).

…A ajuns şi timpul faraonilor, a ajuns şi ambiţia nemuririi ce se caracterizase în piramide. Nisipul deşertului le îngroapă pe cele mai mici. Timp de trei milenii Marea Piramidă este uitată. Va trebui să ajungă pe tron califul Al-Maniun, urmaşul lui Harun-al-Raşid, pentru a începe „asediul” monumentului. Tenacitatea minerilor arabi ar fi rămas zadarnică, dacă piramida însăşi nu le-ar fi venit în ajutor. Săpaseră un coridor de aproximativ 30 m în plan vertical, când un zgomot puternic, din interiorul construcţiei, le-a reţinut atenţia. Mai sapă 7 m şi descoperă un coridor ascendent. Piatra care căzuse îl blocase. Şi nici n-a putut fi spartă. Au ocolit-o, săpând alţi 6 m, astfel că, la 820 d.H., labirintul din piramidă începe să se lase cercetat. Se ştie, acum, aproape totul despre ea. Ceea ce nu se ştie este secretul dăinuirii acesteia. S-a constatat că egiptenii cunoşteau numărul de aur (raportul dintre papotemă şi înălţimea piramidei; valoare: 1,618) şi valoarea lui (3,14) cu două mii de ani înaintea grecilor; ei operau şi cu aşa-zisul „triunghi al lui Pitagora”. Acestea să reprezinte secretul dăinuirii? Nicidecum, pentru că toate cele şapte minuni au fost construcţii sau opere riguros concepute şi realizate. Să nu fi tentat pe nimeni piatra piramidei, ca materie primă pentru alte construcţii? Să n-o fi încercat-o cutremurele? Exclus. Răspunsul pare să fi fost dat de un scriitor arab din sec. XIII: „Pe pământ toate lucrurile se tem de timp, dar timpul se teme de piramide”.

După motivaţia şi destinaţia lor, cele şapte minuni pot fi catalogate în patru secţiuni: 1) morminte monumentale (Piramida cea Mare, Mausoleul din Halicarnas); 2) construcţii utilitare (Farul din Alexandria); 3) monumente – lăcaşuri de cult (Templul Artemisei, Statuia lui Zeus); 4) opere de artă în sine (Grădinile suspendate, Colosul din Rhodos). Artele cărora li se subscriu sunt două: arhitectura şi sculptura. Ici şi acolo îşi mai aduc obolul pictura şi peisagistica (Grădinile au abilitat-o şi pe ea, artă a efemerului, a ceea ce trece, dar artă). Se poate deduce, de aici, că anume motivaţie şi anume artă s-au dovedit mai durabile? Orice supoziţie este riscantă.

Între arte nu se pot face ierarhizări. Geniul nu este suficient pentru a face o operă să supravieţuiască. Frumosul artistic este o replică pe care omul o dă frumosului naturii. Numai că natura nu înseamnă numai frumos, numai armonie, ci şi stihial, şi conflict.

DOINA DRĂGUŢ

_____________

~”Brâncuşi în conştiinţa scriitorilor lumii”

Brâncuşi a devenit, încă din viaţă, un mit; el a intrat de timpuriu în conştiinţa nu numai a artiştilor lumii, ci şi a poeţilor şi prozatorilor de pretutindeni. Românul americanizat Peter Neagoe a scris un roman de mare succes: „Sfântul din Montparnasse”. Peter Neagoe era un nume în lumea beletristică şi cinematografică de peste Ocean. Era cam de aceeaşi vârstă cu Brâncuşi. Faptul că un mare romancier român stabilit în America a ţinut să scrie un roman despre Brâncuşi însemna o recunoaştere a modelului pe care-l reprezenta tânărul ce a făcut drumul de la Bucureşti, via München, până la Paris, precum şi a calităţilor sale morale. Au fost români care au făcut, pe jos, drumul din România până la Stalingrad, iar de acolo până în munţii Tatra. Brâncuşi n-a făcut decât drumul până în Cetatea Luminilor, pe jos. Acolo, în Impasse Ronsin 11, părea să-şi fi găsit rostul. Şi-a zidit un cuptor de pâine, cu vatră, în care îşi pregătea cele trebuincioase zilei. Era un exotic din Orient, într-o lume populată de exotici şi snobi. Consider că Brâncuşi n-a făcut acest lucru decât dintr-un instinct de autoconservare; avea nebunia încrederii în talent, în talentul său, şi, până la urmă, voia să-i desfidă pe academiştii care erau în vogă; era, cum spune Petre Pandrea, „ţăran român şi cetăţean al Europei”.

Spuneam, ceea ce ştie o întreagă lume, că Brâncuşi, cu tenacitatea ţăranilor liberi români, a moşnenilor, tenacitate strălucit investigată şi explicată de Petre Pandrea, în volumul „Brâncuşi. Amintiri şi exegeze”, s-a impus, acolo, la Paris, prin, pe de o parte, austeritatea felului său de viaţă şi, pe de altă parte, deschiderea faţă de marile valori ale artei sculpturale. Să nu uităm că la Hobiţa, descendentul unor onorabili slujitori ai altarului ar fi putut să devină un lutier. Ce păcat că acea improvizaţie lutieră a lui Brâncuşi s-a pierdut!

Ajuns la Paris, Brâncuşi a intrat în boemă, şi, ceea ce este mai important, în conştiinţa oamenilor din „Oraşul Luminilor”. Au fost şi români care l-au „cercetat” în „bârlogul” din Impasse Ronsin. Între aceştia s-au aflat şi Alexandru Philippide şi Demostene Botez. Al Philippide a evocat austeritatea locuinţei lui Brâncuşi; era o diferenţă de 31 de ani între cei doi. Al. Philippide, în puţinele sale pagini memorialistice, evocă interiorul atelierului lui Brâncuşi, fără să scape (scria aceste pagini la senectute) faptul că acolo se preumblau frumuseţi feminine precum irlandeza Eillen.

Atelierul din Impasse Ronsin era vizitat de toată lumea bună a Parisului şi de peste Ocean, poate şi pentru că procesul obtuzilor vameşi americani îl făcuse celebru.

Se spune că atelierul lui Brâncuşi devenise un centru de atracţie mai important decât Turnul Eiffel. La Eiffel admiri şi respecţi corectitudinea calculelor matematice, în timp ce, în Impasse Ronsin, poţi să urmăreşti cu imaginaţia zborurile „Păsării Măiestre”. Aceste zboruri, „mai lungi sau mai scurte”, nu puteau să nu-i sensibilizeze pe poeţii din Oraşul Luminilor. Între aceştia, francezul Jean Arp, semnatar al unei poezii intitulate „Coloana fără sfârşit”, belgianul André Castagnou, autor al unei metafore numită „Pasărea lui Brâncuşi”, precum şi Rainer Maria Rilke, cu poema „Cine spune că totu-i pieirii sortit?”. De peste Ocean, americanul Carl Sandburg, laureat al premiului Nobel, se înclină şi el în faţa vizionarismului şi arhaismului lui Brâncuşi. La noi, tinerii scriitori (mai tineri, ca vârstă, decât Brâncuşi) Lucian Blaga, Dan Botta, ori Ion Vinea l-au omagiat încă din timpul vieţii lui: semn incontestabil al preţuirii pe care i-au acordat-o şi al recunoaşterii rolului acestuia în arta modernă.

Timpul a adăugat noi creaţii; scriitori de pe toate meridianele lumii s-au minunat în faţa creaţiilor brâncuşiene şi s-au simţit datori să le slăvească în paginile lor. „Nici unui alt artist, în toată literatura română, şi nici unui alt artist român, în toată literatura universală – remarca un comentator român, în 1970 – nu i s-a închinat în viaţă (…) un atât de nesfârşit colier de poeme, ca lui C. Brâncuşi”. Un omagiu impresionant adus părintelui sculpturii moderne, poemele acestea sunt, în acelaşi timp, un omagiu adus forţei româneşti de creaţie. Este cazul să-l cităm pe spaniolul Valentin Garcia Yebra: „Iubeam România cu mult înainte ca ochii mei să-i soarbă frumuseţea. O iubeam cum ţi-e dragă o rudă cu faimă, ale cărei fapte celebre ţi-au umplut copilăria. E o iubire în care se amestecă gingăşia şi mândria, fiindcă cineva, născut din neamul tău, face ca numele lui, numele de familie, să fie rostit cu respect în ţări depărtate şi între oameni străini…”.

Americanul Carl Sandburg remarca, într-un eseu poematic, tocmai vocaţia marelui sculptor de a descoperi tainele lucrurilor: „… el ştie cum unduie firele de păr în buclele şi coadele de pe capul unei femei; şi o ştie de atâta vreme, încât nu uită de unde au venit şi – încotro pleacă; şi scotoceşte-n adânc după tainele întâilor şi ale celor mai de mult făcători de forme”.

Un imn al veşniciei întru Brâncuşi este şi poema lui Rilke: „Cine spune că totu-i pieirii sortit?/ Din pasărea pe care-o ai rănit/ Ştie cine dacă zborul nu rămâne/ Şi dacă florilor nu li-i, poate, menit/ Să ne supravieţuiască-n ţărâne? ”.

Pentru Lucian Blaga „Măiastra” lui Brâncuşi este „pasărea sfântă”: „Ai trăit cândva în funduri de mare/ şi focul solar l-ai ocolit pe de-aproape./ În păduri plutitoare-ai strigat/ prelung deasupra întinselor ape.// Pasăre eşti? Sau un clopot prin lume purtat?/ Făptură ţi-am zice, potir fără toarte.”

Incontestabil, la eternitatea sculptorului eternităţii, scriitorii lumii au adus, şi aduc, omagiul lor deplin, au adus, şi aduc, o contribuţie incomensurabilă.

DOINA DRĂGUŢ

_____________

Anunțuri