MONITOR CULTURAL * on-line

►Angela Monica Jucan

„TIMPUL BIBLIOTECII“ – o rubrică de Angela Monica Jucan

====================================

ALTUL CANTEMIR

Dimitrie Cantemir – 335 de ani de la naştere, 285 de ani de la moarte

Ciudatul, excepţionalul destin al lui Dimitrie Cantemir a fost (este!) acela de a fi… un altul. Personaj polar al culturii universale, el poate fi descris atât ca o personalitate cu rol cardinal, cât şi ca un „fenomen” de giraţie, prin faptul trecerii sale, mereu orbitale, de la o ipostază contemplativă (aplecarea către observaţie şi examen), la altele – ale efectivităţii (vocaţia electrizantă a comunicării), prin faptul permanentei emigrări din imperiul aparenţei (ca spirit sintetic) în cel al esenţei (ca minte analitică). Prinţ, înainte de orice, Dimitrie Cantemir a reprezentat o alternativă la obişnuitul potentat al zilei, el nefiind un lider predestinat. Cantemir deţine, în schimb, supremaţia (tot princiară) a lui „a şti” (ca artă inventatoare, meşteşug al ideii sau cunoaştere promotoare). Învăţat de formaţie enciclopedică, el a fost un avizat al multor discipline, pionier, în unele, şi, mai ales, altcumva decât simplii „asimilatori” pregătiţi „mnemotehnic”, cu câte puţin din toate reţinut, şi altcumva faţă de specialiştii de unică şi restrânsă aprofundare disciplinară. Pasiv, prin orizontul meditativ, Cantemir a fost diferit (altul) de un liric şi, totuşi, un mare romantic – pasionat (până la activitate!) de trecut (ca istoric), ca şi un tot atât de mare patriot (într-un fel de prezent etern). În toate acestea, promotor al cunoaşterii, s-a distins de un simplu difuzor. Într-o disciplină prin excelenţă a limitelor (spaţiale), cum este geografia, şi astăzi plasată în afara oricărei creativităţi, Cantemir a fost diferit (altfel) de geografii strict descriptivi sau reproductivi. El a renovat descrierea geografică îmbogăţind-o cu informaţii „atipice” şi i-au reuşit studii „nedogmatice”, remarcabile prin calitatea informaţiei şi pitorescul expunerii. În discipline practice, precum politica, n-a „practicat” prea mult comanda, fiind, aici, în fapt, un observator şi un proiectant, dar prea puţin un propulsor. Politician reţinut, Dimitrie Cantemir a dat în politică şi administraţie reţete savante, cu efect neîndoielnic dacă ar fi avut timp să le statornicească. Unele legi au rămas, totuşi, după el, ca o moştenire, deşi, lipsit de flerul unui oportunist (indispensabil politicienilor), în urma alianţei oneste cu Rusia, a trebuit, cum se ştie, să se exileze, părăsind tronul. Ca om politic şi de stat, a fost un visător foarte realist, dar nu un diriguitor invulnerabil, pentru că el a fost să fie corifeu şi nu guvernator.

Mai în glumă, mai în serios, Dimitrie Cantemir a fost un „altul” până şi în vestimentaţie şi look (turbanul, armura, peruca…) – unde intenţia de a se prezenta într-o altă aparenţă e evidentă, deşi, bineînţeles, urma numai moda timpului.

Singularizat, în epocă, de marca filozofică a tuturor lucrărilor sale (indiferent de domeniul abordat), Cantemir rămâne în zona caldă a creaţiei, neasemănat (altul) docţilor simplului „colaj” (rece) de preluări-copie din diverse lucrări. Determinarea sentimentală a secretului ştiinţific şi comunicarea lui entuziastă, permanent sub auto-severitatea interogaţiei imediat lămurite într-un codex însemnat de trăirea interioară a autorului fac actul de comunicare (egal cu o exteriorizare) „extatic”. Răpit de activitatea meditativă a examinării, identificării şi recunoaşterii ştiinţifice, Cantemir ajunge (prin prezidiul interpretării originale, prin ineditul corelaţiilor interdisciplinare sau radicalitatea rezolvării) deasupra altor învăţaţi. Fiorul limbii de acum 300 de ani ajunge la noi generos, captivant, distins, impunător, plin de spirit şi emoţie – mult altfel decât limbajul rigid obişnuit al oamenilor de ştiinţă. Dacă de tronul Moldovei n-a avut parte mai mult de-o clipă, Cantemir rămâne, totuşi, o figură de autoritate. El e o autoritate în ştiinţă şi împărţirea „euharistică” a acestei ştiinţe vii şi astăzi nu a fost egalată.

La 300 de ani de la emiterea lor, receptăm încă apelurile – puncte de interes ale savantului singular care, trăind cea mai mare parte a vieţii în afara graniţelor ţării lui, a fost, pentru români, deosebit de moldoveni, iar, printre cei alături de care de fapt a trăit – un străin, un altul decât ei, un „felurit”, dar nu invadatorul, ci oaspetele.

S-au dus, deja, 300 de ani, s-au rotit mileniile şi Dimitrie Cantemir e tot un alter. Fiind, în sensul cel mai pozitiv, ca nimeni, e greu să-i poată ajunge cineva, şi de acum încolo, înălţimea. Ca şi profunzimea. Luând aminte la mentalitatea romanilor (astăzi pierdută), i-am putea da, mai bine, atributul altus.

______________________

PRESA MILITARĂ DIN ROMÂNIA. SCURTĂ ISTORIE A RELAŢIEI EI MAGNETICE CU CITITORUL

Se ştie că încercările „la moment” de a repara o gafă sunt mai penibile decât gafa şi că ştiinţific este să aştepţi o ocazie în care să o poţi lichida fără dezminţiri.

Nu aş vrea, de aceea, să ratez ocazia de a spune, în sfârşit (1): Ziua Presei Militare Române se sărbătoreşte la 23 iulie (dată evocatoare a momentului ei de început).

„Observatorul militar” este pionierul jurnalismului ostăşesc din România. Ideea acestei întemeieri este, incontestabil, strălucită. Dar strălucit este şi suportul ei. Pentru ca ideea să fi putut miji sub o geană de imaginaţie, a fost nevoie, mai întâi, să se fi întrezărit un potenţial cititor.

„Observatorul militar” (2) a fost o apariţie meteorică: efemeră (23 iulie – 3 decembrie 1859; 18 numere), dar incandescentă. Prezenţa lui a fost suficient de puternică şi fascinantă pentru a impune definitiv (într-un moment în care presa civilă în limba română nu exista decât de 30 de ani) ziaristica militară. Din 1859, n-a mai fost niciun an în care Armata să nu aibă cel puţin un ziar.

Perioada cu „un ziar” a fost asigurată, după stingerea „Observatorului militar”, de „Monitorul oastei” (3) care a apărut 86 de ani (1860-1946), neregulat şi schimbându-şi, din timp în timp, ritmicitatea (publicaţia a fost când săptămânal, când bilunar sau lunar). În 1864, este fondată altă revistă longevivă – „România militară” – care, din păcate, în răstimpul de 82 de ani dintre prima şi ultima apariţie, a avut mari întreruperi – prima, de 25 de ani, a doua, de patru. Teoretic, publicaţia a avut patru serii, dar, practic, departajarea seriilor a doua şi a treia a dat-o nu o pauză de apariţie (din fericire), ci o schimbare de statut. Între 1864 (când îşi impune prezenţa, în prima ei serie, până la începutul lui 1866, „România militară”) şi 1883 (când, la interval de o lună, apar „Revista armatei” – în aprilie şi „Curierul militar” – în mai, după ce dispăruse, în februarie, „Ostaşul”), au fost mai multe momente cu două periodice militare concomitente. Din august 1866, până în iunie 1867 – „Luptătorul”; între iulie 1870 şi iunie 1871 – „Revista militară”; pe durata a patru luni (februarie – mai), în 1877 – „Revista armatei”; pe perioada Războiului pentru Neatârnare – „Resboiul”; de la 1 iulie 1880, până la 16 februarie 1883 – „Ostaşul”, au fost, fiecare din aceste titluri, cea de a doua revistă pe lângă „Monitorul oastei”. Dispariţia „Ostaşului” a fost reparată curând prin înfiinţarea a două seriale – „Revista armatei” (un bilunar care va apărea timp de 31 de ani: aprilie 1883 – decembrie 1914) şi bilunarul craiovean „Curierul militar” (mai 1883 – august 1884).

1883 (sunt 125 de ani de-atunci) este un important punct de reper pentru presa Armatei. Pe de o parte, numărul ziarelor militare simultane a ajuns la patru, cifră sub care nu s-a mai coborât, decât pe perioade nedepăşind câteva luni. Pe de altă parte, „Curierul militar” deschidea drumul publicisticii ostăşeşti zonale. Era, pe undeva, un cititor care-şi dorea mai devreme şi mai aproape ziarul. Exista deja un cititor interesat.

În ianuarie 1887, „Revista artileriei” face începutul jurnalisticii militare specializate pe arme. Ea va fi avut, în punctul de plecare, aspiraţia de conectare la noutăţi, mereu ascendentă, a cititorilor şi un orgoliu pozitiv, de „congregaţie” – al iniţiatorilor, al susţinătorilor, al „meşterilor” şi, negreşit, iar al cititorilor – existente deja înaintea primei ieşiri de sub tipar a „Revistei artileriei” care, cu o pauză pe timpul războiului, a apărut până în 1952, când, comuniştilor nu le-a mai trebuit… Este vorba de Războiul pentru Reîntregirea Neamului, când presa militară existentă a fost suspendată, dar, în locul ei, au apărut ziare de front. Notoriu, între toate, pentru formaţia sa redacţională (4) şi, bineînţeles, pentru calitatea materialelor publicate, rămâne „România” (2 februarie 1917 – 23 martie 1918) – primul cotidian militar din ţara noastră, „organ al apărării naţionale”, cum avea înscris pe frontispiciu, editat de Marele Cartier General şi răspândit pe tot frontul românesc. Într-o scrisoare din 23 februarie 1917, Octavian Goga îi scria soţiei sale, Hortensia, despre acest ziar: „Gazeta a prins deosebit, din primele zile. Se tipăreşte în 30.000 de exemplare, din care jumătate merge pe front, jumătate se vinde cu numărul. Este un succes necunoscut încă, explicabil numai prin foamea de cetit [s. n.]. Eu muncesc la ea cu mult interes şi caut să fac din ziar un punct important în situaţia asta tulbure”.

De la „un ziar” din 1859, 1860-1864, apoi două, apoi trei, patru, în 1945, s-a ajuns la 30 (5) de ziare şi reviste importante, de profil militar (vor fi fost, însă, şi altele, de însemnătate mai mică ori pe nedrept uitate).

Trebuie subliniat, pentru cine n-a observat, că, dacă presa militară iniţiată pe cheltuială privată a devenit imediat absolut necesară şi s-a „oficializat” o dată cu al doilea titlu, şi dacă, pe urmă, presa particulară şi cea pusă sub autoritatea instituţiei militare nu s-au încurcat, ci, eventual, s-au concurat în mod fericit, a fost pentru că, în şiragul vremii, au dublat-o permanent activii ei cititori.

În 1900, „România militară” (veche de 36 de ani, dar cu apariţie efectivă de 12) se întorcea de la Expoziţia generală de la Paris cu medalia de aur. Ca, în 41 de ani (de la „Observatorul militar”) de publicistică ostăşească – adică făcută, pe vremea aceea, în mare parte, pe lângă (alte) obligaţii de serviciu -, să se ajungă la orfevrărie gazetărească, trebuie să fi fost nişte entuziaste, energice, stăruitoare redacţii (de multe ori, fără redacţie…).

Textele din revistele militare sunt ceva cu totul deosebit. Ele au o considerabilă dimensiune omiletică, pentru că, aşa cum într-o biserică, predica este una pentru toţi, indiferent de puterea de înţelegere a fiecăruia, tot aşa (unul şi) acelaşi articol de presă militară (care ajunge în mâna unui public foarte compozit, deşi, în cea mai mare parte, militar), trebuie să aibă un nivel ridicat, dar să fie suficient de inteligibil. Un acelaşi text trebuie să poată fi înţeles, să informeze sau să delecteze, să sugereze idei. Ziaristul militar nu poate să coboare ştacheta (ar leza aşteptările ofiţerului superior), nu poate nici s-o ridice la „excelenţă” (ar fi destui descurajaţi, care au şi ei, în felul lor, nişte pretenţii). Soluţia ziaristului militar este maniera insolită de abordare a subiectului – pentru unul – noutate, pentru altul – loc comun, iar, pentru toţi – surpriză.

Poate că, din dorinţa de a învinge austeritatea, ziaristica aceasta „cazonă” şi-a topit, uneori, rigorile în exaltare, alteori, înflăcărarea în sobrietate – din tendinţa stăpânirii de sine (căutări inerente începuturilor), până să ajungă la măsura de-acum. Dar a lăsat totdeauna la o parte tonurile false, care i-ar fi anulat credibilitatea şi i-ar fi blocat accesul la inima cititorului.

Pentru că, dacă astăzi, ea ocupă un loc de onoare, piedestalul i l-au ridicat, se-nţelege, şi exigenţii ei cititori.

NOTE:

1. Ştiind, pe de altă parte că, dintr-o greşeală recunoscută, nu rămâne decât jumătate, trebuie să spun (şi spre lămurire), fără minţiri şi fără a-mi asocia vreun ţap ispăşitor, că, din proprie ignoranţă şi din precară informare, am scris într-un text (publicat, pe urmă!) că Ziua Presei Militare Române este la… 23 aprilie!!!…

2. Redactor responsabil Lt. Grigore Lipoianu.

3. Primul şef: sublocotenentul Eustaţiu Pencovici – viitorul general de brigadă de infanterie, ministru de război în guvernul lui I. Ghica, şef de Stat Major al Corpului II de armată, delegat al României în Comisiunea europeană a Dunării la Galaţi.

4. Sub direcţia lui Mihail Sadoveanu, cu Octavian Goga prim-redactor, Const. Gongopol – secretar de redacţie şi Petre Locusteanu – redactor şi administrator, la acest ziar au fost redactori sau colaboratori scriitorii, publiciştii, oamenii de cultură (unii din ei, militari): Ion Agârbiceanu, V. Bărbat, Zaharia Bârsan, N. N. Beldiceanu, Demostene Botez, C. Bucşan, Barbu Ştefănescu Delavrancea, N. Dunăreanu, Gheorghe din Moldova, Onisifor Ghibu, Eugen Herovanu, Eugen Lovinescu, Aurel Marcu, Alexandru Mavrodi, Claudia Millian, Ion Minulescu, Corneliu Moldovanu, Emil Nicolau, George Ranetti, Radu D. Rosetti, Gabriel Rotică, Alexandru T. Stamatiad, George Antonescu Talaz, George Tutoveanu, Vasile Voiculescu, elevul plutonier Alexandru Colorian (viitorul poet, avocat, magistrat militar), pictorul N. Mantu, iar titular al cronicii militare a fost numit căpitanul C. Petrescu, ofiţer de stat major, care, în redacţie, avea şi rolul de consilier.

5. „Monitorul oastei”, „România militară”, „Revista artileriei”, „Revista infanteriei”, „Revista sanitară militară”, „Revista subofiţerilor”, „Revista intendenţei şi administraţiei Armatei”, „Aeronautica”, „Revista cavaleriei”, „Revista marinei”, „Revista geniului”, „Grănicerul”, „Lumea militară ilustrată” (numai până la 10 octombrie), „Înainte”, „Gazeta luptătorilor”, „Buletin informativ” (până la 4 aprilie), „Avântul” (până în mai), „Eroii patriei”, „Buletinul ostaşului” (27 ianuarie – 25 martie), „Sburătorii României”, „Frontul” (Cluj), „Aripi noi”, „Vestea nouă”, „Glasul Armatei”, „Cuvântul grănicerilor” (din octombrie), „Graiul munţilor” (din decembrie), „Marina nouă”, „Moldova militară”, „Viaţa geniului”, „Pentru patrie” (Sibiu).

__________________

„ÎNTRE TRECUT ŞI VIITOR – PREZENTUL SERVICIILOR BIBLIOGRAFICE“

3. Caratele

„Multul” nu va fi niciodată destul, pentru că, dacă nu va fi şi „bun”, nu va satisface. Din păcate, gândirea bibliografică s-a deteriorat, ajungându-se până la ideea unora că, ceea ce e de consemnat, sunt articolele în sine, pierzându-se din vedere faptul că prioritatea trebuie să o aibă informaţia cuprinsă în ele. Înregistrând, sec, numai existenţa volumelor, a articolelor, a altor documente, suntem în situaţia de a deţine în biblioteci o informaţie uriaşă, de care nu avem ştire. În multe periodice pe care nimeni nu le-a despuiat încă, în antologii, în lucrări cu caracter general sau compozit etc., nu ştim ce s-ar putea găsi. Am avut ocazia de a răsfoi bibliografia consacrată unui mare scriitor şi om politic, realizată de una din cele mai mari biblioteci judeţene ale ţării. Este hilar şi trist, totodată, în ce „stil” impresionist a fost făcută. Titlul de intrare (într-o ordine care pendulează, haotic, între „alfabetic” şi „cronologic”) îl dă titlul generic (pus de ziarist) al paginii şi nu titlul lucrărilor cu care este prezent scriitorul în pagină, acestea fiind indicate prin „…”! Omul (zis bibliograf) şi-a făcut „datoria”: a copiat, mecanic, fişa de catalog care s-a făcut, la vremea ei, prin înregistrare de grup, fără a extrage din ea esenţa care interesează aici. Cu alte cuvinte, a notat (să-i zicem) articolul, dar a omis informaţia; a pus în prim-plan elementul facultativ al descrierii sau, cel puţin, secundar. Iar pentru a-şi justifica pe deplin etichetarea ca „impresionistă”, de destule ori, în lucrarea aceasta, autorii sunt ordonaţi după prenume! Un sac (bogat şi confuz) de nume şi titluri care te pune pe gânduri. Dar şi pe treabă. Cu umilinţă, amintim fraza lui Ion Stoica: Bătălia pentru accesul la informaţii se transformă, treptat, într-o bătălie pentru calitatea informaţiei[1] – care – adăugăm noi – derivă din natura realistă şi onestă (nu impresionistă sau fundată pe eroare) a exprimării.

Puşi deja în faţa „globalizării”, cel puţin europene (Europa având tendinţa clară de a ne asimila), şi totodată a trebuinţelor particulare ale destinatarilor serviciilor noastre, destinatari care, graţie calculatoarelor, vor putea fi din orice parte a lumii („ajutând”, poate, şi ei orientarea mondială spre o şi mai profundă asimilare), va trebui să ne comportăm, ca bibliotecari bibliografi, mai… româneşte decât am făcut-o până acum. Trebuie să profităm de drepturile egale pe care le avem în „Ţara Europei” şi să ni le exercităm (ca ardeleanul, ca dobrogeanul, ca moldoveanul sau munteanul, în unica Românie) fără complexe, în beneficiul vizitatorilor de pe toate meridianele unicei lumi, dar pornind de la ce ştim cel mai bine: preferinţele şi interesele alor noştri.

N-ar fi exclus ca, într-o statistică mondială, Biblioteca „Petre Dulfu” să ocupe un loc fruntaş la „frecvenţă”, „numărul utilizatorilor activi” sau la „rulajul documentelor”, dacă fondul ei va fi mai pe înţeles şi mai minuţios evidenţiat în cataloagele electronice, dacă referinţele sale bibliografice vor fi mai cu grijă întocmite. În fapt, preocuparea bibliotecarului de a desfăşura muncă de informare a fost componenta esenţială a activităţii sale de totdeauna. […] // Marii bibliotecari nu şi-au rezumat activitatea numai la organizarea bibliotecilor, au fost şi sunt nişte pasionaţi căutători ai celor mai adecvate mijloace pentru a dezvălui, într-o formă sau alta, conţinutul publicaţiilor[2]. Din păcate, munca lor nu e totdeauna bine orientată şi, uneori, nu ajunge la rezultatele scontate. Specialiştii estimează că evoluţia biblioteconomiei mondiale a creat un alt mit – cel al autosuficienţei […]. Acest mit este condiţionat de factori cum ar fi: relativa izolare a bibliotecilor de activitatea de cercetare; slaba informare bibliografică în ciuda succeselor dobândite pe plan mondial prin apariţia de noi suporţi [sic] pentru difuzarea literaturii de referinţă; insuficienta funcţionare a schimburilor interbibliotecare; imperfecţiunea sau chiar absenţa cataloagelor colective; numărul redus de utilizatori serviţi; rivalitatea profesională [3]. Pierderea e suportată de cititor…

În faţa superiorităţii tehnice a Vestului, noi ne putem prezenta cu calitatea culturii noastre. Să avem în vedere faptul că, dornic şi el, ca alţi oameni, de câştiguri materiale, românul se va preta la orice muncă sau afacere, dar, pentru nimic în lume, nu îşi va vinde diploma. Pare literaturizare, dar din acest punct sensibil derivă, cu toată seriozitatea ei, calitatea. În slujba oricărui om cu nevoi culturale de pe Terra, bibliograful din acest sud-estic colţ de continent trebuie să-şi regleze munca după calitatea cerinţelor[4] înscrişilor bibliotecii sale. Este un nod pe care serviciul bibliografic trebuie să-l lege cu serviciile de relaţii cu publicul. Aşa cum spuneam mai sus, comunicarea colecţiilor nu se poate face independent de evidenţierea lor. Se pare că aici există o fisură, în care sunt antrenaţi factori de comunicare umană. Dar, dacă s-a produs o alienare a informării[5], ea poate fi (şi de ce nu ar începe chiar de la noi?) stopată şi corectată. Din citatul de la subsol, reiese cu evidenţă că avansata maşinărie a mileniului a provocat nişte rupturi sufleteşti şi nu altceva. Ele se pot reînnoda, prin colaborarea cu serviciile care vin în contact nemijlocit cu cititorul. Aceste servicii nu sunt departe nici în spaţiu, nici în timp. Sunt, acum, în sala de alături. Acolo nu au nicio relevanţă întrebări reci şi parcă venind dintr-un hău straniu, ca: cine, când şi unde (aici „cine” sugerându-ţi mai degrabă o stafie decât un om). Acolo se lucrează, „la cald”, cu: ce (ce doreşte cititorul – prezent acum, aici; nu cine-le nevăzut, neştiut impersonal) şi cum (cum face el căutările, cum pune întrebările). Lectorul din alt ţinut sau din alt veac, va fi având altă cultură, altă informare, altă orientare, dar omul de peste tot şi de oricând are o curiozitate invariabilă şi un suflet care nu-şi pierde conţinutul. Micile amănunte[6] îi fac viaţa urâtă sau frumoasă. De „mici amănunte” se va lăsa sedus. Un catalog agreabil, o bibliografie atractivă sunt cele care intră în amănunţime. În mintea omului de rând, ca şi în a unuia mai „de neam” (culturaliceşte vorbind), imaginea bibliografului este asociată meticulozităţii. Poate că grija pentru detaliu sugerează grijă faţă de semeni şi, implicit, o posibilă protecţie. În mod obişnuit (ordinar), o listă bibliografică e lipsită de sensibilitate. Dar, dacă e făcută pentru „celălalt” şi porneşte de la nevoile lui, nu din rutina cui o întocmeşte, lista nu mai e seacă. E extra-ordinară. Pentru că poate produce bucurie.

Adnotările, referatele, recenziile fac parte şi ele din largul ordin al amănunţimii. Suntem, însă nevoiţi să constatăm că operaţiunile de descriere ocupă destul de mult din timpul de lucru al bibliografului care nu mai are când să facă şi înregistrări „de opinie”, cum sunt adnotările, referatele, recenziile. Publicul, însă, le aşteaptă.

În orice context, ne declarăm împotriva imitaţiei, în bloc, a stilurilor de muncă din bibliotecile străine (aici suntem de acord cu selecţia…). Extazul, fără deosebire, în faţa tuturor modelelor vestice trădează lipsă de maturitate şi o slabă înţelegere a stărilor de fapt. Dar, de dedicat, trebuie să ne dedicăm munca şi românilor, şi străinilor.

Şi trebuie să fim realişti. Deşi Instrumentul bibliografic nu mai joacă doar rolul de simplă proteză de memorie, ci îşi arogă, pe drept, un rol de Cicerone indispensabil[7], fără bibliotecar, cititorul se descurcă greu[8], ceea ce nu e doar vina altora, ci şi a serviciilor bibliografic şi de catalogare care, trebuie să recunoaştem, au lacune în funcţionare. Bibliotecarii de la secţiile de împrumut ştiu că cititorii caută subiecte foarte „mici” şi vor răspunsuri la obiect. Rareori există cărţi întregi dedicate unor chestiuni secvenţiale ale unor domenii mai largi. În acest caz, pot fi utile unele capitole din volume cu tematică mai generală sau materiale (studii sau simple articole) din diverse publicaţii seriale (de specialitate sau nu). Serviciul bibliografic ar trebui să le „adopte”, înmulţind numărul vedetelor de subiect, ştiut fiind că cititorii sunt neiniţiaţi în clasificare[9]. Slaba reprezentare a vedetelor de subiect creează nesfârşite dificultăţi. Bibliotecarii de la relaţii cu publicul se confruntă zilnic cu acest lucru. Ei au avut chiar iniţiativa de a ameliora singuri indexarea, prin completarea câmpului vedetelor de subiect, în ritmul descoperirii informaţiei. Colegii noştri şi-au dat seama că, dacă consemnările bibliografice sunt minuţios întocmite, ei câştigă timp, şi creşte calitatea serviciilor lor către public. Teoretic, lucrul a mai fost exprimat[10]; practica, însă, în multe biblioteci, mai are de aşteptat. Colegii noştri (ne referim la băimărenii pe care-i cunoaştem) ne sunt de mare folos (şi nouă, şi cititorilor), dar, ceea ce pot face ei, „printre cititori”, şi fără un instructaj special este numai un „prim ajutor” oferit publicului, iar intervenţia lor, câteodată, din păcate, poate chiar crea unele neajunsuri. De exemplu, apare pericolul ramificării informaţiei. Listele de validare conţin termeni apropiaţi ca sens, dar îndepărtaţi din punct de vedere alfabetic (adică plasaţi pe pagini electronice diferite), cum ar fi: educaţie, învăţământ, şcoală. Apar, de asemenea, în liste, denumiri neoficiale sau învechite ale unor instituţii („Şcoala cu clasele…”; „Şcoala generală nr.”; „Şcoala George Coşbuc”; „Şcoala nr.” etc.). Opţiunile aleatorii (din cauză că, pe ecran, nu ai deodată sub privire toate aceste denumiri) creează tot atâtea tezaure pentru acelaşi subiect. Precaritatea calităţii e evidentă, dar lucrul se poate remedia, din mers, pe măsura identificării acestor canalizări diferite. Bibliograful poate epura şi clarifica fişierul clasând unele denumiri în câmpul „Forma nepreferată”, izolând ca validă doar o formă. În felul acesta, termenii sinonimi sau inactuali apar, în listă, cu steluţă. Metoda s-ar putea aplica în mod fericit şi în cazul sinonimiei termenilor comuni. Noi pledăm pentru introducerea analitică şi sinonimică a datelor, pentru că, din experienţa muncii directe cu cititorul, ştim ce „mărunte” pot fi întrebările lui (adresate sau nu bibliotecarului), dar fişierele devin, în adevăr, stufoase. Asteriscul este şi în acest caz soluţia salvatoare, pentru că termenul însemnat astfel este, pe de o parte, regăsibil şi, pe de alta, conţine şi trimiterea spre forma considerată valabilă.

Ion Stoica observă că Ştiinţa bibliografiei nu poate fi abandonată, oricât de performante şi de sofisticate ar deveni tehnologiile informaţiei. Abia cu ajutorul lor, bibliografia îşi poate dezvolta instrumentarul şi îşi poate rafina metodele. Cu cât mai puternice vor fi structurile de stocare a informaţiei şi cu cât mai rapide şi mai analitice vor fi capacităţile de construcţie a hypertextelor, cu atât forţa combinatorie a bibliografiei va creşte[11]. Îndrăznim, însă, să punem la îndoială valoarea standardizării vocabularului informării ştiinţifice[12], considerând utopică viabilitatea, în timp, a unei liste unice de descriptori care, prin extensiune, cuprinzând toate domeniile ştiinţei, nu are cum să sfârşească decât prin a deveni „întortocheată”.

Nu putem spera ca limba noastră să se bucure vreodată de o largă cunoaştere internaţională, de aceea, probabilitatea ca publicaţiile româneşti să fie solicitate de străini este mică, iar într-o asemenea eventualitate, lucrurile ar fi foarte limpezi: cine poate citi româneşte, se descurcă şi în fişierele redactate în româneşte.

Dar bibliotecile deţin colecţii importante editate în limbi străine. Acestea ar putea servi, în viitor, atât nevoilor interne, cât şi celor externe. Având în vedere faptul că cititorii noştri interesaţi de limbi moderne sunt mai mult elevi şi studenţi, care încă nu stăpânesc prea bine limbile pe care abia le învaţă, indexarea bilingvă a acestor colecţii ar fi binevenită, pentru că ei au de efectuat lucrări pe cele mai variate subiecte şi, de (prea) multe ori, cererile lor nu pot fi satisfăcute. Aici ne putem inspira din articolul colegei noastre Erika Vârşescu[13], în care autoarea ne informează despre metodele de indexare bilingvă care se folosesc în Israel. Din păcate, nici acolo nu s-a găsit încă soluţia optimă şi nu există, de la instituţie la instituţie, o unitate în concepţia indexării, deşi este o ţară cu două limbi oficiale (ebraica şi araba), pe lângă care, în mediile universitare, este intens (aproape oficial) folosită şi o a treia – engleza. Problema de căpetenie este coexistenţa unor alfabete diferite (care şi la noi s-ar pune, deoarece deţinem colecţii în diverse limbi şi acest sector de documente este în expansiune). După cât ne-am dat seama din articolul menţionat, esenţială, la indexarea bilingvă, este dublarea câmpului vedetelor de subiect, ceea ce solicită foarte mult atenţia (din cauza neîncetatei alternări a alfabetelor) şi „costă” mai mult timp. Dar rezultatele pozitive n-ar întârzia.

ANGELA-MONICA JUCAN


[1] Ion Stoica, Puterea cărţii, Constanţa, Ex Ponto, 2005, p. 193.

[2] Mircea Regneală, Studii de biblioteconomie, Constanţa, Ex Ponto, 2001, p. 190.

[3] Ibid., p. 215.

[4] Utilizatorii de informaţii reprezintă componenta fundamentală a buclei comunicării. Ei sunt factorul dinamic al procesului, prin capaciatatea de absorbţie, prin nivelul de exigenţă, prin gradul de implicare, prin forţa de a determina evoluţia câmpurilor şi fluxurilor de informaţii, prin cunoştinţele şi abilităţile pe care le au în practica accesului la informaţii şi a utilizării acestora. // Organizarea cunoaşterii este, de asemenea, hotărâtor determinată de polul receptării (Ion Stoica, Criza în structurile infodocumentare. Sensuri şi semnificaţii contemporane, Constanţa, Ex Ponto, 2001, p. 74).

[5] Fenomenul transmiterii de informaţii de la sursă la utilizator este apreciat de specialişti ca un fenomen bipolar: la un pol se află producătorii de informaţii care nu ştiu cine, când şi unde va utiliza informaţia produsă de ei, iar la celălalt pol utilizatorii de informaţii care nu ştiu [de către] cine, când şi unde s-a produs informaţia de care au nevoie. Există, aşadar, o separare între aceştia în timp şi spaţiu. În aceste condiţii a devenit posibilă declanşarea crizei informării, a neputinţei oamenilor de ştiinţă de a se informa satisfăcător în ciuda producerii şi prezentării pe piaţă a unor mari cantităţi de informaţii (Mircea Regneală, Studii…, p. 241).

[6] Pleonasmul e intenţionat.

[7] Ion Stoica, Puterea cărţii, p. 47.

[8] Trebuie spus că puţini din cei ce vin în biblioteci ştiu să folosească eficient instrumentele de lucru pe care aceste instituţii specializate le pun la îndemână. Dintre cei care nu ştiu, puţini întreabă, iar, dintre aceştia, puţini recunosc, după o primă încercare, că nu s-au prea descurcat şi că mai au nevoie de sprijin (Dan Stoica, Lucr. cit., p. 80).

[9] În ultimii ani, noi scheme de clasificare, pe subiecte din ce în ce mai restrânse, au fost puse la punct, astfel încât materialele de informare produse de bibliotecă să satisfacă cerinţele cele mai variate ale utilizatorilor (Mircea Regneală, Studii…, p. 187).

[10] Utilizatorul dispune de toate unghiurile posibile de abordare şi de considerare critică a surselor. Fiecare indice secundar poate deveni furnizorul principal de răspunsuri şi de orientări pentru cercetătorul interesat de informaţiile respective (Ion Stoica, Puterea cărţii, p. 51).

[11] Ibid., p. 32.

[12] Standardizarea vocabularului informării ştiinţifice şi tehnice, prin realizarea unor liste unice de descriptori, care ar permite o indexare omogenă şi, în consecinţă, un schimb de documente imediat utilizabile, a fost experimentată cu succes în unele domenii ale ştiinţei, ca metalurgia sau calculatoarele [sublinierea aparţine autorului] (Mircea Regneală, Studii…, p. 231).

[13] Erika Vârşescu, Indexarea bilingvă pe subiecte în bibliotecile instituţiilor de învăţământ superior din Israel – privire de ansamblu, în „Bibliotheca septentrionalis”, an. 13, nr. 1 (24), 2005, p. 6-9.

_______________________

~„Între trecut şi viitor – prezentul serviciilor bibliografice“ I

1. Bibliomahia

De la înfiinţare (prima păstrare de cineva a unei tăbliţe scrijelite) şi până la desfiinţare (care nu va fi mai devreme de sfârşitul lumii), biblioteca există prin împlinirea celor două funcţii fundamentale ale ei – conservarea şi comunicarea colecţiilor – şi este, permanent, în slujba minţii omeneşti, fie că „mintea” i se adresează din nevoia de relaxare, fie din cea de informare. Dacă una din aceste funcţii (în fapt, corespondente) dispare, dispare şi biblioteca, deoarece, chiar în cazul unei biblioteci particulare, comunicarea colecţiilor se face (alături, desigur, de conservarea lor) – către însăşi persoana care o posedă. Aceasta se întâmplă şi în „împrejurarea” de snobism, proprietarul întâlnindu-se cel puţin cu titlul cărţii, titlu care, oricât de inconştient şi de involuntar, tot „spune” ceva celui care, să zicem, nu face mai mult decât că şterge praful de pe suportul lui.

Într-o bibliotecă se întâlnesc, prin urmare, obligatoriu, şi, din când în când, se luptă conservatorismul şi liberalismul. Dar aceste tendinţe permanente – păstrarea documentelor şi difuzarea lor – sunt nu numai opuse, ci şi interdependente. Ele polarizează biblioteca, dar îi şi asigură nevăzuta axă de susţinere. Aici intră în rol serviciile bibliografice şi cele de catalogare care, făcând apropierea dintre bibliotecă şi cei care se adresează acesteia, trebuie să menţină echidistanţa între cele două „porniri”.

Că o bibliotecă antică (gestionând tăbliţe de lut şi suluri de papirus) sau una medievală (cu cărţi legate, cu lanţuri, de raft sau de pupitre) seamănă destul de puţin cu o bibliotecă modernă (în care suportul informaţiei nu mai e, cu impunere, hârtia, cititorii au acces liber la raft şi nici spaţiul nu se limitează la zidurile ei) e numai chestiune de „look” şi de şansă (şansa timpurilor noastre). Vreme trece, vreme vine… De aceea, în faţa erei care ne aşteaptă cu noi şi noi surprize, şi în care, de pe acum, am păşit nu doar cronologic, ci şi prin mutaţiile – mai cu seamă tehnice, sociale, politice şi administrative – care s-au produs şi care vor continua, fără a neglija nici mentalităţile care nu pot ţine prea bine pasul cu schimbările de mare viteză, biblioteca publică – cinstitoare şi interesată, în continuare, de cartea făcută din lemn de codru – nu are decât să spună, ca pădurea lui Eminescu: Ia, eu fac ce fac de mult.

Sub incidenţa a două raze de lumină care vin, una, din trecutul cunoaşterii şi, alta, dinspre aşteptările viitorului, vom încerca să conturăm punctul nostru de vedere în ce priveşte prezentul bibliotecii româneşti, cu raportare specială (şi preponderentă) la secţia bibliografică.

În contextul subiectului nostru, problema limbajului este marginală. O abordăm, totuşi, cu prioritate, atât din dorinţa unei infime contribuţii la precizarea unor termeni, cât şi din nevoia de a explica desele (şi intenţionatele) noastre inconsecvenţe sau nonconformisme în exprimare.

Împărtăşim părerea că vocabularul biblioteconomic trebuie universalizat. Pentru a ne exprima conform exigenţelor timpului şi spre a folosi un limbaj comun cu colegii noştri de peste ţări şi mări, trebuie, când e cazul, să-l aducem la zi pe al nostru. Dar nu suntem de acord cu preluarea obedientă a lui, prin crearea de corespondenţe ad litteram. În fond, trebuie să ne înţelegem cu ei „în duh”, nu neapărat în literă (mai bine zis, neapărat nu în literă), şi putem avea şi noi o cotă-parte la fixarea şi delimitarea terminologiei de specialitate atunci când sensul nu este suficient de bine sugerat de cuvintele ori sintagmele impuse de uzul internaţional.

În această ordine de idei, părerea noastră este că, prin „comunicarea colecţiilor”, trebuie să se înţeleagă atât împrumutul propriu-zis al documentelor, cât şi modalităţile de informare a publicului în legătură cu existenţa şi conţinutul materialelor purtătoare de idei pe care le deţinem. De aceea, susţinem opinia că activitatea bibliografică face corp comun cu comunicarea colecţiilor (despre care considerăm că nu se reduce la relaţii [directe] cu publicul1).

Obstacolul fixării unui limbaj biblioteconomic unitar nu derivă atât din inexistenţa unor termeni corespunzători sau din imposibilitatea alinierii (lexicale) la punctele înaintate ale ştiinţei noastre, cât din intersectarea atribuţiilor personalului de bibliotecă. Între bibliograf şi documentarist, de exemplu, diferenţa e foarte mică; uneori, sarcinile lor se confundă. Şi nici catalogatorul nu e prea departe.

Atunci când nu se creează confuzie terminologică, suntem pentru promovarea cât mai multor sinonime, cu sau fără statut oficial. Limbajul biblioteconomic este o limbă vie în miniatură şi orice limbă tinde spre nuanţarea şi îmbogăţirea lexicală. Aceasta ne şi scoate din monotonie. Cum arată o comunicare ştiinţifică în care cuvântul utilizator (oricum, nefericit ales, ca semnificaţie, şi având şi o sonoritate nearmonioasă în limba noastră) se repetă din două în două rânduri sau chiar mai des?

Cititorii sunt, în continuare, meştergrinda bibliotecii şi vom putea vorbi încă multă vreme, liniştiţi, despre ei. Chiar dacă suportul documentelor este electronic, ele tot prin lectură se parcurg: lectura textului de pe ecran. Până şi scanerul „citeşte” imagini, texte, coduri de bare. Alături de cititori (umani), şi-a făcut apariţia, e adevărat, micul grup al auditoriului, care frecventează mediateca pentru a asculta muzică, a urmări cursuri de limbi străine înregistrate magnetic sau electronic ori alte texte imprimate, şi mai există categoria spectatorilor (şi aceasta departe de a egala numărul cititorilor propriu-zişi), care se adresează bibliotecii pentru vizionări de filme şi chiar spectacole „pe viu”, jocuri electronice (la acestea, din urmă, şi participând „activ”). Dacă e să-i asamblăm, totuşi, într-o noţiune, mai eufonică şi mai exactă semantic ar fi aceea de beneficiar, decât de utilizator, pentru că prezenţa lor nu se rezumă la utilizarea unor materiale (care se pot strica): ei beneficiază, în plus, de nişte servicii şi facilităţi pe care nu le „uzează” (deci ies din sfera aspectului material), ci se bucură de ele. De fapt, dacă nu s-ar fi vulgarizat, cea mai nimerită vocabulă ar fi, pur şi simplu, client. Atât din motive stilistice, cât şi din raţiuni de precizie a exprimării, am optat pentru alternarea termenilor desemnând colectivitatea (pe care, din loc în loc, am numit-o public) sau persoanele individuale care recurg la serviciile şi facilităţile oferite de bibliotecă. Cu ponderaţie, aceste persoane ar putea fi numite (cum am şi făcut-o): consumatori de informaţie.

Considerăm, de asemenea, că expresii ca descriere bibliografică sau referinţă bibliografică se pot interşanja.

___________

Trecând peste termeni absolut „autohtoni” […], în terminologia internaţională nu se mai folosesc noţiuni precum […] relaţii cu publicul pentru comunicarea colecţiilor [Mircea Regneală, Argument (la ediţia I), în Dicţionar explicativ de biblioteconomie şi ştiinţa informării, vol. I : A – L, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, FABR, 2001, p. 11], iar, invers, „comunicarea documentelor” e definită [sublinierile aparţin autorului]: Acţiunea de a pune un document la dispoziţia unui utilizator în acces direct sau acces indirect pentru lectură în sală şi pentru împrumut (Ibid., p. 149), acces direct şi indirect însemnând, conform aceluiaşi dicţionar (vol. I, p. 23 şi 24), numai contactul efectiv cu documentele (de raft liber sau de depozit). Or, noi credem că accesul la documente (mai ales cel indirect) include o informare prealabilă asupra lor.

ANGELA MONICA JUCAN

___________

~„Între trecut şi viitor – prezentul serviciilor bibliografice“ II

2. Câtă pulbere şi spuză

Visul de aur al bibliotecarilor de a crea o bibliotecă în care să adune tot ce s-a publicat (sau tot ce s-a păstrat până la un moment dat), în care să încapă tot ce se va produce editorial şi publicistic şi care să păstreze definitiv aceste produse câştigă, pe zi ce trece, veridicitate. Biblioteca totală aproape că există (minus, evident, pierderile istorice suferite sau, la fel de istoricele şi ireparabilele, goluri de aprovizionare), atâta doar, că ea nu e adunată într-o singură clădire, ci are mii de „filiale” răspândite pe tot globul. Probabil, curând, se va şi pune în funcţiune. Atunci, cititorii (utilizatorii…!) de pretutindeni se vor putea informa despre colecţiile lumii întregi şi, prin schimb interbibliotecar internaţional ori prin intermediul internetului, vor putea consulta (în original sau în copie, în format tradiţional sau electronic) documentele care-i interesează.

Unitatea acestei biblioteci „stelare” – care, fizic, niciodată nu ar putea fi adunată la un loc – este absolut realizabilă prin punerea (evident, în sistem electronic) la dispoziţia lumii întregi a cataloagelor şi a caracterizărilor, în toate formele bibliografice, a documentelor.

Ideea unei bibliografii universale s-a născut mult înainte de a se fi putut cel puţin preconiza crearea calculatoarelor. Aflăm dintr-un curs al lui Nicolae Georgescu-Tistu, ţinut în urmă cu 80 de ani, că: Întemeietorii Ligii Naţiunilor, pornind de la organisarea unei colaborări şi solidarităţi politice între popoare, au simţit, fireşte, de la început nevoia informaţiei sigure şi metodice, prin care noul organism de la Geneva să fie ţinut la curent cu toate faptele din lume ce ar avea o însemnătate pentru legăturile între neamuri. Dar această informaţie şi cunoaştere reciprocă de la o ţară la alta e ea însăşi primul pas spre o apropiere şi o înţelegere care, singure, garantează tăria unui acord politic. Dar preocupările pentru realizarea unei cooperări internaţionale sunt mai vechi şi tot pe cultură şi pe ştiinţă erau fundate. Începuturile lor (de o oarecare concreteţe) se plasează pe la jumătatea secolului al XIX-lea, când iau naştere Uniunea Internaţională a Academiilor şi Consiliul Internaţional de Cercetări. Aproape de sfârşitul aceluiaşi secol (în 1895), este întemeiat Institutul Internaţional de Bibliografie. Gândul de a realiza un tezaur bibliografic general a entuziasmat numeroşi oameni de ştiinţă, litere, artă. Unii dintre ei s-au implicat în organizarea, coordonarea sau chiar realizarea efectivă a unui asemenea proiect (Henri Bergson, Maria Skłodowska-Curie, Hendrik Antoon Lorentz). Doamna Curie a propus şi încurajat elaborarea de rezumate ale lucrărilor ştiinţifice. Un sistem practic de fişe a fost propus – scrie Georgescu-Tistu – de d-l Sextil Puşcariu. Pentru a sublinia faptul că participarea României la acest organism n-a fost neînsemnată, vom aminti că Secretariatul permanent al Comisiunii de cooperaţie intelectuală era condus de românul George Oprescu; reprezentantul României la acest institut a fost Elena Văcărescu; iar în anii 1930 şi 1931, preşedintele Adunării Societăţii Naţiunilor a fost Nicolae Titulescu. Cam în acelaşi timp (1926), Emil Racoviţă recomandă cooperarea în documentare. Astăzi, UNESCO îşi foloseşte o parte din resursele sale financiare pentru subvenţionarea bibliografiilor naţionale.

Înainte de a fi rulat încă un război mondial, Georgescu-Tistu făcea o încheiere al cărei mesaj este permanent actual (adică mereu „de vis”): Această operă [Societatea Naţiunilor], dorită atâta după suferinţele Marelui Războiu, ajută sufletul să se ridice spre acele înălţimi morale, unde patria şi umanitatea nu se mai opun. În adevăr, accesul, din toate părţile, la ştiinţă determină accesibilitatea ei, deci lărgirea perspectivei spirituale şi, prin educaţie, un comportament civilizat, din care poate rezulta diminuarea, până la ştergere, a inegalităţilor naţionale sau rasiale. Ciudat cum această înaltă calitate a umanităţii porneşte din planul… cantitativ.

Vom pleda şi noi pentru cantitate bibliografică.

Atât biblioteconomia cât şi documentarea au acelaşi scop: utilizarea tuturor metodelor şi proceselor posibile privind accesul deplin al beneficiarilor la toate tipurile de informaţi[e]. Sunt idei frumoase şi împărtăşite de toată lumea, dar în practică se transpune o mică parte din ele. Bântuie astăzi moda selecţiei, care ar fi semn al discernământului şi al unei înalte pregătiri, dar nu e decât comoditate şi iresponsabilitate. Într-un serviciu bibliografic, îţi vine în faţă informaţie din toate domeniile. A murit demult enciclopedismul. Cât de „competent” poţi să fii în toate ştiinţele? Şi, dacă ai fi, ce justificare poţi avea în a lipsi pe cineva de o informaţie cât de mică, numai pentru că tu o consideri neconcludentă? Din ignoranţă şi din insuficientă preţuire s-au pierdut uriaşe valori: folclor, piese etnografice, artă cultă, materiale ştiinţifice, mărturii istorice, limbi şi chiar popoare. Nu ştim să preţuim lucrul care ne e la îndemână. Deplângem pierderile, dar după ce am lăsat ca ele să se producă. Dintr-un caiet bibliografic dedicat unei cunoscute personalităţi poate lipsi un foarte important, astăzi, articol al cărui subiect a fost, în vremea studenţiei, cel căruia i s-a consacrat caietul. Dacă, la vremea aceea, bibliograful a considerat neînsemnat un material publicistic despre un oarecare student şi nu l-a consemnat, peste ani, titlul acelui text ar fi o piesă de valoare a respectivei lucrări bibliografice. Când el este descoperit, întâmplător, după tipărirea lucrării, sentimentul de insatisfacţie şi regret al bibliografului este sigur. Studiul despre o instituţie demult desfiinţată poate câştiga în consistenţă şi atractivitate prin valorificarea unui banal (de nimeni, nicicând înregistrat în vreo formă) anunţ. Este incontestabilă bucuria descoperirii proprii – bucurie comună cercetătorilor adevăraţi. Dar, din totalul celor care frecventează o bibliotecă destinată maselor largi (judeţeană, de exemplu), numărul cercetătorilor cu aplecare reală este infim. Acolo nu în primul rând pentru ei se lucrează (dar se lucrează mult pentru oameni în formare – elevi, studenţi – care au nevoie de „descoperiri” rapide). Pe de altă parte, accesul publicului la o informaţie nesemnalată este mult mai dificil decât al nostru, al celor din interior, care avem contact direct cu documentele şi probabilitatea, pentru bibliotecar, de a descoperi lucruri interesante este mult mai mare. De aceea, optăm pentru înregistrarea cât mai multor vedete de subiect, chiar dacă informaţia este numai tangentă sau colaterală. Este un suport la care poate apela şi colegul bibliotecar de la secţiile de împrumut care trebuie să dea răspuns prompt celor mai variate şi neaşteptate solicitări. În afară de aceasta, lucrul nu poate deranja pe nimeni. Recursul la informaţia din cataloagele electronice sau tradiţionale nu este obligatoriu. Cine doreşte, poate cere, chiar (sau aproape) la întâmplare colecţii ale periodicelor şi volume, spre a le răsfoi filă cu filă.

Oriunde are loc o selecţie, intervine masiv şi brutal subiectivitatea şi, contrar a ce se crede, numai în mod minor sau accidental putem vorbi de competenţă. De aceea, ne opunem categoric afirmaţiilor de tipul: în noianul de titluri de periodice, de semnatari de articole, de evenimente, fapte, ştiri, firesc trebuie pusă o ordine, ori bibliotecarul trebuie să fie atent şi precaut, ca să cearnă din şuvoiul oferit zilnic de presa centrală şi locală, acele aspecte ce sunt realmente interesante şi, în acelaşi timp, utile beneficiarilor. Aşa ceva îi priveşte numai pe bibliotecarii specializaţi. Raţiunea complementarităţii colecţiilor şi, implicit, a mijloacelor de comunicare a lor către public, este însă incontestabilă.

Descoperirile întâmplătoare sunt pline de farmec. Dar trebuie ca „întâmplarea” să survină într-un moment oportun. Elaborarea unei monografii (este vorba de cea pe care dorim să i-o consacrăm pictorului poet Gheorghe Chivu) ne ia mult mai mult timp decât cel preconizat. Pentru a reconstitui ceva din anii lui de şcoală, a trebuit să ne amintim că Anton Holban a fost, un an, profesor în Constanţa, apoi să mergem pe urmele lui Holban, ca să aflăm care a fost, exact, perioada, dar şcoala la care a predat ca titular nu pare să fie şi şcoala lui Chivu. Pentru perioada de seminarist a lui, a trebuit să recurgem la lucrări de istorie a Bisericii Ortodoxe Române, ale unor teologi care au inclus în volumele lor şi pasaje legate de învăţământul teologic. Despre Chivu, ca ostaş, am putut face nişte deducţii în baza unor afirmaţii ale lui… Octav Şuluţiu (notate în jurnalul său). Sunt numai câteva exemple de crâmpeie care au un rost. Dar aceleaşi exemple dovedesc şi doza de noroc de care are nevoie încă, în mileniul al III-lea – epocă a cărei mândrie este informatizarea (de la informaţie, probabil), alcătuitorul unei lucrări. Pentru subiectele mult dezbătute şi mult analizate (mai importante, oare?), documentarea e facilă. Pentru cele rămase (lăsate) în umbră, documentarea se face, în bună măsură, indirect. Asemenea bibliotecilor, arhivele nu au o evidenţă minuţioasă a informaţiei (substanţa), ci numai a documentelor care o conţin (exteriorul). Cunoscând dificultăţile întâmpinate în documentarea proprie, niciun argument nu ne poate convinge că, în urma muncii noastre, pentru lucrarea lui, cercetătorul trebuie să ia de la început căutările. Esenţa muncii de bibliotecar (din toate secţiile) constă în a oferi facilităţi cititorului.

Iniţierea bibliografiei locale este o idee onestă şi binevoitoare, dar insuficient analizată. Urmărirea, cu exclusivitate, a bibliografiei locale duce la pierderea unei cantităţi considerabile de informaţie „interstiţială”. De exemplu (situaţie reală), Constantin Cubleşan scrie despre Mihai Eminescu, în „Nord literar”. Bibliograful băimărean trece peste un asemenea articol, nici autorul (Cubleşan), nici subiectul (Eminescu) nefiind „personalităţi maramureşene”. Din cauza fariseismului biblioteconomic, dacă „Nord literar” nu ajunge la biblioteci din Cluj (interesate de Cubleşan) sau la biblioteci din Bucureşti, Botoşani, Iaşi (în atenţia cărora este Eminescu), acest comentariu critic rămâne nemenţionat. Deci, atât dintr-o bibliografie generală a lui Eminescu, cât şi din a lui Cubleşan, va lipsi acest material publicistic. Ştiind, pe de altă parte, că un cititor băimărean se poate interesa de orice subiect, nu numai de unul legat de zona lui, ne-am luat libertatea de a încălca şi acest „obicei” impus pe plan naţional (şi, probabil, obişnuit peste tot, în lume).

Trebuie să precizăm că, prin „cantitate”, înţelegem atât numărul înregistrărilor bibliografice (care se realizează individual, de fiecare bibliograf), cât şi volumul cumulat al informaţiei rezultate din înregistrările particulare. Pe cantitatea clădită prin contribuţia tuturor bibliografilor se articulează cea mai simplă dintre funcţiile bibliotecii – conservarea – în aspectul ei bibliografic, conservarea informaţiei.

Părerea noastră că, în prezent, serviciile bibliografice sunt departe de a fi acoperit trecutul şi nici prea aproape de a asigura viitorul nu e originală. De asemenea, atât cât se face, nu e pus în valoare, dar mai grav este că ceea ce se face astăzi nu este de ajuns. Nu e „totul”. Se caută neîncetat noi modalităţi. Ne punem (nefertil, în acest context) întrebarea „cum”, în loc de „cât”, la care răspunsul ar trebui să fie banal de simplu: „tot”. Consemnarea aparent inutilă a unui autograf anonim poate aduce, în timp, identificarea, ca autor al lui, a unei mari personalităţi. Pe baza unor simple note nesemnate pe volume care au aparţinut unei şcoli demult desfiinţate, se pot reconstitui frânturi din istoria acelei instituţii: cât timp a fost acel anonim (ale cărui însemne trebuie să se găsească şi pe alte volume) custode al acelei biblioteci şcolare, când a intrat altcineva în rol, câtă grijă transpare până azi din partea celor doi (sau mai mulţi) faţă de colecţiile bibliotecii etc., etc. După grafie, cineva şi-ar putea descoperi bunicul şi n-ar fi, prin urmare, imposibilă identificarea acelui bibliotecar de circumstanţă (el fiind, destul de probabil, un cadru didactic sau secretarul şcolii). Din frânturi de informaţie (similare cioburilor arheologice) se pot reconstitui etape întregi ale istoriei locale – parte, de altfel, a istoriei universale.

Dubletele în înregistrare nu sunt de dorit pentru că înseamnă pierdere de timp. Dar sunt inofensive (cu adevărat periculoasă este discontinuitatea în informare). Pentru că S-a simţit nevoia unei coordonări a acţiunilor, în vederea înlăturării paralelismelor în muncă, UNESCO a elaborat un plan în acest sens, distribuind sarcini pe grupe de lucru. Aceste grupe de lucru prezintă, periodic, recomandări vizând eficienţa în munca bibliografic-documentară. Nu ştim dacă trebuie să avem încredere în rezultate. Pentru că tot „discriminatoriu” şi „evaluant” se lucrează.

O mare acumulare de informaţie într-un domeniu poate determina indecizie în alegere. Dar, decât să nu ai din ce alege, e preferabilă o asemenea „poticnire”. Cum, depozitul cel mai încăpător, astăzi, este internetul, aici se şi experimentează programe auxiliare care să faciliteze opţiunea. Oricum ar fi făcută, căutarea informaţiei pe Internet – scrie Dan Stoica – presupune o triere a rezultatelor. Conştienţi de aceasta, creatorii de instrumente automate de căutare au creat şi instrumente de triere. [Cu toate acestea, autorul constată că] de fapt, acestea ameliorează destul de puţin situaţia din punctul de vedere al evitării stării de „înecat în informaţie”, dar dau posibilitatea de a sistematiza informaţia găsită după mai multe metode. Dintre toate metodele, două i se par autorului mai bune. Una este trierea după pertinenţă (nivelul de relevanţă) prin raport la tema căutării: este bazată pe frecvenţa de ocurenţă a termenilor-cheie folosiţi la căutare în paginile de pe Net, de gradul lor de proximitate (unul faţă de altul), de locul lor în text [iar a doua este] trierea după popularitate, cu două variante: [a] în funcţie de numărul de legături care duc la pagină; [b] în funcţie de numărul de vizite făcute la acea pagină şi de durata acestora. Dan Stoica recunoaşte, însă, că Îmbunătăţirea căutărilor pe Internet este încă o problemă de rezolvat, dat fiind faptul că încă nu se poate vorbi despre norme care să fie folosite pentru omogenizarea indexării automate. Dan Stoica nu pare să se gândească la reducerea numărului înregistrărilor. Autorul aşteaptă, din partea tehnicii, numai soluţii legate de căutare, pe care o doreşte cât mai aproape de perfecţiune. Pentru valorificarea, în bibliotecă, şi a informaţiei „Net”, salutară ar fi găsirea unor modalităţi tehnice de înregistrare biblioteconomică a ei, ceea ce ar însemna, totodată, şi clasificare, şi evidenţiere a vedetelor de subiect. De asemenea, credem că ar fi mai mult decât benefică crearea a două câmpuri: unul cu vedete de subiect principale şi altul cu vedete secundare. În acest fel s-ar putea semnala abordările mai consistente din punct de vedere ştiinţific, menţionându-se, însă, la vedete secundare, subiectele care i-ar putea interesa pe cei pasionaţi de lucrul neînsemnat, de faptul mărunt.

Accesibilitatea şi accesul sunt componentele din exterior ale „cantităţii”. Ne referim acum la „cantitatea” beneficiarilor serviciilor de bibliotecă. Cu cât oferta noastră va fi mai mare (multă) şi mai de greutate (acurateţe, fidelitate, importanţă, raritate, un interes special etc.), cu atât numărul celor câştigaţi (care sunt în câştig şi pe care-i câştigăm pentru bibliotecă) va fi mai mare. Principiul accesibilitatea fiecăruia la documentaţia celorlalţi, vehiculat în ultimele decenii, prezintă numeroase avantaje. Printre altele […], printr-o bună cooperare, s-ar face un schimb de date indexate şi s-ar putea răspunde definiţiei celei mai generale a centrului de documentare: realizator al sistemelor şi utilajelor pe care bibliotecile le vor utiliza. Accesul la documentaţia cumulată a tuturor poate crea o imagine asupra „totalităţii” colecţiilor pe care nu vom avea niciodată ocazia să le vedem. În această perspectivă, fondul de publicaţii al unei biblioteci va putea fi circulant şi se va putea individualiza în marea masă universală numai şi numai după „scriptele” electronice ale bibliografului şi ale catalogatorului.

Sub aspect „productiv”, noi avem un mare avantaj. Serviciile noastre (ale Bibliotecii Judeţene din Baia Mare) fiind, în totalitate, gratuite, nu se poate pune problema lipsei de rentabilitate. În bibliotecile care se întreţin din taxe, e altceva. Acolo se epurează, periodic, tot ce nu aduce profit, iar informaţia la care se ştie că publicul face rareori apel nu se înregistrează (probabil, şi din cauza nerentabilităţii salarizării pentru aşa ceva sau numai pentru atât a personalului); de altfel, şi interesul pentru cultură este anemiat în societăţile conduse de ban. Noi, însă, ne putem permite să promovăm romantismul bibliografic: consemnarea pentru unicul sau excentricul, extraordinarul cercetător care, poate, va fi, cândva, interesat de ea. Şi din acest punct de vedere, serviciul bibliografic românesc poate fi (şi credem că trebuie să vrea să fie) un sublim şi emoţionant model. Ca mesajul din sticla aruncată în ocean: poate, cineva, cândva…, când eu nu voi mai fi

Realizarea calculatoarelor din prima generaţie a început în 1945.

E vorba de Societatea Naţiunilor, organizaţie internaţională creată oficial la 10 ian. 1920, în urma Conferinţei de pace de la Paris (1919), care a pus capăt Primului Război Mondial. Scopul S.N., conform statutului, era „dezvoltarea colaborării între popoare, garantarea păcii şi securităţii internaţionale (Dicţionar enciclopedic, vol. VI : R-Ş, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006, p. 463).

Nicolae Georgescu-Tistu, Opera bibliografică a Ligii Naţiunilor. [Rezumat din] „Buletinul cursurilor de vară” nr. 6/1927, Vălenii de Munte, Universitatea Populară „N. Iorga”, 1927, p. [81].

Ibid.

Problema bibliografică a fost pusă în acest fel, după indicaţiile d-nei Curie: chiar omul de ştiinţă cel mai muncitor nu se poate ţinea azi la curent cu vastul material ce se publică în specialitatea lui şi atunci e silit să recurgă la publicaţiile care cuprind resumate. Însă şi aceste publicaţii sînt prea numeroase şi incomplecte. E nevoie deci să se coordoneze bibliografia analitică. Ar trebui ca în fiecare ţară, pentru fiecare grup de ştiinţe, să fiinţeze organisaţii naţionale, afiliate celor internaţionale, şi care să prepare analise într’o limbă de mare răspândire, fără prejudiciul analiselor în limba naţională. Idealul ar fi să se ajungă la o singură publicaţie pentru fiecare ştiinţă (Ibid., p. 82-83).

Ibid., p. 83.

Ibid., p. 84.

Ibid., p. 85.

Dicţionar enciclopedic, vol. VI, loc. cit.

Mircea Regneală, Studii de biblioteconomie, Constanţa, Ex Ponto, 2001, p. 177.

Ibid., p. 205.

Nicolae Georgescu-Tistu, Lucr. cit., p. 86.

Mircea Regneală, Studii…, p. 183.

O citasem, mai sus, pe realista doamnă Curie care realiza, cu zeci de ani în urmă, imposibilitatea unei complete informări într-un singur domeniu. Darmite în toate!

Cornelia Cramarenco, Bibliografia locală [-] tradiţie şi noutate, în Referate şi comunicări de bibliologie […], Constanţa, Biblioteca Judeţeană Constanţa, 1999, p. 55.

[…] fiind „bibliografi specializaţi”, trebuie să cunoască bine nevoile domeniului propriu de activitate, pentru a alege, fără şovăire, în masa de informaţii de care dispun, acele elemente care prezintă interes major pentru tema de cercetat. Dintr-o mie de titluri care tratează o anumită problemă, de exemplu, urmează, pe baza unei riguroase selecţii, să se oprească doar asupra câtorva zeci (Mircea Regneală, Studii…, p. 191).

[…] s-a pus problema complementarităţii colecţiilor prin cooperarea tuturor furnizorilor posibili de informaţii: biblioteci, centre de informare şi documentare, baze de date informatizate etc. (Mircea Regneală, Studii…, p. 216).

În spaţiul românesc, gândirea bibliografică este departe de a-şi fi construit o strategie pe baza căreia să fie antrenate şi puse în relaţie energiile necesare pentru a oferi, în final, acel corpus de referinţe total, acel sistem de instrumente ierarhizate care să aducă cercetarea mai aproape de obiectivele ei majore. // Cu câteva bune zeci de ani în urmă scriam, cu entuziasm şi speranţă, despre nevoia de coordonare bibliografică la scară naţională. Nu avem până astăzi nici strategie bibliografică naţională, nici coordonare, deşi hărnicia multor profesionişti de valoare din perimetrul infodocumentar românesc a umplut rafturi întregi cu instrumente de bună factură. Cele mai multe astfel de lucrări sunt bibliografii de ramură, locale, personalia, indici de reviste etc. Cu caracteristici analitice mai mult sau mai puţin urmărite şi realizate. Perioade întregi sunt descoperite, iar abordările analitice diacronice sunt destul de puţine. Distanţa până la cuprinderea integrală a universului naţional al succeselor infodocumentare este uriaşă. Marele suport de ordine şi de certitudine al culturii române n-a fost încă edificat [toate sublinierile ne aparţin] (Ion Stoica, Puterea cărţii, Constanţa, Ex Ponto, 2005, p. 52-53).

Un aspect observat: această muncă este cel mai adesea nerecunoscută şi neapreciată la adevărata ei valoare, iar cauza constă în faptul că bibliotecarii n-au înţeles că o […] bibliografie locală, parte integrantă a bibliografiei naţionale, nu se poate înfăptui decât prin cooperare şi mai ales, după ce realizăm această documentare, trebuie să ştim să ne valorificăm munca, să informăm publicul prin difuzare. Am putut observa că nici la Biblioteca Academiei Române nici la Biblioteca Naţională nu poţi găsi multe dintre bibliografiile locale elaborate în judeţe; de pildă, pentru a afla ceva despre Cercul literar „Ovidiu” şi despre biblioteca acestuia trebuie să vii la Constanţa, pentru că nu toate numerele din „Bibliografia Dobrogei”, care apare vreme de trei decenii, au fost difuzate la vremea respectivă. Este trist să remarcăm că însăşi „Bibliografia Naţională”, realizată pe baza depozitului legal de către Biblioteca Naţională a României, nu este difuzată în toate bibliotecile din ţară […]. Eu cred că această bibliografie ar trebui să se găsească în toate bibliotecile, inclusiv cele comunale (Gheorghe Buluţă, Bibliografia locală azi, în *** Referate şi comunicări de bibliologie […], Constanţa, Biblioteca Judeţeană Constanţa, 1999, p. 34).

Ibid., p. 227.

Ibid., p. 227-230.

Dan Stoica, Curs de metode bibliografice de cercetare, Ediţia a doua, adăugită, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2002, p. 68.

Metoda îşi are, probabil, inspiraţia în comportamentul publicului în secţiile de împrumut: S-a constatat că, în toate bibliotecile, utilizatorii sunt atraşi ca un magnet de teancurile de cărţi proaspăt returnate […]. Este posibil ca acest comportament să-şi aibă explicaţia în faptul că poate părea mai uşor să te descurci într-o colecţie „în miniatură”, decât în multitudinea de cărţi desfăşurate pe zecile sau sutele de metri liniari de rafturi aflate în biblioteca întreagă. În plus, pare plauzibil că o carte împrumutată şi returnată se recomandă de la sine, ca având o valoare potenţială, verificată anterior de alţi cititori (Biblioteca publică. O resursă pentru comunitate, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2000, p. 31).

Dan Stoica, Lucr. cit., p. 68-69.

Ibid., p. 69.

Mircea Regneală, Studii…, p. 230.

_______________

~„Et in Arcadia ego“

1948. Debut, început de istorie. Vor mai rămâne – după ce fraza se va sfârşi – 43 de cuvinte. Ani, condeieri tineri, urziţi din entuziasm, umor, talent, romantism şi un strop din efemeritatea fluturilor, refuzând orice ierarhizare a valorii, dâre unice în plumb… Rămân paisprezece cuvinte. Timp stratificat pe „epoci” distincte ca farmec, nisip în clepsidra amintirii. Un cuvânt. ZIARUL (Claudiu Iordăchescu)

„Scutul patriei” (până la moarte şi m-aş prinde că şi după-i voi spune aşa) a împlinit, la 12 februarie 2008, 60 de ani. Ca în urmă cu cinci ani (2002), redacţia a editat un volum colectiv – reper al ceasului aniversar şi (acest din urmă volum) retrospecţiune în colecţia revistei, mergând până în ianuarie 1992 (Petronel – punctul cel mai îndepărtat, în timp – are, acum, 16 ani). Piese publicistice care, la vremea lor, au fost articole, reportaje, eseuri, interviuri, tablete, scrieri umoristice, fac astăzi corpul cărţii, în mai mici sau mai întinse capitole. Ele sunt, desigur, lamura a ceea ce s-a scris în aceşti ani. Dar lamură sunt şi multe altele neretipărite. Selecţia a fost prea exigentă.

Este vorba de antologia Orizont militar. Secvenţe din cotidian, Volum îngrijit de Leon-Iosif Grapini, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2008. Conţine materiale publicistice semnate de: colonel Leon-Iosif Grapini (redactor-şef al revistei), locotenent-colonel Ovidiu Purdea-Someş (secretar de redacţie), locotenent-colonel Claudiu Iordăchescu (redactor), maior Adrian Bochiş (redactor), maior Traian Bradu (redactor), colonel în rezervă Iulian Patca (redactor, în prezent; redactor-şef, înainte de pensionare).

Coperta – realizare a artistului plastic Emil Moritz, este o mare reuşită atât din punct de vedere estetic, cât şi din al „semnului”. Ea nu a fost făcută numai spre a fi admirată. Ea transmite mesaje, şi „comunicatul” e foarte interesant, adecvat şi elocvent: ziarul de azi căruia, în atenţia cititorilor, mâine-i ia locul altul; clipa care se duce, noutatea care se învecheşte, memoria care se estompează; zarea din actualul nume al publicaţiei; litera de plumb (blazon al „Scutului patriei”) care se face nevăzută în scrierea pe care a imprimat-o. Şi, peste toate, Armata demnă de încredere: linia categorică (rectitudinea), verticalitatea (şi de caracter), stăpânirea situaţiei (chenare – graniţe clare, indiscutabile). Totul trece, dar „cotidianul” e sub control. Pe lângă cele care se şterg, Armata se înalţă: titlul perpendicular, cu primele litere pline (bază fermă, stabilă, când, alături, totul fuge de sub picioare). Subtitlul pus în capul şuvoiului: parcă vezi formaţiuni de intervenţie care vin la timp. Literele în „dublet” irizat sunt, poate, tot o sugestie a evanescenţei. Sau sunt (intenţionat) litere cu contururi deplasate – semnificând oricând posibile defecţiuni de tipărire (din cauza omului sau a maşinii). În orice caz, fie că reprezintă perisabilul (şi, de aici, soarta, crucea de dus), fie că simbolizează greşeala sau eşecul (atât de omeneşti), fie că ideea a avut raţiuni pur decorative, eu le văd în nimb. Litere aureolate (nu ca efect grafic accidental) de mucenicia stăruinţei şi a îndelungii răbdări. Litere veritabile. Litere grele, sigure. Litere fierbinţi. Litere de plumb. Litere care, încă, îşi impun prezenţa (din mici, se fac tot mai mari). O copertă care ilustrează bine conţinutul cărţii şi care, chiar şi numai ea singură transmite mesaje de siguranţă. Cu certitudine, mâine e pace. Fără îndoială, mâine apare un nou număr al „Scutului”. Şi, coperta aceasta nu este numai „tehnică”. Este şi foarte frumoasă.

Şase texte sunt, pentru mine, noi (dintre care, unul, „limitrof”). Cu celelalte m-am reîntâlnit într-un sentiment inexprimabil – amestec de bucurie şi nostalgie -, într-o plină de farmec rememorare, într-o răsfoire, filă cu filă, iarăşi şi iar, a unor pagini de album…

Prima amintire: „alfabetariştii”. Soldatul Szabo Endre silabiseşte, cu degetul pe carte, cuvântul „ma-ma”. Undeva, mai în spate, un caporal scrie, acelaşi cuvânt, cu mâna unui soldat, într-un caiet cu linii. Zâmbind dulce-amar, dna Baghiu ni-l evidenţiază pe soldatul Florin Piersic Zămanţ că reuşeşte să scrie frumos şi corect. Nu numai amintire, ci, de-a dreptul, identificare. Şi eu am fost „alfabetarist”! Cam tot aşa eram atunci pe la primele, dar întârziatele mele silabiseli publicistice (în acel număr – a treia, dar a doua semnată, apariţie a mea în „Scutul patriei” şi nu aveam prea multe nici prin alte publicaţii). Cam tot aşa dulce-amar şi îngăduitor vor fi zâmbit redactorii şi eventualii cititori la stângăciile mele „literare”. Cam tot aşa aveam şi eu un caiet (din necesităţi de spaţiu, era studenţesc) liniat în pătrăţele, în care înscriam câte o singură literă, ca să-mi fac conştiincios tema: 120 (la început, numai – în numărul cu alfabetariştii, „rubrica” mea se scurtase deja, la jumătate) de rânduri, a câte 63 de semne. Am şi acuma hârtia (n-aş da-o…) – o coală de ziar, de înălţimea ziarului şi de două treimi din lăţimea lui, pe care mi-a trimis-o mie secretarul de redacţie Marian Vereşezan, cu câteva indicaţii şi un chenar luuung, trasat cu mâna liberă, aproape gol, probabil, mai mult ca să-mi fac o idee vizuală despre cât am de „umplut”.

Întorc, mai departe, filele cărţii şi abia acum îmi dau seama că, în loc să tot ajustez între ele sinonime, formulări şi reformulări până să-mi dea punct 63 (patul lui Procust…), mai bine mă interesam în stele să pot da răspuns la întrebări (se visa, atunci, la cazărmi SF) de felul: cum s-ar putea restructura un dormitor cu 60 de paturi suprapuse, în 30 de chilii cu două paturi, pentru a asigura dreptul la intimitate şi cum să construieşti, fără bani, camere de hotel pentru soldaţi. În anii aceia, în armată, ca şi în societatea civilă, se vorbea frecvent de lipsuri material-financiare. Totuşi, „Scutul patriei” apărea de multe ori (eroic, nu mă-ndoiesc) în 12 pagini, cum n-a mai avut, pe urmă, decât la sărbători.

Citesc: E interesant şi semnificativ cum ne văd alţii şi, de data aceasta, zâmbesc eu. Apărea, pe atunci, o reclamă (la ceva calculatoare) care nici nu mă interesa deloc, pe care nici nu o înţelegeam în întregime şi textul căreia nici nu cred să fi aparţinut redacţiei. Dar o citeam, de fiecare dată, numai pentru că apărea în „Scutul” (şi mai era şi albastră). Nu ignoram (obicei pe care, cu mici intermitenţe, mi l-am păstrat) nici cea mai neînsemnată ştire din sport. Se va înţelege mai bine cum eu, din rândul alţilor, vedeam (şi văd) „Scutul”, dacă spun că nu mi-am putut niciodată reprima dezinteresul (şi depăşi neînţelegerea) faţă de mişcarea degeaba. Ei, dar sportul acesta este altceva – este părticică din „Scutul”. (Şi, adevărat este că antrenamentul militarilor nu e „chiar” fără rost.)

Camarazi pentru totdeauna. O ştiu. Sunt primul ei cititor! Este o evocare scrisă cu ocazia împlinirii a 80 de ani de la înfiinţarea Liceului Militar „Mihai Viteazul” – pe care nu l-am vizitat, în viaţa mea. Dar e a mea şi această amintire păstrată într-un ziar-unicat (cred), la ora asta. Nu l-aş da… Pagina întâi – fără titlul ziarului şi fără articolul 50 (1) din Constituţia României, care se tipăreau la urmă de tot, cu cerneală albastră.

Şi, vorba lui Creangă, Doamne, frumos mai era pe vremea aceea. Caseta tipografică apărea pe ultima pagină. Ce comod găseai pe-atunci un număr de telefon (de exemplu)! Şi ce casetă! Ca astăzi. Cu absolut toată echipa redacţional-tipografică. N-am mai văzut nicăieri. Glorie cui a avut ideea. Glorie şi cui o perpetuează.

Acuma, că-l văd, aş putea să jur că am mai citit Solicit certificat de revoluţionar! Oare unde?

Nego – pe numele lui de alint clujean – este, însă, la locul lui. Pe lângă exemplarul „normal”, îl am şi într-unul cu paginile 1-8 netipărite. Acuma, când nici cărarea spre geamul „tipografic” nu mai există… Nu l-aş da… Mă uit la ceas. E deja demult altă zi. Toată lumea doarme. Dar mâine (corect zis: azi) îl sun pe Gabi! În acest splendid număr, pagina a patra este, în întregime, a lui Negoiţă Irimie. Ultimul lui interviu. Ultimele lui cuvinte care au ajuns să fie tipărite şi au ajuns şi la el (mi-a spus mie autorul interviului) înainte de a fi trecut Pragul (ceea ce s-a întâmplat după exact trei săptămâni, tot miercurea – zi oficială de apariţie a „Scutului”). Armata a fost, este şi va fi ceea ce, printr-o formulă fericită, se defineşte: „Scutul patriei” – lăsa cu limbă de liră şi de veşnicie Nego. Revista are, acuma, un nume incolor şi insipid. Totuşi, dacă autorul lui a ales spre republicare acest interviu, e de acord (chiar dacă numai în sinea lui…) cu faptul că nu din „orizonturi” îşi extrage Armata credibilitatea (de ani de zile aflată pe locul următor Bisericii, după cum reiese din sondajele de opinie), ci din sentimentul de „scut” pe care populaţia încă îl are. Vreau să cred că pe bună dreptate. Şi pot să cred. Domnule colonel, schimbând oarecum registrul discuţiei, v-aş întreba de ce sunteţi astăzi ofiţer, şi nu profesor, sau medic, sau…? Patru sergenţi, deşi cu experienţă în alte specialităţi, au preferat să vină la vânători, din dragoste de munte, pentru a intra în elita luptătorilor cu ramura de brad pe epoleţi. Şi, uite: De aici [din experienţa paraşutiştilor, câştigată de ei prin lungă instruire] rezultă calmul şi detaşarea de emoţii. Pentru că emoţiile există, iar noi toţi suntem oameni. Oameni obişnuiţi să ne ţinem emoţiile sub control; […] simţi cum aceşti oameni [vânătorii de munte], ce poartă cu mândrie bereta de culoare verde, au învăţat să fie mai răbdători, mai uniţi în faţa problemelor de tot felul, parcă trăgându-şi tăria din munţii pe care s-au instruit să-i apere. Şi pentru că trebuia să aflu neapărat cum au trecut orele în post, la –34 grade Celsius, am stat de vorbă cu soldatul Valentin Nicoară, unul dintre cei „aleşi” pentru a da piept cu gerul. „Am rezistat fără probleme, şi, oricum, de la –25 grade Celsius în jos, nu mai simţi nimic. Am stat doar două ore în post, iar camarazii din patrulă ne-au adus ceai fierbinte”, ne-a povestit, simplu, cercetaşul Nicoară, de loc din Focşani, Vrancea. / La Miercurea-Ciuc toţi aşteaptă vara, care va veni într-o zi de mijloc de săptămână şi se va duce la sfârşitul ei. Unitatea rămâne însă tot acolo, sub pădure, iar cei desemnaţi să o păzească îşi vor face în continuare datoria. Acest om [ostaşul] îşi asumă servituţi, învinge greutăţi, duce o viaţă cu multe renunţări şi privaţiuni. Da. După Dumnezeu, în inima poporului, Armata încă e, firesc, prima. Senzaţia întâlnirii [fiilor satului] a constituit-o o „coloană” de patru maşini, care a oprit, ca la un semn, în mijlocul satului. Din ele au coborât patru militari, toţi în ţinută de ceremonie. Lumea a rămas cu respiraţia tăiată. „Sunt feciorii lui Taloş!” – se şuşotea.

Când intru în birou, văd plicul (ştiu că-i cu „Scutul”) de pe la jumătatea drumului (din uşă – distanţă totală de vreo 15-16 paşi), pentru că pe masa mea sunt munţi de cărţi, ziare, hârtii, într-o dezordine, cum se zice, desăvârşită, completată cu câteva ghivece cu plante destul de mari (şi pentru microclimatul agreabil, şi pentru camuflaj – izolare de lume), iar plicul mi se pune „în vale”, pe tastatură (pe lângă, nu mai încape un ac). Pun în funcţiune calculatorul (două mişcări) şi, până se încarcă, deschid plicul (uşor, cu foarfecele, nu mai mult de un milimetru de la margine, cât mai drept – că-i plic care a transportat şi protejat „Scutul”). Începe o zi bună. Mai ales atunci când găsesc că, despre o ambianţă în care (întâi, că nu m-aş duce) eu, în cel mai bun caz, m-aş face arici, reporterul scrie: Tragerile de noapte, cu armamentul plutonului, sunt asemenea unei partituri compexe: începutul este lent şi grav, susţinut de mitralierele de pe transportoare, după care intervin mitralierele de companie, apoi ritmul urcă prin intrarea puştilor-mitralieră, finalul fiind apoteotic, atunci când toate gurile de foc se dezlănţuie în barajul general. Muzica apărării. Nu cred… să fi intrat deja nobleţea militară în istorie!

Din „orizonturi” etiopiene, gândurile dezertează căutându-şi siguranţa şi liniştea visului în poala Ţării, pentru că acolo, în Ethiopia, în ţinuturile îndepărtate, dintre farmec şi abis, nu-i decât Un hotel [care] mă aşteaptă ca să mă mintă că acolo este „acasă”.

Mă lăudam că cel puţin două vorbe aş putea oricând să scriu despre cel mai necunoscut mie subiect, fie el şi de mecanică cuantică (o fi existând?). Acum… Recitesc aceste texte atât de cunoscute, neuitate, pentru mine, nu tipărite, ci întipărite (la propriu: câte exemplare primeam dintr-un număr – 3-4-5, chiar şi mai multe – pe toate le citeam!). Şi… Gândul nu se poate concentra. Reînvie amintiri „colaterale”. Mă trezesc c-am scris… despre mine! O iau de la început. Text, după text. Şi încă o dată, în paralel, carte şi ziar (ziare încărcate de praf, pe care – ştiţi deja! – nu le-aş da…). Şi iată că pixul nu mai poate să alunece… Se împotmoleşte în praf… Se face de plumb… Împresurat de atâta colb… Nu l-aş şterge… Pulbere siderală… Şi orizontul ţesut de păianjeni…

Praful? Împăienjenişul? Pixul? – Cred că particulele astea – capcană – de aduceri-aminte. Şi pânza pe care o ţese, o destramă şi iar o ţese, cu fir imaginar, de aur – capcană, gândul.

… Depun armele.

MONICA ANGELA JUCAN

Sinteză în 60 de cuvinte, numărul simbolizând anii de la prima apariţie a „Scutului patriei”. Înfiinţat la 12 februarie 1948, ziarul s-a numit „Înfrăţirea”. În iunie 1952 a primit titlul „Scutul patriei”. De la 15 august 2007, şi-a schimbat denumirea în „Orizont militar”.

Ovidiu Purdea-Someş, Paşaport pentru fiul meu, p. 56-57.

Ovidiu Purdea-Someş, Recruţii din plutonul „alfabetarişti”, p. 57-58.

În reuşitele lor, inginerii datorează numai 15 la sută cunoaşterii profesiunii. Ofiţerii – 18 la sută. Profesorii – cam tot pe atât. Restul trebuie pus pe seama priceperii de a produce la alţii entuziasm. De a le însufleţi elanul, ambiţia şi dorinţa de perfecţionare – Iulian Patca, Priceperea de a crea entuziasm, p. 127-128.

Iulian Patca, Când va fi la noi ca la americani?, p. 128.

Iulian Patca, Cum ne văd alţii, p. 133.

Adrian Bochiş, Camarazi pentru totdeauna, p. 93.

Numai un specialist în editare poate înţelege câtă imaginaţie trebuie să aibă secretarul de redacţie (care duce, prin cumul, funcţia de tehnoredactor) şi câtă înţelegere şi bunăvoinţă zeţarul, pentru a face tehnoredactare pe hârtie şi apoi direct în pagina cu zaţ. / În acest sistem de tipărire se aşază în pagină, manual, literă cu literă, titlurile şi, rând cu rând, textele; imperfecţiunile imaginilor sunt eliminate cu dalta şi cu ciocanul; dimensiunea ilustraţiilor (fixate pe suport de lemn) se reduce cu foarfecele sau cu bomfaierul, mărirea nefiind posibilă decât prin refacerea clişeelor; schimbarea corpului literei de text presupune reculegerea întregului text la linotip; imprimarea a trei culori (negru, albastru, roşu) înseamnă o triplă aşezare pe suport şi multiplicarea la tiparniţă de tot atâtea ori a aceleiaşi pagini (Leon-Iosif Grapini, Tipar înalt în era Internetului, p. 15-16).

Iulian Patca, Solicit certificat de revoluţionar!, p. 134-136.

Cea mai frumoasă carte este aceea pe care n-ai scris-o încă. Interviu cu scriitorul Negoiţă Irimie [realizat de Leon-Iosif Grapini], p. 32-37.

„Scutul patriei” ţesut manual. „Scutul patriei” – ca un covor persan. Şi mi se pare potrivit să citez, în acest context (deşi ele nu se referă la „manopera” revistei), cuvintele: Indiferent ce şi cât mai avem de făcut, vom face în primul rând cu oameni, şi de abia în al doilea rând cu bani (Iulian Patca, Cei incomozi să fie daţi afară!, p. 142-143).

Vocaţia succesului. Interviu cu colonelul Mircea Savu, comandantul Brigăzii 6 Tancuri [realizat de Leon-Iosif Grapini], p. 22-28.

Traian Bradu, Cavalerii florilor de colţ. Promoţia dă piept cu stânca, p. 107-108.

Trepte pe cer. Interviu cu locotenent-colonelul Ovidiu Constantea, comandantul Batalionului 62 Paraşutişti, Câmpia Turzii [realizat de Claudiu Iordăchescu], p. 69-70.

Traian Bradu, Cavalerii florilor de colţ. Mai răbdători şi mai uniţi, p. 108-109.

Adrian Bochiş, De veghe la polul frigului, p. 102-103.

Iulian Patca, Măria sa, Ostaşul, p. 140.

Ovidiu Purdea-Someş, Întoarcerea fiilor, p. 45.

Traian Bradu, Instrucţie cu plus la… minus, p. 116-117.

Ovidiu Purdea-Someş, Întoarcerea fiilor, p. 45.

Claudiu Iordăchescu, Addis – între farmec şi abis, p. 75-76.

_______________

~„Pe picior de pace sau verba volant, scripta manent“

Moto : În cele mai banale conversaţii ne izbim de o violenţă în limbaj, frustrare, ură, sadism fără limte – toate descărcându-se torenţial în zeci de stereotipuri injurioase pe minut. ( Gheorghe Pop )

Mileniul acesta se aşază greu. Şi noi – între roţile eonilor. Comunicăm cu dificultate. Propriul interes se opune intereselor semenilor. Este vremea lui NU.

Cel puţin jumătate din activitatea unei biblioteci aparţine relaţiilor cu publicul. Poate că în perceperea noţiunii de public stă raportul dintre bibliotecar şi acesta. Dacă considerăm publicul ca o cantitate de indivizi, colectivitatea îl abstractizează sau îl face amorf. Publicul, însă, e, în minutul acesta, numai şi numai Ioan Pop, în minutul următor – numai Andrea Bogdan şi aşa mai departe. Din momentul înscrierii, cititorul este cunoştinţa ( ” pila ” ) noastră, colaboratorul şi partenerul nostru. Fără ” perechea ” bibliotecar-cititor, relaţia cu publicul nu există. În raportul cu beneficiarul serviciilor bibliotecii, adversitatea eu / tu va determina şi va întreţine tensiunea. Într-o bibliotecă publică, cititorul e părtaş. Bibliotecar şi cititor suntem noi. În colaborare, comunicarea orală ţine o clipă, sau trece neobservată, sau se uită. Comunicarea scrisă e mai rezistentă. De aceea e bine să fie elaborată. Spontaneitatea e genială, dar trădează toate carenţele de educaţie. Acelaşi mesaj se poate transmite prin formulări ca: ” Accesul între rafturi interzis ” (ba încă interzis scris cu majuscule de altă culoare) sau ” Din motive de organizare, pe moment, accesul Dvs. la raft nu este posibil. Vă mulţumim pentru înţelegere ” sau ” Accesul la raft nu este liber. Vă asigurăm că situaţia e temporară ” . Acelaşi lucru, dar într-o exprimare mai prevenitoare. Pentru buna rânduială, trebuie un regulament. O înscriere nu se poate face fără buletin de identitate, dar una e enunţul gen ” La înscriere e obligatorie prezentarea buletinului ” şi cu totul alta o formulă dezamorsantă ca ” Pentru înscriere aveţi nevoie doar de buletin ” .

Dacă cu o pârghie poţi răsturna (dar la ce bun ?) universul, ajunge un ic să poţi frâna o roată, fie ea şi a eonilor. Că singurul lucru care-i trebuie lumii şi omului la ora asta e liniştea. Şi locul, prin excelenţă al liniştii e biblioteca, locul unde avem privilegiul să lucrăm chiar noi. Această instituţie nobilă nu ajunge să aibă de toate (local, carte, mobilier, calculatoare), adică din toate câte ceva ; ea trebuie să aibă… to ‘-to’-tot .

Not ă : Expresia roţile eonilor e ” furată ” dintr-o poezie a unui breban cu o personalitate deosebită, poet-teolog-filozof-filolog-profesor şi (o vreme) bibliotecar, necunoscut în Maramureş: VASILE CHIRA.

(reluare din nr. 1 [22] din 2004 al buletinului semestrial „Bibliotheca septentrionalis” editat de Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu” din Baia Mare )

ANGELA-MONICA JUCAN

___________

~„Ziua bibliotecarului din România şi fericitele ei coincidenţe creştin-sărbătoreşti“

Sunt peste 1700 de ani de cand, în fiecare primavara, butucul vremii trece pe dinaintea noastra ziua Sfantului Mare Mucenic Gheorghe – Purtatorul de biruinta, martirizat, într-un 23 aprilie, prin anii 300 – destul de probabil, în 303 -, la Lydda (Diospolis), în timpul lui Diocletian.

Atat onomastic (grecescul γεώργιος însemnand „agricultor”), cat şi temporal (martiriul lui – înveşnicirea sufletului lui – fiind, ca data calendaristica, în capul ciclicitatii anuale a muncilor campului), dar şi simbolic (el a fost un cultivator conştient, dinamic şi consecvent – al creştinismului), truditorii pentru painea noastra cea de toate zilele sunt într-o relatie de adevarata filiatie cu Sfantul Gheorghe. La 23 aprilie este şi sarbatoarea laica Tanjaua.

Doborarea balaurului este considerata o legenda, dar nu un basm. Balaurul este numai o sugestie a unui factor de perturbare a sigurantei, a armoniei, a pacii. Emblematic pentru fortele instinctive, necontrolate, mai direct zis, needucate, uciderea lui de catre Sfantul Gheorghe echivaleaza cu neutralizarea violentei irationale a paganismului caracterizat prin manifestari de cruzime – de la macelul cu titlu de jertfa catre divinitate a animalelor (în vremuri nu foarte îndepartate, jertfele erau chiar umane) sau delirul nestapanit din timpul sarbatorilor, pana la ferocitatea sanctiunilor pentru diverse (reale sau închipuite) vini, a caror culme a fost masacrul, uneori individual, alteori în masa, al creştinilor. Unul din miile de martiri a fost ofiterul superior Gheorghe. Întemnitat, supus unor repetate şi de neînchipuit suplicii, apoi, decapitat, lui Gheorghe i s-a suprimat existenta biologica, dar viata cea veşnica nu i s-a putut lua. Generalul Gheorghe al armatei romane a devenit Sfantul Mare Mucenic Gheorghe – Purtatorul de biruinta, numit, cu veneratie, în Rasarit, Megalomartiros. Încingerea balaurului cu cingatoarea printesei şi conducerea de catre aceasta a lui prin cetate, reprezinta blandetea creştina care poate domina pana şi monştrii, ceea ce nu exclude fermitatea (asocierea cu sulita Sfantului Gheorghe), „încingerea” prin mijloace proprii a practicilor prosteşti, dezonorante pentru cel care-şi zice om. Uciderea finala este anticiparea triumfului creştinismului, a legiferarii lui (care a şi avut loc la numai aproximativ zece ani de la înaltarea la cer a Sfantului Gheorghe – prin edictul din anul 313, de la Milan, datorat împaratului Constantin).

Descendent al unei distinse familii de ofiteri romani, ei înşişi creştini, Gheorghe a primit o aleasa instruire şi o educatie conforma normelor creştine de conduita. Urmand, în traditia familiei sale, cariera armelor şi avand deosebite virtuti de strateg, el a ajuns curand mare comandant de oşti, trimis la granitele de est ale Imperiului Roman, acolo unde pericolul invaziilor barbare era mai mare. Cand Diocletian a emis decretul de prigonire a creştinilor, Gheorghe s-a dovedit şi demn ostaş al lui Hristos. Din proprie initiativa, sub privirile întregii curti, el şi-a marturisit, în fata împaratului, credinta şi n-a cedat nici amenintarilor, nici claustrarii, nici torturilor, nici promisiunilor de recompensa prin înalte onoruri, care i s-au facut. El şi-a creat, astfel, renumele unei tinute morale ireproşabile, ca şi a unei atitudini curajoase şi fidele lui Hristos pana dincolo de moarte. Sfantul Gheorghe este pilda a curajului, demnitatii şi fidelitatii, virtuti atat creştine, cat şi ostaşeşti. Avand, necontenit, de stavilit navalirile pagane („balauri”), Ştefan cel Mare (trecut şi el, mult mai tarziu, în randul sfintilor) şi-a pus oştile sub prapurul brodat cu imaginea Sfantului Gheorghe, alaturi de textul rugaciunii voievodale. Sfantul Gheorghe doborand balaurul este, de atunci, simbol al izbanzilor oştenilor Tarii, al tariei lor în apararea vetrei stramoşeşti, al fidelitatii fata de Pamantul Sfant al Patriei, fidelitate normata, de altfel, de actuala Constitutie a Romaniei, Articolul 54 (1): „Fidelitatea fata de tara este sacra”. Acest sfant – cel mai de seama din 35 de sfinti militari ai calendarului creştin rasaritean – este, din nou, astazi, în mod oficial recunoscut ca ocrotitor al Trupelor de Uscat ale Armatei Romane, care se sarbatoresc împreuna cu praznicul Sfantului Mare Mucenic Gheorghe – Purtatorul de biruinta.

Întamplandu-se ca, la aceeaşi data – 23 aprilie 1616 – sa moara Miguel de Cervantes Saavedra, William Shakespeare şi Garcilaso de la Vega „El Inca” (deşi pe lespedea mormantului acestuia din urma, din cat se mai vede, pare sa fie inscriptionata ziua de 22 aprilie), s-a considerat ca aceasta este o data semnificativa a literaturii universale şi, în 1995, fara vreo intentie de asociere cu sarbatoarea creştina, UNESCO a decis ca 23 aprilie sa devina Ziua Mondiala a Cartii şi a Drepturilor de Autor, sarbatorita din doi în doi ani. Sub sloganul „Lectura pentru toti”, se intentioneaza promovarea dreptului şi a libertatii lecturii. Înca din 1995, bibliotecarii (cel putin cei romani) s-au simtit ataşati de aceasta sarbatoare a cartii – obiect al muncii lor -, pe care au marcat-o prin diverse manifestari culturale. Neoficial, din 1999, ei au considerat aceasta data şi „zi a bibliotecarului” – prilej de schimburi de experienta, deplasari de documentare, organizari de conferinte, simpozioane, mese rotunde, dezbateri, prezentari şi expozitii sau vitrine de carte, alte activitati cultural-ştiintifice. Din anul 2005, în Romania, „ziua bibliotecarului” are şi pecetluire guvernamentala. În temeiul articolului 108 din Constitutia Romaniei, republicata, Guvernul Romaniei adopta Hotararea nr. 293 din 14 aprilie 2005 pentru declararea zilei de 23 aprilie „Ziua Bibliotecarului din Romania”. Articolul 2, punctul (1) al Hotararii prevede: „Ministerul Culturii şi Cultelor şi Ministerul Educatiei şi Cercetarii împreuna cu autoritatile administratiei publice centrale şi locale, precum şi cu organizatiile profesionale şi de profil vor acorda sprijin de specialitate pentru organizarea şi desfaşurarea manifestarilor ocazionate de acest eveniment”; iar punctul (2): „Cu acest prilej se vor organiza actiuni cultural-artistice, simpozioane, dezbateri profesionale, expozitii şi alte actiuni cu tematica specifica”. Ca simpla (şi absolut neutra) constatare, adaugam la aceasta faptul ca, pentru bibliotecari, 23 aprilie este zi de sarbatoare, dar nu zi de odihna.

Am facut prea lungul excurs de la începutul acestui text pentru a avea în pagina elemente probante ca simultaneitatea sarbatorii creştine, a celei agrare şi a celei militare cu cea a bibliotecarilor este o întamplare providentiala, adica înseamna mult mai mult decat daca ar fi fost rezultatul intentiei initiatorilor şi ca exista o mare afinitate între soldat, plugar şi bibliotecar.

Reprezentarea Sfantului Gheorghe în lupta cu balaurul ar putea deveni blazon al bibliotecilor (care nu au înca o emblema unica). Meseria bibliotecarului este în relatie cu cunoaşterea, inteligenta, cultura, educatia. Pe pragul unei biblioteci este totdeauna un balaur (neştiinta, incultura şi, de aici, rautatea) calcat în picioare. Fiecare bibliotecar este, din vocatie, înarmat cu o „sulita” – semn al razei solare, semn al rectitudinii, semn al adevarului, semn al ştiintei. Nu ca bibliotecarul ar detine tot adevarul şi toata ştiinta, dar el mijloceşte, în lumina cartii, contactul cu ele. Arma bibliotecarului nu este nici ofensiva, nici defensiva. Este arma elocventei – mai putin retorica şi mai mult practica: „accesibilizarea” informatiei. Grija pentru rigoare îi trebuie şi bibliotecarului, şi militarului, nici plugarul nu lucreaza haotic şi, cu totii, fac, în felul lor, cultura. Mult din firea deschisa a Sfantului Gheorghe se prelungeşte în „fişa postului” bibliotecarului, pentru care comunicarea cu cititorul este indispensabila, cenzura informatiei îi este interzisa şi satisfacerea dorintei de a şti a cititorului este propria lui satisfactie. Imagine a civilizarii, e de la sine înteles ca Sfantul Gheorghe patroneaza cultura, în toate aspectele ei: scoaterea din „salbaticie”, educatia, liniştea, pacea. Cartea? – un bob de grau transsubstantiat. Amandoua sunt hrana (cu diferenta în consistenta). Soldatul vegheaza asupra pacii, la nevoie intervenind pentru a o restabili.

Şi ce nevazut proces de germinatie a ideilor se petrece în liniştea unei sali de lectura. Şi cata lumina e stransa şi-n paine, şi-n pace, şi-n carte. Lumina. Tendinta spre lumina o avem în comun toti cei puşi sub scutul Sfantului Gheorghe. De lumina suntem legati prin carte cum firul de grau se ridica spre soare, razbind prin brazda hranita din iubirea de Tara a atator eroi. De lumina ne-am legat – cu cecitate, iata, dar ne-am legat – şi noi, slujbaşii din biblioteci, sarbatoarea.

Ziua Bibliotecarului din Romania – zi de sarbatoare creştina, pe care o încarcam cu paine spirituala, sare în minte, pace în inima, lumina în vrere. Zi de neodihna, zi de semanatura în cinstea Culegatorului de ştiinta, oricarei Patrii i-ar apartine el.

Şi transcriem, astazi, noi, bibliotecarii, pentru semanatorii şi oştenii Cartii – scriitori şi cititori – de la Ştefan Mare Sfant Voda, straveche, simpla, substantiala rugaciune:

O, rabdatorule de patimi şi purtatorule de biruinta, mare mucenic Gheorghe, care în nevoi şi nenorociri eşti grabnic aparator şi ajutator, şi celor necajiti bucurie nespusa, primeşte de la noi şi aceasta rugaciune a smeritului tau, Io, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Tarii Moldovei.
ANGELA-MONICA JUCAN

____________

„Radu Selejan – în valoare neperisabilă”

Există oameni ai clipei şi oameni ai eternităţii. Pentru ultimii, de foarte multe ori, „clipa” nu este una a norocului pământesc. Dar, atât pentru unii, cât şi pentru alţii, veşnicia e cea a adevărului. Pentru că valoarea e ceva absolut şi se afirmă în absolut – indiferent de simpatia, antipatia, înţelegerea, neînţelegerea, acceptarea, neacceptarea, invidia, bunăvoinţa, gusturile sau complexele contemporanilor. Ea nu depinde (ci doar afirmarea sau, după caz, camuflarea ei de moment) nici de îndrăzneala, timiditatea, insolenţa ori discreţia celui în cauză. Valoarea în sine a unui om şi a realizărilor lui nu e condiţionată de instrumentate promovări, contestări sau ignorări. Şi valoarea (valoare ca lucru important sau valoare ca lucru oarecare) nu este nici perisabilă. Nimeni nu scapă de ea, nici în viaţă, nici în moarte. De atâta câtă o are.

Un scriitor adevărat, care, în viaţă, n-a reuşit să se facă prea cunoscut, este RADU SELEJAN. Dar valoarea lui e aici, lângă noi, intactă, conservată în tot ce a lăsat scris şi poate fi oricând descoperită.

Curând după dispariţia de printre noi a scriitorului, a fost înfiinţat, la Sibiu, Centrul de Cultură „Radu Selejan”, a cărui activitate este orientată spre lărgirea interesului publicului pentru opera acestui poet-prozator-dramaturg-memorialist-publicist. Şi rezultatele sunt, deja, remarcabile. Concursul (cu patru secţiuni) iniţiat în anul 2002 de asociaţia culturală menţionată a avut, până acum, doar cinci ediţii, şi totuşi are deja apărut şi pregătit pentru lansarea din 5 noiembrie (care va avea loc la Biblioteca „Astra” din Sibiu, în cadrul manifestării culturale „Zilele Radu Selejan”, când va fi şi simpozionul „Opera lui Radu Selejan – azi”) cartea Opera lui Radu Selejan în interpretări critice – un volum de 300 de pagini de texte exegetice premiate în anii 2002-2006. Această scriere colectivă a apărut, de puţină vreme, în Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. Îngrijitorul ediţiei (ca şi preşedintele Centrului de Cultură „Radu Selejan”) este criticul literar prof. univ. dr. Ana Selejan.

Fireşte, conţinutul cărţii este compozit, reunind 40 de lucrări semnate de 37 de autori cu performanţe diferite – ceea ce are o prea mică importanţă. De preţ şi tulburător este faptul că atâţia semnatari care, cei mai mulţi, nu se cunosc între ei, au avut, pe faţa întregii Ţări (de-acum, problema e numai de densitate), şi în pătrunsul câtorva ani, un gând comun – Radu Selejan, căruia i-au recunoscut valoarea şi au lăsat mărturii despre ea. Nu se ştie dacă un studiu amplu şi aprofundat scris de un critic consacrat ar putea face mai mult pentru neuitare sau chiar pentru conferirea unei mai mari notorietăţi. Tocmai pentru că cele 40 de mici (dar pline de noutate şi de receptivitate) lucrări n-au spus încă totul. Ele se prezintă mai mult ca nişte deschideri. Încărcate, însă, şi de încredinţări.

Angela Monica Jucan

_________________

~„Forma cea mai profundă a adresării. Taina“

LUCRĂRILE CALIGRAFICE ALE ARTISTULUI SUD COREEAN Ji Won Park Yangjun.

Seara de dinaintea vernisajului. Un sul de mătase desfăşurat şi, deodată, faţă în faţă cu Comunicarea. Nu erau cuvinte să le pot înţelege. Nu erau cuvinte-explicaţii. Era numai Cuvântul oprit într-o formă grafică excepţională. Era Împărtăşirea totală. Ji Won Park Yangjun (aflat în Coreea) îmi împărtăşea (în România), în scriere artistică coreeană, un scurt text literar, cu siguranţă, foarte frumos. Nu pricepeam nimic. Dar mă cuminecam din esenţialitatea mesajului ajuns la mine. Era mesajul pur. Eram în faţa elementului „mesaj”. Priveam Comunicarea în sine, neprofanată de inteligibilitate.

Cândva, la început de lume, „Să fie lumină!” inaugura percepţia. Dar, în clipa aceea dumnezeiască de început fără de-nceput, în clipa aceea concentrată – şi clipă, şi eră – fusese percepţia ideală – lumina percepţiei fără obiect: „pământul era [încă] netocmit şi gol”. Momentul fusese sfânt. Raportat la timpul nostru liniar, era „înaintea” jefuirii Pomului Cunoaşterii. (Câtă cunoaştere s-a prădat de-atunci încoace!)

Acum – un sul de Comunicare, singur, desfăşurat pe un perete încă „netocmit şi gol”. Des-facerea sulului – ca o re-Facere a Lumii. Socializarea. Comunicarea.

A doua zi s-a montat expoziţia. Caligrafia aceea a ajuns pe alt perete. Şi e una, din douăzeci. Lumina cade altfel. Nu mai recunosc sulul acela şi nici nu încerc (n-ar fi deloc greu, dar o mie de certitudini nu preţuiesc cât un mister). Înscrisurile lui Ji Won Park Yangjun (majoritatea, haiku-uri) te înconjoară, acum, din toate părţile. De oriunde le priveşti, caligrafiile lui îşi revarsă lumina proprie – Lumina Dimineţilor de unde vin. Tradus sau nu, textul lor răsare din farmecul picăturilor de rouă inaccesibile apusului în această formă. Dar percepem, cu umilinţă, şi recunoaştem, cu admiraţie, câtă gândire, câtă artă, câtă educaţie, câtă ştiinţă, câtă răbdare, câtă pasiune, câtă muncă – de fapt, toată viaţa lui (finită, într-o zi) sunt dăruite, de un om, oamenilor spre a-şi lua, la infinit, părticica de bucurie care li se cuvine. Ne-o luăm şi noi, europenii, în felul nostru. În special din Taina lucrării lui Ji Won. Şi-atunci, aici, în mijlocul sălii, se întâlnesc, în smerenie, religiile noastre care par diferite. Tainele Orientului Îndepărtat şi Sfintele noastre şapte Taine. Două culturi, două filozofii unite, totuşi, prin aceeaşi înţelegere – dar din care valorizăm, fiecare, alte aspecte.

Un sul de mătase.

Douăzeci de suluri de mătase.

Semne necunoscute. Taina cea mai adâncă. Şi forţa Comunicării absolute. Punctul de rezistenţă al Păcii între oameni – cu rasele şi neamurile lor minunate. Pământul e bine tocmit. Iar Cultura – euharistică.

Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a opta.

Sub egida Ambasadei Republicii Coreea, prin bunăvoinţa doamnei Yong-suk Park, Expoziţia de caligrafie a lui Ji Won Park Yangjun a fost realizată de Centrul Cultural Coreean din Cluj-Napoca, în colaborare cu revista „Cetatea culturală”, la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare. Este deschisă în perioada 8-22 noiembrie 2007, în Salonul artelor al amintitei instituţii băimărene şi poate fi vizitată între orele 13-18.

ANGELA-MONICA JUCAN

___________________

~„Sacrificiul viermelui de mătase“

În urcuşul timpului, bibliotecile au evoluat constant de la funcţia de conservare, spre cea de comunicare a colecţiilor. E încă vremea cărţii, dar, în triunghiul carte-bibliotecar-cititor (care rămâne esenţial în sistemul instituţiei bibliotecă), unghiurile nu mai sunt aceleaşi, pentru că liniile şi-au modificat dimensiunile. Linia cititor-carte se scurtează tot mai mult şi e chiar baza triunghiului, iar bibliotecarul rămâne undeva, sus, echidistant, mai mult spre a optimiza relaţia directă a beneficiarului cu patrimoniul, decât spre a o mijloci efectiv, ca până mai ieri. Multe biblioteci din lume şi-au desfiinţat depozitele, punând în totalitate documentele la dispoziţia publicului. (Nu am în vedere aici secţiile de colecţii speciale.) Noua situaţie impune însă o nouă aranjare, mai clară, mai pentru cei cărora, în fond, le e destinată. Moştenirea lui Dewey a fost, până de curând, „comoara” bibliotecarului. Masa largă a oamenilor, însă, nu-i cunoaşte cifrul. De multe ori, nici bibliotecarul nu se descurcă fără catalog. Oricât s-ar revolta informaticienii, căutarea pe calculator este mai lentă decât cea în cataloagele tradiţionale, uneori derutantă şi, de destule ori, imposibilă (avarii ale sistemului, întreruperea curentului electric). Raftul liber oferă publicaţiile direct, prin intermediul ocult al bibliotecarului, al cărui rol este acum mai puţin acela de a da cartea, şi mai mult acela de a o pune la dispoziţie, ceea ce înseamnă a-l pune pe cititor în situaţia de a o găsi, creîndu-i şi sentimentul de persoană avizată şi independentă. Aceasta presupune, pe de o parte, cum spuneam, o aranjare mai simplă şi, pe de alta, o rearanjare mai rapidă, ştiut fiind că cititorii repun volumele pe raft la întâmplare, uneori la mare distanţă de locul de unde le-au luat.

Prin urmare, munca bibliotecarului de la secţiile de împrumut constă acum în primul rând în a organiza colecţia în funcţie fondul existent şi de categoria cititorilor pe care îi are, apoi de a reordona cărţile restituite ori „încurcate” şi a intercala altele noi, făcând, pe cât posibil, ca, în permanenţă, cartea să fie la locul ei. Pentru aceasta, are nevoie întâi de un plan al rafturilor, apoi de indicatoare de raft şi alte semne, cum ar fi bulinele.

Biblioteca multiculturală” fiind o secţie poliglotă, prima împărţire a fost aceea pe limbi. Spre a facilita ordonarea şi restabilirea ordinii, cărţile sunt marcate, după limbă, cu buline colorate (franceza: albastru, italiana: galben, spaniola: roşu etc.) lipite în partea de jos a cotorului. Pe bulină este trecut indicele de autor. Când se încurcă limbile, culoarea „din altă parte” se observă imediat, prin stridenţă, iar cifra care însoţeşte litera face foarte rapidă aranjarea. Chiar şi unii cititori, mai atenţi, repun corect volumele pe raft. În compartimentul limbilor moderne predominând lingvistica şi literatura, s-a considerat o singură literatură (universală). Lingvistica aparţine masiv limbii respective, rareori cuprinzând lucrări privind alte limbi. Pentru a nu încărca inutil cotorul, şi a nu acoperi părţi din numele autorului sau din titlu, s-a renunţat, în cazul acestor cărţi, la aplicarea bulinei cu cota în partea de sus a cărţii. În cazul celorlalte domenii, cota este, totuşi, la locul obişnuit, vizibilă, scrisă pe o bulină în culoarea „consacrată” de bibliotecar limbii respective. Şi aici indicele de autor e trecut pe bulina de jos, „şnurul” literă+cifră putând fi urmărit mai uşor.

Limba maghiară formează o sferă distinc­tă în secţie, aceasta fiind o limbă de lectură curentă pentru vorbitorii ei. Aici sectorul non­beletristic şi nonlingvistic este aranjat pe domenii de interes, dar nu selectiv (adică nu, de exemplu, „Paranormal” care să cuprindă câte ceva din grupele 0, 1 – mai ales 13 -, 2 , cota 39 etc.). Anumite grupe întregi sau cote au fost unificate, apoi aranjate alfabetic, fără a se ţine seama de cotă. Poliţa e însemnată de un indicator de raft cu o denumire nouă, mai generală, care le include, noţional, pe toate. Cu cifre şi litere mai mici, sunt trecute pe acelaşi indicator şi cotele „tradiţionale”, cu explicaţia lor sumară. Indicatorul „Spiritualitate” cuprinde, în întregime, grupele 1 şi 2, plus cota 39, ca spiritualitate populară. Indicatorul: „Natură” înseamnă: ştiinţe naturale (50), ecologie (574), protecţia contra poluării industriale (628.5). La „Educaţie” au fost incluse: învăţământ (37), morală, etică (17), ceremonial, etichetă (395). Poliţa „Plante” reuneşte: botanică (58), silvicultură (630), agricultură (631/635), grădini, parcuri (712). Raftul cu indicatorul „Animale” cuprinde: zoologie (59), zootehnie (636), apicultură (638), vânătoare, pescuit, piscicultură (639). Sunt numai câteva exemple. Schema întreagă nu e un model. Ea depinde de interesul cititorilor, de specificul colecţiei, de imaginaţia bibliotecarului, dar o imaginaţie lipsită de arbitrariu, ţintind satisfacerea şi chiar devansarea aşteptărilor publicului. Aranjarea aceasta are, întrucâtva, şi rol de „recomandare” sau „popularizare”, deoarece, cuiva care caută, spre exemplu, ceva din domeniul istoriei, îi pot folosi cărţi de politică sau armată, care sunt aşezate la un loc. Altfel, nu s-ar fi gândit să caute şi la respectivele cote. Reunirea câtorva domenii „clasice” mai are şi avantajul creşterii mai rapide a „inventarului” noului domeniu de interes, ceea ce dă posibilitatea punerii indicatoarelor cu litere, care şi ele îl determină pe cititor să respecte ordinea, pe lângă faptul că facilitează căutarea.

Prin urmare, noua aranjare face posibilă găsirea titlului căutat fără a şti cota, scurtează timpul de căutare, pune în faţa cititorului „şi altceva”, iar bibliotecarul îşi reduce efortul fizic care predomina până mai ieri (prin mânuirea efectivă şi exclusivă de către el a cărţii), dar el trebuie să fie dispus la mult mai mult efort intelectual. Evident, pentru a ajunge aici, punctul de plecare sunt tot vechile cote, doar că redistribuite, regrupate, evidenţiate prin altceva decât însăşi cota (adică prin culoare şi denumirea domeniului de interes).

Funcţia de comunicare a colecţiilor mai are un aspect: acela al împrumutului la domiciliu sau în regim de sală de lectură. Şi aici biblioteca publică (a tuturor, adică), trebuie să ţină cont de dorinţa celor pentru care există. O bibliotecă modernă nu-şi mai poate permite să pună obstacole medievale cititului. Cei mai mulţi din beneficiarii ei sunt elevii şi studenţii, care, fie au teme de făcut (la diferite obiecte), fie au cursuri în tot timpul zilei. Ei preferă să aibă tot materialul acasă, folosindu-l la orice oră găsesc timp de studiu. De altfel, raftul liber impune singur împrumutul la domiciliu. Pentru o bibliotecă cu acces la raft, restricţionarea lecturii ar fi o barbarie care ar leza demnitatea cititorului, l-ar incomoda, i-ar împiedica munca intelectuală, ar limita solicitările, adică biblioteca ar „câştiga” o reducere atât a frecvenţei utilizatorilor, cât şi a rulajului documentelor, nemai­vorbind de reputaţie. Această formă de împrumut se suprapune frecventelor nerestituiri la timp, pierderii unor exemplare, deteriorării mai rapide a cărţilor. Şi totuşi, bibliotecarii conştienţi de adevăratul rost al bibliotecilor s-au „bătut” pentru favorizarea lecturii. Bibliotecara Bibliotecii Asociaţiei Presei din Maramureş declara, în 1936, în contextul discuţiilor în legătură cu indisciplina unor cititori: Ţinem cu orice preţ să circule cartea („Graiul Maramureşului”, nr. 130, 20 febr. 1936).

Ideea de a conserva cu orice preţ unicul exemplar dintr-un titlu (mai ales când e vorba de un roman, pe care nu-l poţi citi într-o oră) contravine rolului bibliotecii de a-şi pune colecţia la dispoziţie. Cartea ştiinţifică îşi pierde, în timp (uneori foarte scurt) actualitatea. Neîmprumutată când „îi e vremea”, va deveni simplă piesă de inventar, interesând când şi când pe câte un amator de curiozităţi. O bibliotecă „bogată”, dar cu cartea necitită e foarte săracă. E adevărat: „produsul” editorial e foarte scump, dar, tocmai de aceea, tot mai multă lume se adresează bibliotecii. Oricât de scumpă (lucru relativ, pentru că acelaşi preţ, după un an, pare mic), cartea nu mai e jucăria ţinută în dulap şi dată copilului numai când vin musafiri. Cu toată forma ei fizică, o carte e mai mult spirit decât materie, iar, între spirit şi materie, superior e primul. Pentru a beneficia de idea cărţii, cartea ca obiect trebuie să se strice! E aici ceva din sacrificarea viermelui de mătase… În faţa inventarului, bibliotecarul trebuie să dea prioritate omului (ca cititor) şi gândului pus, prin carte, de cel care l-a eliberat, în folosul lumii.

(reluare din nr. 1 [22] din 2004 al buletinului semestrial „Bibliotheca septentrionalis” editat de Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu” din Baia Mare )

ANGELA-MONICA JUCAN

__________________